Portretul lui Dorian Gray(9)

Ziua următoare, în timp ce Dorian Gray îşi lua micul dejun, Basil Hallward fu condus în cameră.

-  Sunt atît de bucuros că te-am găsit, Dorian, spuse el cu gravitate. Am trecut aseară şi mi s-a spus că eşti la Operă. Ştiam eu că e imposibil. Dar regret că n-ai lăsat vorbă unde eşti de fapt. Am petrecut o seară îngrozitoare, pe jumătate speriat că o tragedie ar putea fi urmată de alta. Ai fi putut să-mi telegrafiezi cînd ai auzit ce s-a întîmplat. Am citit despre asta aproape din întîmplare în ultima ediţie a ziarului The Globe pe care am luat-o la club. Am venit imediat aici şi m-am întristat că nu te-am găsit. Nici nu-ţi pot spune cît de îndurerat sunt. Îmi dau seama cît trebuie să suferi. Dar unde ai fost? Ai fost să o vezi pe mama fetei? O clipă mi-a trecut prin minte să vin după tine acolo. Au dat şi adresa în ziar. Undeva în Euston Road, nu-i aşa? Dar mi-a fost teamă să nu apăs inutil pe o durere pe care nu o pot uşura. Sărmana femeie! În ce stare trebuie să fie! Şi singurul copil pe deasupra! Ce a spus?

       -  Dragă Basil, de unde să ştiu? murmură Dorian Gray sorbind nişte vin galben-pal dintr-un pahar de sticlă veneţiană picurat cu şiraguri aurii şi arătînd teribil de plictisit. Am fost la Operă. Ar fi trebuit să vii acolo. Am cunoscut-o pe lady Gwendolen, sora lui Harry. Am stat în loja ei. E absolut încîntătoare, iar Patti a cîntat divin. Nu-mi spune lucruri oribile. Dacă nu vorbeşti despre un lucru, înseamnă că nu s-a întîmplat niciodată. Doar expresia, cum spune Harry, conferă realitate lucrurilor. Aş mai putea menţiona că nu a fost singurul copil al acestei femei. Mai există şi-un fiu, un tip încîntător, presupun. Dar nu joacă teatru. E marinar sau ceva de genul ăsta. Şi acum spune-mi ceva despre tine şi despre ce mai pictezi.

-  Te-ai dus la Operă? spuse Hallward, vorbind foarte rar şi cu o notă de durere reţinută în voce. Te-ai dus la Operă în timp ce Sibyl zăcea moartă într-o casă mizeră? Eşti capabil să-mi spui că altă femeie e încîntîtoare şi că Patti a cîntat divin, înainte ca fata pe care ai iubit-o să aibă parte de un mormînt în care să doarmă? Cum, omul, asta ai făcut tu în vreme ce acelui trup alb şi mic i se pregătesc orori?

-  Opreşte-te, Basil! Nu vreau să aud! Strigă Dorian, sărind în picioare. Nu trebuie să-mi spui lucruri de acest gen. Ce s-a întîmplat, s-a întîmplat. Să lăsăm trecutul.

-  Numeşti ziua de ieri trecut?

-  Ce are de-a face trecerea reală a timpului cu asta? Unora le trebuie ani pentru a se descotorosi de o emoţie. Un om care este stăpîn pe sine poate pune capăt unei dureri tot la fel de uşor cum poate inventa o plăcere. Nu vreau să fiu la bunul plac al emoţiilor. Vreau să le folosesc, să mă bucur de ele şi să le domin.

-Dorian, dar asta-i groaznic! Ceva te-a schimbat total. Arăţi la fel ca băiatul acela minunat care venea zilnic în atelierul meu ca să-mi pozeze pentru portretul lui. Dar atunci erai simplu, natural şi cald. Erai creatura cea mai pură din lume. Acum nu ştiu ce s-a întîmplat cu tine. Vorbeşti de parcă n-ai avea inimă, n-ai avea milă. E la mijloc influenţa lui Harry. Văd asta. Băiatul roşi, apoi, ducîndu-se la fereastră, privi afară cîteva clipe grădina verde, pîlpîitoare şi bătută de soare.

-  Îi datorez enorm lui Harry, Basil - spuse el în cele din urmă - mai mult decît îţi datorez ţie. Tu m-ai învăţat doar să fiu vanitos.

-  Ei bine, sunt pedepsit pentru asta, Durian sau voi fi într-o bună zi.

-  Nu ştiu ce vrei să spui. Ce vrei, de fapt?

-  ÎI vreau pe acel Dorian Gray pe care îl pictam, spuse artistul cu tristeţe.

-  Basil, spuse băiatul, ducîndu-se lîngă el şi punîndu-i mâna pe umăr, ai venit prea târziu. Ieri, cînd am auzit că Sibyl Vane s-a sinucis...

-  S-a sinucis? Doamne sfinte! Nu e nicio îndoială în legătură cu asta? strigă Hallward, uitîndu-se la el cu o expresie de oroare în ochi.

-  Dragul meu Basil! Bineînţeles că nu crezi că a fost un accident banal! Desigur că s-a sinucis. Bărbatul cel vîrstnic îşi îngropă faţa în palme.

-  Ce înfricoşător, murmură el, cutremurat de un fior.

-  Nu, spuse Dorian Gray, nu-i nimic înfricoşător în asta. Este una dintre cele mai măreţe tragedii romantice ale epocii. De regulă, cei care joacă teatru au existenţe anoste. Sunt soţi buni, soţii credincioase, sau ceva de genul acesta - oricum, sunt plicticoşi. Ştii ce vreau să spun - virtutea burgheză cu tot ce o înconjoară. Ce deosebită a fost Sibyl! Ea şi-a trăit cea mai frumoasă dintre tragedii. Întotdeauna a fost eroină. În ultima seară în care a jucat - în seara în care ai văzut-o - a jucat prost pentru că întîlnise realitatea dragostei. Cînd şi-a dat seama de irealitatea ei, a murit, la fel de bine cum ar fi putut şi Julieta să moară. A revenit în sfera artei. Există ceva de martir în ea. Moartea ei are întreaga inutilitate patetică a martiriului, întreaga lui frumuseţe risipită. Dar, cum spuneam, să nu crezi că nu am suferit. Dacă ai fi venit ieri, la o anume oră — în jur de cinci şi jumătate, poate, sau şase fără un sfert — m-ai fi găsit în lacrimi. Nici Harry, care a fost aici şi care mi-a adus vestea, nu şi-a dat seama prin ce treceam. Am suferit enorm. Apoi a trecut. Nu pot repeta o emoţie. Nimeni nu poate, cu excepţia senti­mentalilor. Iar tu eşti groaznic de nedrept, Basil. Vii aici să mă consolezi. Încîntător din partea ta. Mă găseşti deja consolat şi devii furios. Ce mult semeni cu cineva căruia îi place să compătimească! Îmi aminteşti de o poveste — mi-a spus-o Harry - despre un anume filantrop care şi-a irosit douăzeci de ani din viaţă încercînd să aline o durere sau alta sau să îndrepte o anume lege nedreaptă - am uitat despre ce era vorba cu exactitate. În cele din urmă a reuşit şi dezamăgirea lui a fost fără margini. Nu mai avea absolut nimic de făcut, a devenit un mizantrop în toată regula. Şi, în afară de asta, dragul meu bătrîn Basil, dacă vrei neapărat să mă consolezi, învaţă-mă mai curînd să uit ce s-a întîmplat sau să văd acest lucru dintr-un punct de vedere artistic just. Nu oare Gautier scria despre „La consolation des arts”? Îmi amintesc că am luat o cărţulie legată în piele de viţel într-o zi pe cînd mă aflam în atelierul tău şi am dat peste această expresie superbă. Ei bine, nu semăn cu acel tînăr despre care mi-ai spus pe cînd ne aflam împreună la Marlow, acela care obişnuia să spună că satinul galben te poate consola de toate mizeriile vieţii. Îmi plac lucrurile frumoase pe care le poţi atinge şi mînui. Vechi brocarturi, bronzuri înverzite, lucrări lăcuite, fildeşuri sculptate, ambianţe luxoase, luxul, pompa - poţi obţine multe de la toate acestea. Dar pentru mine contează mai mult temperamentul artistic pe care îl creează sau, oricum, îl aduc la lumină. A deveni spectatorul propriei vieţi, cum spune Harry, înseamnă să evadezi din calea suferinţei vieţii. Ştiu că te sur­prinde că îţi vorbesc astfel. Nu ţi-ai dat seama cum am evoluat. Pe vremea cînd m-ai cunoscut eram un şcolar. Acum sunt bărbat. Am noi pasiuni, noi gînduri, noi idei. Sunt altul, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă placi mai puţin. M-am schimbat, dar tu trebuie să-mi rămîi mereu prieten. Desigur că ţin foarte mult la Harry. Dar ştiu că tu eşti mai bun decît el. Nu eşti mai puternic - ţi-e teamă prea mult de viaţă - dar eşti mai bun. Şi ce fericiţi ne simţeam împreună! Nu mă părăsi, Basil, şi nu te certa cu mine. Sunt cum sunt. Nu mai e nimic de adăugat.

Pictorul se simţi mişcat într-un mod ciudat. Băiatul îi era foarte drag, iar personalitatea lui

fusese momentul de răscruce al propriei arte. Nu mai suporta ideea de a-i face reproşuri. La urma urmelor, indiferenţa lui era probabil o stare trecătoare. Caracterul lui avea atîtea părţi bune, atîta nobleţe.

-  Ei bine, Dorian, spuse el în cele din urmă, cu un zîmbet trist, nu-ţi voi mai vorbi despre acest lucru oribil de acum încolo. Sper doar ca numele tău să nu fie menţionat în legătură cu această afacere. Ancheta va avea loc în după-amiaza asta. Te-au chemat?

Dorian clătină din cap şi pe faţa lui trecu o expresie de iritare la auzul cuvîntului  anchetă. Toate aceste lucruri aveau în sine ceva brutal şi vulgar.

-  Nu-mi cunosc numele, răspunse el.

-  Dar ea nu-l ştia?

-  Nu-mi ştia decît numele de botez şi sunt sigur că nu l-a spus nimănui. Odată mi-a spus că toţi sunt curioşi să afle cine sunt, iar ea le spunea invariabil că mă cheamă Făt-Frumos. Frumos din partea ei. Trebuie să-mi faci un portret al lui Sibyl, Basil. Aş vrea ca într-adevăr să am ceva mai mult de la ea decît amintirea cîtorva săruturi şi a cîtorva cuvinte patetice, frînte.

-  Voi încerca să fac ceva, Dorian, dacă asta ţi-ar face plăcere. Dar trebuie să vii tu însuţi să-mi mai pozezi. Nu mă pot descurca fără tine.

-  Nu-ţi mai pot poza, Basil. E imposibil! Exclamă el, trăgîndu-se înapoi.

Pictorul se uită lung la el.

-  Băiete, dar ce prostie! Strigă el. Vrei să spui că nu-ţi place ce am făcut? Unde e portretul? De ce ai pus paravanul în faţa lui? Lasă-mă să mă uit la el. E cel mai bun lucru pe care l-am făcut vreodată. Dă, te rog, paravanul la o parte, Dorian. E pur şi simplu ruşinos că servitorul tău mi-a ascuns opera în acest mod. De cum am intrat mi-am dat seama că încăperea arată altfel.

-  Servitorul nu are nimic de a face cu asta, Basil. Doar nu-ţi imaginezi că-l las să-mi aranjeze camera! Uneori îmi aranjează florile - atît. Nu, eu însumi am făcut-o. Lumina bătea prea tare asupra portretului.

-  Prea tare! Cu siguranţă, nu, dragul meu! Este aşezat într-un loc admirabil. Dă-mi voie să-l văd. Şi Hallward se îndreptă spre colţul camerei. Un strigăt de teroare ieşi din gura lui Dorian Gray care se repezi să ajungă între pictor şi paravan.

-  Basil, spuse el, iar faţa îi era palidă, nu trebuie să te uiţi la el. Nu vreau să faci acest lucru.

-  Să nu mă uit la propria operă! Nu eşti serios. De ce să nu mă uit la el? Exclamă Hallward rîzînd.

-  Pe cuvîntul meu de onoare, Basil, dacă vei încerca să te uiti la el, nu voi mai vorbi cu tine cît voi trăi. Vorbesc foarte serios. Nu-ţi dau nicio explicaţie şi nici tu nu trebuie să o ceri. Dar, ţine minte, dacă vei atinge acest paravan, totul s-a sfîrşit între noi.

Hallward rămase ca trăsnit. Se uita la Dorian Gray absolut uimit. Nu-l văzuse niciodată într-o astfel de stare. Băiatul era de fapt palid de furie. Mîinile îi erau încleştate iar pupilele ochilor semănau cu nişte discuri de foc albastru.Tremura tot.

-  Dorian!

-  Nu mai spune nimic!

-  Dar ce s-a întîmplat? Sigur că nu mă voi uita la el, dacă nu vrei, spuse el pe un ton destul de rece, răsucindu-se pe călcîie şi îndreptîndu-se spre fereastră. Dar, într-adevăr, mi se pare absurd să nu am voie să-mi văd propria operă, mai cu seamă că am de gînd s-o expun la Paris în toamnă. Va trebui să-i mai aplic un strat de lac înainte, aşa că trebuie s-o văd într-o bună zi, şi de ce nu azi?

-  Să o expui? Vrei s-o expui? Exclamă Dorian Gray, şi o ciudată undă de teroare i se strecură în trup. I se va arăta lumii secretul lui? Vor căsca oamenii ochii la misterul vieţii lui? Era imposibil. Ceva - şi el ştia ce - trebuia făcut.

-  Da, sper că nu ai nimic de obiectat. George Petit va strînge cele mai bune tablouri ale mele pentru o expoziţie specială în Rue de Seze, care se va deschide în prima săptămînă din octombrie. Portretul va sta acolo doar o lună. Aş vrea să cred că nu-ţi va fi greu să te desparţi de el în această perioadă. De fapt, vei fi plecat din oraş. Iar dacă-l ascunzi după paravan, înseamnă că nu ţii prea mult la el.

Dorian Gray îşi trecu mîna peste frunte. Era acoperită cu stropi de sudoare. Se simţea la limita unui pericol groaznic.

-  Acum o lună mi-ai spus că nu-l vei expune niciodată, strigă el. De ce te-ai răzgîndit? Voi, cei care pretindeţi că sunteţi constanţi, aveţi capricii ca toţi ceilalti. Singura diferenţă e că aceste capricii ale voastre sunt fără sens. Nu se poate să fi uitat că m-ai asigurat solemn că pentru nimic în lume nu-l vei trimite la vreo expoziţie. Şi lui Harry i-ai spus acelaşi lucru. Se opri brusc şi ochii i se luminară. Îşi aminti că lordul Harry îi spusese cîndva, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă: "Dacă vrei să petreci un sfert de oră straniu, fă-l pe Basil să-ţi spună de ce nu vrea să expună portretul. Mie mi-a spus de ce şi pentru mine a fost o adevărată revelaţie". Da, probabil că Basil are şi el secretul lui. Îl va întreba şi va încerca să rezolve situaţia.

-  Basil, spuse el, apropiindu-se suficient de el şi privindu-l drept în faţă, fiecare dintre noi avem un secret. Spune-mi-l pe-al tău şi ţi-l voi spune pe al meu. Din ce motiv refuzai să expui portretul? Pictorul se cutremură fără voie.

-  Dorian, dacă ţi-l voi spune, poate că m-ai plăcea mai puţin decît acum şi cu siguranţă ai rîde de mine. N-aş suporta niciuna din ipostaze. Dacă tu doreşti să nu mă mai uit la portretul tău niciodată, sunt dispus să o fac. Te vei uita tu la el în locul meu. Dacă doreşti ca opera cea mai bună pe care am făcut-o vreodată să fie ascunsă lumii, voi fi mulţumit. Prietenia ta îmi e mai dragă decît orice glorie sau reputaţie.

-  Nu, Basil, trebuie să-mi spui, insistă Dorian Gray. Cred că am dreptul să ştiu. Teroarea i se risipise şi curiozitatea îi luase locul. Era hotărît să descopere misterul lui Basil Hallward.

-  Să ne aşezăm, Dorian, spuse pictorul, părînd tulburat. Să ne aşezăm. Şi răspunde-mi la o întrebare. Ai observat ceva curios la portret? - ceva care la început nu te-a frapat, dar ţi s-a revelat apoi brusc?

-  Basil! Strigă băiatul încleştîndu-şi mîinile tremurătoare pe braţele scaunului şi privind la el cu ochi înfricoşaţi, uimiţi.

- Văd că ai observat. Nu vorbi. Aşteaptă să-ţi spun ce am de spus. Dorian, din momentul în care te-am întîlnit, personalitatea ta a avut o influenţă extraordinară asupra mea. Sufletul,

mintea, forţa mea au fost dominate de tine. Pentru mine ai devenit încarnarea acelui ideal a cărui amintire ne bîntuie pe noi, artiştii, ca un vis inefabil. Te-am divinizat. Am devenit gelos pe oricine îţi vorbea. Am vrut să te am numai pentru mine. Eram fericit numai cînd eram cu tine. Cînd nu erai cu mine, erai totuşi prezent în arta mea ... Desigur, nu ţi-am dat niciun indiciu niciodată. Ar fi fost imposibil. Nu ai fi înţeles. Eu însumi nu înţelegeam. Ştiam doar că mă întîlnisem cu perfecţiunea faţă în faţă şi că lumea devenise în ochii mei minunată - mult prea minunată, poate, pentru că în asemenca divinizări nebuneşti există întotdeauna un pericol, pericolul de a le pierde, care nu este mai mic decît acela de a le păstra... Au trecut săptămîni în şir iar eu deveneam din ce în ce mai absorbit de personalitatea ta. Apoi a apărut o nouă întorsătură. Te desenasem în chip de Paris, într-o armură fragilă, şi ca Adonis în haină de vînător şi lance şlefuită de vier. Încoronat cu flori de lotus grele, stăteai la prova barjei lui Adrian, privind lung apa verde şi tulbure a Nilului. Te plecai peste apa nemişcată a unui iaz dintr-o pădure grecească şi vedeai în argintul tăcut al apei minunea propriului chip. Şi erai aşa cum ce arta însăşi ar trebui să fie, adică inconştientă, ideală şi distantă. Într-o zi - şi uneori mă gîndesc la faptul că a fost o zi fatală -  m-am hotărăt să te pictez aşa cum eşti, nu în costumul epocilor moarte, ci în propriu-ţi costum şi în epoca ta. Nu pot spune dacă a fost la mijloc realismul metodei sau fascinaţia propriei tale personalităţi, prezentată mie în mod direct, fără abur sau văl. Dar ştiu că în timp ce lucram la portret, fiecare strat şi dîră de culoare îmi păreau că-mi dezvăluie secretul. Mi s-a făcut teamă că alţii vor afla de idolatria mea. Simţeam, Dorian că am pus prea mult din mine însumi în el. Atunci m-am hotărît să nu permit ca portretul să fie expus vreodată. Tu erai puţin cam iritat, dar nu îţi dădeai seama ce reprezintă asta pentru mine.

Harry, căruia i-am spus, a rîs de mine. Dar nu i-am dat importanţă. Cînd tabloul a fost gata şi am rămas singur în faţa lui, am simţit că am avut dreptate... Ei bine, după cîteva zile, obiectul mi-a părăsit atelierul şi, imediat ce am scăpat de fascinaţia intolerabilă a prezenţei lui, mi s-a părut că fusese o nebunie din partea mea să-mi imaginez că văzusem altceva în el, mai mult decît faptul că eşti extrem de frumos şi că eu l-am putut picta. Chiar acum nu mă pot reţine să nu simt că e o greşeală să crezi că pasiunea pe care o simţi atunci cînd creezi apare într-adevăr în opera creată de tine. Arta este întotdeauna mult mai abstractă decît ne imaginăm. Forma şi culoarea nu exprimă altceva decît forma şi culoarea, asta-i tot. Adesea mi se pare că arta îl ascunde pe artist, nu îl dezvăluie, şi, dacă stăm să comparăm, îl ascunde mult mai bine. Aşa că, atunci cînd am primit această ofertă de la Paris, m-am hotărît să fac din portretul tău punctul central al expoziţiei. Nu mi-a trecut prin minte că vei refuza. Acum îmi dau seama că ai dreptate. Portretul nu poate fi arătat. Nu trebuie să te superi pe mine, Dorian, pentru tot ce ţi-am spus. Aşa cum i-am spus şi lui Harry odată, eşti făcut să fii divinizat.

Dorian Gray respiră adînc. Culoarea îi reveni în obraji şi pe buze îi apăru un zîmbet jucăuş. Pericolul trecuse. De data asta era în siguranţă. Totuşi nu se putu abţine să nu simtă o milă infinită pentru pictorul care tocmai îi făcuse această confesiune ciudată şi se întrebă dacă el însuşi va fi dominat vreodată în asemenea măsură de personalitatea unui prieten. Lordul Henry, prin farmecul lui, era extrem de periculos. Dar atît. Era prea inteligent şi prea cinic pentru a se ataşa realmente de el. Va exista oare cineva care îi va inspira o asemenea idolatrie ciudată? Acesta să fie oare lucrul pe care i-l pregătea viaţa?

-  Mi se pare extraordinar, Dorian, spuse Hallward, ca tu să fi văzut într-adevăr acest lucru în portret. Cu adevărat l-ai văzut?

-  Am văzut eu ceva, răspunse el, ceva care mi-a părut foarte curios.

-  Ei bine, n-ai nimic împotrivă să mă uit acum la el?

Dorian dădu din din cap.

-  Nu trebuie să-mi ceri acest lucru, Basil. Nu te pot lăsa să stai în faţa acelui portret.

-  Dar într-o zi mă vei lăsa, desigur...

-  Niciodată.

-  Ei bine, poate că ai dreptate. Şi acum la revedere, Dorian. Ai fost singura persoană din viaţa mea care într-adevăr mi-a influenţat arta. Ceea ce am făcut e bine şi ţie îţi datorez acest lucru. Ah, nici nu-ţi dai seama cît m-a costat să-ţi spun ce ţi-am spus.

-  Dragul meu Basil, dar ce mi-ai spus? Pur şi simplu că ai simţit că m-ai admirat prea mult. Acesta nici măcar nu-i un compliment.

-  Nici măcar nu am spus-o ca pe un compliment. A fost o confesiune. Acum, pentru că am făcut-o, mi se pare că s-a risipit ceva din mine. Poate că nu trebuie să-ţi exprimi niciodată adoraţia în cuvinte.

-  A fost o confesiune foarte dezamăgitoare.

-  De ce, la ce te aşteptai Dorian? N-ai văzut altceva în tablou, nu-i aşa? Mai era altceva de văzut?

-  Nu, nu mai era nimic altceva de văzut. De ce mă întrebi? Dar nu trebuie să vorbeşti despre divinizare. E o nebunie. Noi doi suntem prieteni, Basil, şi trebuie să rămânem aşa mereu.

-  Îl ai pe Harry, spuse pictorul cu tristeţe.

-  Oh, Harry! Spuse băiatul, într-o cascadă de rîs. Harry îşi petrece zilele spunînd lucruri incredibile şi serile făcînd lucruri improbabile. Tocmai genul de viată pe care mi-ar plăcea mie să-l duc. Dar, totuşi,nu cred că m-aş duce la Harry dacă aş avea vreun necaz. Mai curînd aş veni la tine, Basil.

-  O să-mi mai pozezi?

-  Imposibil!

-  Îmi ruinezi viaţa de artist refuzîndu-mă, Dorian. Nimeni nu s-a întîlnit cu două idealuri. Extrem de puţini s-au întîlnit cu unul.

-  Nu-ţi pot explica de ce, Basil, dar nu mai trebuie să-ţi pozez. Acest portret are ceva fatal în el. Are propria lui viaţă. Voi veni să luăm ceaiul împreună. Asta va fi absolut plăcut.

-  Mai plăcut pentru tine, mi-e teamă, murmură Hallward, cu regret. Şi acum, la revedere. Îmi pare rău că nu vrei să-mi dai voie să mă mai uit la portret. Dar nu am ce face. Înţeleg ce simţi.

După ce părăsi camera, Dorian Gray zîmbi în sine. Sărmanul Basil! Ce puţin ştia el din adevăratul motiv! Şi cît de ciudat era faptul că, în loc să fie obligat să-şi dezvăluie propriul secret, reuşise, din întîmplare, să smulgă un secret de la prietenul lui! Cît de mult înţelegea acum, după strania confesiune! Toanele absurde de gelozie ale pictorului, devoţiunea lui nemăsurată, panegiricele lui extravagante, curioasele lui reticenţe, acum le înţelegea şi îi părea rău. I se păru că există ceva tragic într-o prietenie colorată de un asemenea romantism. 

Oftă şi scutură clopoţelul. Portretul trebuie ascuns cu orice preţ. Nu-şi mai putea asuma riscul descoperirii. Fusese o nebunie din parte-i să permită ca acel obiect să rămână, chiar şi o oră, într-o încăpere în care avea acces oricare din prietenii lui.