Nils Holgersson (17)

Karlskrona

La Karlskrona, într-o seară cu lună, vremea era liniştită. Peste zi plouase întruna şi bătuse vântul cu putere; din pricina asta, pesemne, lumea socotea că vijelia nu încetase, căci doar pe ici pe colo se mai vedea câte un om care se încumetase să iasă pe stradă.

După ce zburase pe deasupra insulei Vämm şi a ostrovului Pantar, gâsca Akka, împreună cu tot cârdul ei de gâşte sălbatice, se îndreptă zorită spre oraşul care în acele ceasuri de seară era atât de pustiu. Păsările sosiseră la acea vreme târzie ca să-şi caute un culcuş sigur pe una din insulele de lângă ţărmul mării. Pe uscat nu putuseră să rămână, din pricină că vulpoiul Smirre era pe urmele lor şi le-ar fi dibăcit culcuşul oriunde ar fi coborât din văzduh.

Văzând de sus marea şi insulele presărate pe o nesfârşită întindere, Năpârstoc avea impresia că se află în faţa unei privelişti bizare şi fantastice. Cerul nu mai era albastru, ci se boltea deasupra lui ca o emisferă de sticlă verde. Marea era albă ca laptele. Cât vedeai cu ochii, pe întinsul ei se rostogoleau talazuri albe, cu sclipiri argintii pe creste. În larg se aflau o sumedenie de insule negre ca tăciunii. Fie că erau mari, fie că erau mici, fie netede ca nişte câmpii, fie acoperite cu stânci, erau la fel de negre. Până şi casele oamenilor, bisericile şi morile de vânt, care, de altfel, sunt în mod obişnuit albe sau roşii, se vedeau negre sub cerul verde. Băiatului i se păru că pământul de sub el se schimbase şi că ajunsese acum pe alt tărâm. Tocmai de aceea îşi pusese în gând să se poarte ca un viteaz în acea noapte şi să nu se teamă de orice l-ar fi speriat. O insulă înaltă şi stâncoasă, acoperită cu blocuri mari şi colţuroase, se desluşea în întuneric, iar printre blocuri se zăreau pete luminoase de aur sclipitor. Se gândi atunci la pietrele de la Trolle-Ljungby, pe care vrăjitori le puneau în vârful unor stâlpi mari de aur, întrebându-se dacă nu era şi aici ceva asemănător.

Cu pietrele şi cu aurul ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dacă n-ar fi văzut atâtea ciudăţenii în apa ce înconjura insula. Păreau a fi balene, rechini şi alte animale de mare. Dar Năpârstoc înţelese că, de fapt, erau nişte căpcăuni de mare care se adunaseră în jurul insulei ca s-o ia cu asalt şi să lupte cu căpcăunii de uscat ce locuiau pe ea.

Cât despre căpcăunii de pe uscat, aceştia erau nişte fricoşi, căci el văzu în vârful insulei un uriaş cu braţele întinse, disperat parcă de nenorocirea ce avea să se abată asupra lui şi asupra întregii aşezări.

Nu mică îi fu spaima lui Năpârstoc când băgă de seamă că Akka se lăsa în jos chiar pe acea insulă.

— Pentru nimic în lume nu trebuie să coborâm aici! ţipă el.

Dar gâştele nu ţineau seama de văicărelile lui şi coborau mereu. Băiatul rămase în curând uimit văzând că pe insulă nu se afla nimic din câte i se năzăriseră lui de sus, din văzduh. Blocurile cele mari de piatră se dovediseră a fi case şi nimic altceva. Toată insula era un oraş, iar petele sclipitoare de aur erau felinare şi şiruri de ferestre luminate. Uriaşul cu braţele întinse de sus de pe insulă era o biserică cu două turle înalte, iar cele ce i se păreau a fi căpcăuni şi monştri de mare erau în realitate vase şi vapoare de tot felul, prinse de chei cu odgoane de jur împrejurul insulei. Lângă ţărm pluteau mai mult bărci cu vâsle, şalupe cu pânze şi vaporaşe de cabotaj. În larg se aflau însă cuirasate de război, unele de mari dimensiuni, cu coşuri uriaşe, altele lungi şi înguste, a căror formă le îngăduia să spintece apa ca peştii.

Oare ce oraş era? La asta se gândea Năpârstoc văzând marele număr de vase de război. Se jucase totdeauna cu corăbii, dar acelea nu erau decât nişte corăbioare cărora le dădeau drumul pe gârla din şanţul şoselei. Se dumeri însă pe dată că un oraş cu atâtea vase de război nu putea să fie altul decât Karlskrona.

Bunicul său dinspre mamă fusese un marinar bătrân şi încercat şi toată viaţa lui povestise despre Karlskrona, despre marele arsenal de război şi despre tot ce se afla în acel oraş. Băiatul se simţea aici ca şi acasă şi era bucuros că avea să vadă toate lucrurile despre care auzise povestindu-i-se de atâtea ori.

Nu apucă să zărească însă decât nişte turnuri şi fortificaţii care închideau intrarea în port şi câteva din numeroasele clădiri ale arsenalului, căci Akka şi coborî pe una din turlele bisericii.

Era fireşte un loc sigur pentru cine voia să fie la adăpost de primejdia vulpilor, şi băiatul se gândi că ar fi bine să se tupileze sub aripa gâscanului, ca să poată dormi şi el măcar puţin în acea noapte. După ce s-ar fi luminat de ziuă, ar fi căutat să vadă ceva mai bine vasele şi arsenalul.

Din păcate, Năpârstoc nu avea însă deloc astâmpăr.

Nu se putea stăpâni să aştepte până a doua zi, ca să vadă vapoarele. Nu apucase să închidă ochii nici cinci minute, şi ieşi tiptil de sub aripă, apoi coborî în stradă, căţărându-se pe burlanele streaşinei şi pe paratrăsnet.

Puţin după aceea se afla în piaţa cea mare. Spre norocul său, piaţa era pustie. Nu se afla în ea decât o statuie aşezată pe un soclu înalt. Năpârstoc se uită lung la statuia care reprezenta un bărbat înalt şi voinic, cu tricorn în cap, îmbrăcat cu o haină lungă şi cu pantaloni scurţi şi încălţat cu cizme butucănoase, întrebându-se în sinea lui cine putea să fie. Omul acela ţinea în mână un băţ lung, şi parcă voia să se folosească de el, căci avea o înfăţişare fioroasă, nasul mare şi coroiat şi gura mare.

„Ce-o fi cu buzatul ăsta?” îşi zise Năpârstoc în cele din urmă. Niciodată nu se simţise mai mic şi mai neînsemnat ca în seara aceea. Încercă să-şi facă singur curaj, aruncând celui de pe soclu o vorbă obraznică. Pe urmă nu se mai gândi la statuie şi apucă pe o stradă lungă ce cobora spre mare.

Nu ajunsese prea departe, când auzi pe cineva bocănind în urma lui. Cel care venea călca pe pavajul de piatră cu paşi grei şi îndesaţi şi se sprijinea într-un băţ ghintuit. Parcă pornise la drum statuia de bronz din piaţă.

Coborând strada şi ascultând paşii, Năpârstoc se încredinţa tot mai mult că cel care venea în urma lui era însăşi statuia. Pământul şi casele se cutremurau, de bună seamă, din pricina paşilor săi grei şi îndesaţi. Băiatului începu să-i fie frică, aducându-şi aminte de obrăznicia pe care i-o aruncase în faţă puţin mai înainte. Nu cuteza totuşi să se întoarcă pentru a vedea dacă cel care-l urmărea era, într-adevăr, cine bănuia el.

„O fi plecat şi el ca să-i treacă de urât! îşi zise Năpârstoc. Nu cred că-i supărat pe mine pentru vorbele pe care i le-am spus. Doar nu i le-am spus cu gând rău...”

În loc să meargă drept înainte, ca să ajungă la arsenal, Năpârstoc coti pe o stradă ce ducea spre răsărit. Voia să scape mai întâi de omul din spatele lui.

Omul de bronz apucă însă şi el pe aceeaşi stradă şi atunci băiatul fu cuprins de o spaimă grozavă, neştiind ce să mai facă. Cum toate porţile se aflau închise, era greu să găsească vreo ascunzătoare pe undeva.

Mergând aşa, dădu cu ochii de un om care stătea în picioare pe o alee presărată cu nisip şi îi făcea semn. „E, desigur, cineva care vrea să m-ajute!” se gândi Năpârstoc, foarte bucuros, şi se grăbi s-ajungă la acel om. Îi era atât de frică, încât îi bătea inima în piept ca un clopot.

Apropiindu-se însă de omul care stătea pe un scăunaş în marginea aleii presărate cu nisip, băiatul încremeni. „Oare ăsta-i cel ce mi-a, făcut semn?!” se întrebă el, văzând că omul era de lemn din cap până-n picioare.

Se opri şi se uită lung la el. Era un om voinic, cu picioarele scurte, cu faţa lătăreaţă şi rumenă, cu păr negru, lucios şi cu barba tot neagră. Pe cap avea o pălărie neagră de lemn şi drept veşmânt, o haină de culoare închisă, tot de lemn. De lemn era şi brâul care-i încingea mijlocul. Omul purta nişte nădragi scurţi, ciorapi cenuşii, iar în picioare pantofi. Şi toate astea erau tot de lemn.

Fusese vopsit şi lustruit de curând, astfel că strălucea în bătaia razelor de lună, ceea ce făcea să aibă o înfăţişare atât de simpatică, încât câştigă repede încrederea deplină a băiatului.

În mâna stângă ţinea o placă de lemn pe care stătea scris:

„Vă rog frumos şi prea smerit,

deşi mi-e glasul răguşit,

cel clop de lemn să-mi ridicaţi

şi-un ban în el să aruncaţi.“

Aşadar, omul nu era decât o cutie a milelor... Năpârstoc rămase dezamăgit. Ce crezuse el şi ce vedea în realitate! Îşi aduse totuşi aminte că bunicu-său pomenea adesea şi de omul ăsta de lemn, când îşi depăna amintirile, spunând că el era foarte drag copiilor din Karlskrona. Lucru de altfel prea adevărat, căci nici lui Năpârstoc nu-i venea să se despartă de acel om. Era tare bătrân, părea să aibă câteva sute de ani, dar totodată arăta voinic, îndrăzneţ şi voios. Băiatul se uita cu atâta drag la el, încât uită de cel de care fugise. Îl auzi însă peste puţin. Deci şi omul de bronz venea acolo. Încotro s-o ia Năpârstoc?

În clipa când se credea încolţit şi pierdut, îl văzu pe omul de lemn făcându-i o plecăciune şi întinzându-i mâna mare şi lată. Era cu neputinţă ca Năpârstoc să bănuie că ar trebui să se teamă de ceva, aşa că sări imediat drept în palma omului. Cât ai zice peşte, acesta îşi scoase pălăria şi-l aşeză pe băiat sub ea.

Abia îl pitise acolo şi îşi lăsase braţul în jos, că se şi pomeni drept în faţă cu omul de bronz; acesta bătu cu băţul în pământ, de-l făcu pe omul de lemn să tremure pe scăunaşul pe care stătea. Omul de bronz îl întrebă apoi cu un glas puternic şi sonor:

— Tu cine eşti?

Omul de lemn luă poziţia de drepţi, făcând să trosnească îmbrăcămintea veche de pe el, duse mâna la pălărie, în semn de salut, şi răspunse:

— Rosenbom, fie-mi cu iertăciune, Măria Ta! Pe vremuri am fost şef de echipaj pe vasul de linie „Cutezătorul”. După ce mi-am făcut serviciul militar în marină, am fost angajat paznic la biserica Amiralităţii, iar în cele din urmă, sculptat în lemn şi expus, ca să fac slujbă de cutie a milelor.

Năpârstoc tresări când îl auzi pe omul de lemn zicând „Măria Ta”. Se mai gândi el ce se mai gândi şi pricepu că statuia din piaţă îl reprezenta pe cel care întemeiase oraşul Karlskrona. Cel pe care-l întâlnise acolo nu era altul decât însuşi Carol al XI-lea.

— Sunt mulţumit de răspunsul tău! zise omul de bronz. Acuma te rog să fii bun şi să-mi spui dacă n-ai văzut cumva un prichindel care umblă noaptea hoinar prin oraş. E o puşlama obraznică şi, dacă pun mâna pe el, îl învăţ eu minte!...

Bătu apoi iarăşi cu băţul în pământ, încruntându-se mânios.

— Să-mi fie cu iertăciune, Măria Ta, de văzut l-am văzut, zise omul de lemn. Năpârstoc tremura ca varga sub pălăria de lemn şi se uita la omul de bronz printr-o crăpătură. Se linişti însă când omul de lemn adăugă: Măria Ta e pe urme greşite. Piticul acela avea de gând să fugă la arsenal şi să se pitească undeva pe acolo.

— Da, Rosenbom? Atunci uite ce: ridică-te de pe scăunaşul tău şi hai cu mine să-mi ajuţi să-l găsesc! Patru ochi văd mai bine decât doi, Rosenbom!

Omul de lemn răspunse însă cu glas tânguitor:

— Rog prea smerit pe Măria Ta să-mi îngăduie să rămân pe loc. După înfăţişare par zdravăn şi voinic, dar sunt un biet moşneag bătrân şi hodorogit. Cu mare anevoie mă pot urni.

Omul de bronz nu era din aceia cărora le place să fie contrazişi.

— Ce-s mofturile astea? tună el. O dată ce ţi-am poruncit, hai cu mine, Rosenbom!

Ridicând după aceea braţul, îi dădu omului de lemn o lovitură zdravănă peste umăr:

— Vezi că duci la tăvăleală, Rosenbom?... zise el.

Porniră apoi amândoi, impunători şi falnici, pe străzile din Karlskrona, până ce ajunseră la o poartă înaltă ce dădea spre arsenal. Acolo stătea de strajă un marinar. Omul de bronz trecu înainte şi lovi cu piciorul în poartă. Marinarul nu-i dădu însă nicio atenţie.

Ajungând la arsenal, văzură în faţa lor un port larg, cu despărţituri de poduri pe piloţi. În diferitele bazine ale docurilor se aflau vase de război, care, de aproape, păreau mai mari şi mai înspăimântătoare decât cele pe care le văzuse Năpârstoc de sus din văzduh.

„Nu degeaba spuneam eu că-s monştri şi căpcăuni!...”

— Unde socoţi c-ar fi mai bine să începem a-l căuta? întrebă omul de bronz.

— Pentru unul ca el, cea mai bună ascunzătoare e sala de modele, răspunse omul de lemn.

Pe o fâşie îngustă de teren, care se întindea la dreapta porţii, de-a lungul portului, se aflau nişte clădiri vechi. Omul de bronz se îndreptă către o casă cu ziduri scunde, cu ferestre mici şi acoperiş arătos. Împinse uşa cu băţul şi păşind greoi se sui pe o scară cu treptele măcinate de cari. Intrară apoi într-o sală mare, ticsită de vase mici, cu tot echipamentul lor. Băiatul înţelese, fără să-i fi spus cineva, că acolo se aflau modelele vaselor construite pentru flota suedeză.

Erau bastimente de tot felul: vase vechi de linie, cu bordurile împănate de tunuri, mai înalte la prova şi la pupa şi având catargele împovărate de un păienjeniş de pânze şi de frânghii; vase mici de cabotaj, cu bănci pentru vâslaşi pe de lături; canoniere ale fregatelor de care se folosiseră regii în călătoriile lor. Se mai aflau, de asemenea, cuirasate grele de mari dimensiuni, cu turele şi tunuri pe covertă, aşa cum sunt cele din zilele noastre, şi torpiloare înguste, lustruite, care semănau cu nişte vase lungi şi zvelte de pescuit.

Preumblat în jurul tuturor acestor nave în miniatură, Năpârstoc rămase uluit: „Ce minunat lucru e să vezi vase atât de mari şi de frumos construite!” îşi zicea el.

Avu destul răgaz să admire tot ce se afla acolo în sală, căci, preocupat să examineze modelele, omul de bronz nu se mai gândea la altceva. Le-a cercetat pe toate; de la cel dintâi până la cel din urmă, cerând desluşiri asupra lor. Rosenbom, şef de echipaj pe vasul „Cutezătorii” povestea tot ce ştia despre constructorii vaselor, despre cei care fuseseră comandanţii lor şi despre ce se întâmplase cu ei.

Atât el cât şi omul de bronz vorbeau mai mult despre vechile şi frumoasele vase de lemn; la cuirasatele moderne nu prea păreau să se priceapă.

— După cum văd, Rosenbom, nu ştii nimic despre vasele moderne, remarcă omul de bronz. Hai să vedem acum altceva! Lucrurile astea mă distrează, moşule.

Nu-l măi căutau acum pe băiat, care stătea liniştit.

Cei doi oameni străbătură apoi nişte hale mari. Cercetară astfel atelierul cusăturilor de vele, turnătoria de ancore, precum şi atelierele mecanice şi cele de tâmplărie. Pe urmă vizitară macaralele, docurile, depozitele, parcul de artilerie, magazia de scule, frânghiile şi docul cel mare, părăsit, care fusese aruncat în aer. Se duseră după aceea pe podurile pe piloţi, lângă care erau ancorate vase de război, şi se urcară pe ele ca doi vechi marinari, minunându-se, dezaprobând, încuviinţând, exprimându-şi pe alocuri nemulţumirea.

În ăst timp, Năpârstoc stătea cuminte sub pălărie şi-i asculta pe cei doi oameni povestind câtă muncă a fost depusă pentru echiparea flotelor care au plecat din acel port. Auzi câte vieţi au fost jertfite şi cât sânge a fost vărsat; cum s-a cheltuit ultimul ban din vistieria ţării pentru construirea vaselor de război.

La sfârşit, cei doi oameni pătrunseră într-o curte deschisă, unde se aflau expuse modele-galioane ale vaselor vechi de linie. Băiatul nu mai văzuse încă o privelişte atât de minunată, căci acele modele uriaşe inspirau groază. Erau mari, semeţe şi sălbatice, fiind însufleţite de aceeaşi dârză mândrie ca şi marile vase. În faţa acestor corăbii din alte vremuri, lui Năpârstoc i se părea că e mic, mic de tot şi neînsemnat.

Ajungând acolo, omul de bronz zise celui de lemn:

— Scoate-ţi pălăria, moş Rosenbom, înaintea acestor vase!

Rosenbom uitase, ca şi omul de bronz, în ce scop veniseră acolo. Fără să mai stea pe gânduri, îşi scoase pălăria de lemn de pe cap.

Pe creştetul pleşuv al omului de lemn, drept la mijloc, se afla Nils Holgersson în carne şi oase. Prichindelului nu-i mai era teamă acum. Îşi scoase boneta albă şi strigă din toţi rărunchii:

— Uraa, buzatule!...

Omul de bronz trânti băţul de pământ, dar băiatul n-a ştiut niciodată ce avusese de gând să facă, fiindcă în aceeaşi clipă a răsărit soarele, iar omul de bronz ca şi cel de lemn pieriră pe dată, ca şi cum n-ar fi fost decât nişte umbre.

Pe când stătea şi se uita după ei, gâştele sălbatice îşi luară zborul de pe turla bisericii şi începură să dea târcoale oraşului. În timp ce se roteau prin văzduh, gâscanul cel alb îl şi zări pe Năpârstoc şi se lăsă în jos să-l aburce în spinare şi să zboare cu el mai departe, împreună cu gâştele sălbatice.

P18