Prin anii 60 - 70, Andrei Plesu, care la acea vreme inca nu era supranumit "Capcaunul Cumsecade", a calatorit in Spania. In jurnalul pe care-l tinea, el descrie, printre altele, intalnirea cu orasul Bilbao. Mi se pare pur si simplu fabulos. Ia uite:
Bilbao. Regret enorm că n‑am un aparat de fotografiat. Aş fi
avut şansa unică de a imortaliza oribilul.
Fluviul oraşului e un şuvoi de putoare. Pe unul din maluri - un remorcher eşuat stă într‑o rână, înfipt pe jumătate în nisip, ca un craniu abia dezgropat.
Un infirm vinde bilete de loterie, purtând, pe partea de sus a feţei, o mască neagră: se vede doar o fostă gură, iar masca mi se pare mai sinistră decât ar fi, probabil, desfigurarea nudă. Căci îndărătul ei îţi poţi închipui infernul. Alt vânzător de loterie exhibă un picior a cărui labă ajunge doar până la genunchiul celuilalt. Într‑o barcă de la marginea râului, surâde strâmb un tip cu nas arcimboldesc, apocaliptic, tumoral. La ferestrele faţadelor descompuse apar, ici‑colo, siluete feminine care par împăiate.
Fluviul oraşului e un şuvoi de putoare. Pe unul din maluri - un remorcher eşuat stă într‑o rână, înfipt pe jumătate în nisip, ca un craniu abia dezgropat.
Un infirm vinde bilete de loterie, purtând, pe partea de sus a feţei, o mască neagră: se vede doar o fostă gură, iar masca mi se pare mai sinistră decât ar fi, probabil, desfigurarea nudă. Căci îndărătul ei îţi poţi închipui infernul. Alt vânzător de loterie exhibă un picior a cărui labă ajunge doar până la genunchiul celuilalt. Într‑o barcă de la marginea râului, surâde strâmb un tip cu nas arcimboldesc, apocaliptic, tumoral. La ferestrele faţadelor descompuse apar, ici‑colo, siluete feminine care par împăiate.
Trec pe lângă o doamnă dichisită, atârnând tandru la braţul unui domn, dar când mă uit mai atent văd că e un bărbat fără vârstă, cu părul legat la spate. Bisericile, gotice sau baroce, par cioburile unor clădiri evacuate. Totul e igrasios. Strada abundă de şchiopi, orbi, arşi, neputincioşi de toate soiurile. O sumedenie de femei cu anatomii obosite trec pe lângă mine, lăsându‑mi impresia că abdomenul lor e un coş pentru transportat sânii.
Pe ziduri - o mulţime de afişe, cu capete de clovni.
S-ar zice că trec printr‑o parodie ieftină după Fellini.
Brusc se aude muzică. Trei clarinetişti (cu tobe atârnate de gât) traversează oraşul, intonând, cu chipuri de o solemnitate improvizată, un fel de marş absurd. (E 8 decembrie, sărbătoarea Imaculatei Concepţii). Toată lumea citeşte acelaşi ziar. Peste întregul oraş, tronează o singură clădire abuziv „modernă": Banca Vizcaya. Ca un dinte de aur strident într‑o gură ştirbă. Încet‑încet, simt că mă dizolv în abcesul din jur. Mă simt burtos, neras, ciufulit, zdrenţăros, murdar. Mă rinocerizez, nu fără o tulbure voluptate.
Sunt într‑o rezervaţie a degenerării. Într‑o masă de bălegar, în care colcăie metafore. Aici, la Bilbao, s‑a născut Unamuno.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu