Nils Holgersson (16)

Pe malurile râului Ronneby

Nici gâştele sălbatice, nici vulpoiul Smirre n-ar fi crezut că se vor mai întâlni vreodată după plecarea lor din Scania. S-a întâmplat însă că gâştele, în drumul lor, au ajuns în Blekinge, unde se refugiase în surghiun şi jupânul vulpoi. Până atunci stătuse prin părţile de sus ale ţinutului, pe unde nu văzuse însă parcuri cu cerbi şi căprioare... Din pricina asta era mai nemulţumit decât părea să fie.

Într-o după-amiază, jupânul vulpoi hoinărea pe nişte meleaguri pustii şi păduroase din Mellanbygd, nu departe de râul Ronneby, când văzu deodată trecând în zbor un cârd de gâşte sălbatice. Vulpoiul observă că una din păsări era albă şi înţelese numaidecât cu cine avea de-a face.

Se puse deci în urmărirea gâştelor, nu atât pentru plăcerea de a se ospăta cu ceva de preţ, cât mai ales din dorinţa de a se răzbuna pentru toate necazurile pe care i le pricinuiseră ele. Le văzu zburând spre răsărit până ce ajunseră la râul Ronneby; după aceea o luară spre miazăzi, urmând cursul râului la vale. Vulpoiul înţelese atunci că gâştele îşi căutau un culcuş în apropiere de malul râului şi începu să tragă nădejdea că o să pună gheara pe câteva din ele, fără prea mare greutate. Când văzu totuşi, în cele din urmă, unde coborâseră păsările, îşi dădu seama cu ciudă că îşi aleseseră un loc atât de bine apărat, încât nu putea să ajungă la ele.

Ronneby nu e un râu mare, dar are ţărmuri minunate, despre care se vorbeşte mult. În bună parte curge printre munţi prăpăstioşi, ai căror pereţi cad vertical, fiind acoperiţi cu caprifoi şi cireşi sălbatici, cu spinişori şi arini, cu arţari şi sălcii. Nicio privelişte nu poate fi mai plăcută într-o zi minunată de vară ca vegetaţia verde de pe aceste povârnişuri.

Acum însă, când poposiseră aici vulpoiul Smirre şi gâştele sălbatice, era o vreme urâtă şi friguroasă de iarnă care se îngâna cu primăvara. Copacii erau goi. Nimeni nu se gândea dacă pe malurile râului este frumos sau urât. Gâştele sălbatice se bucurau că putuseră găsi o fâşie îngustă de nisip sub unul din aceşti pereţi prăpăstioşi, unde să se poată adăposti. În faţa lor vuia apa repede a râului, umflată ca pe vremea când se topesc zăpezile; în spate se înălţa un perete de stâncă cu neputinţă de urcat; iar deasupra aveau drept acoperiş ramurile plecate ale copacilor. Nici că puteau găsi un adăpost mai bun. Ele adormiră îndată, dar Năpârstoc nu putea închide ochii de fel. Cum asfinţi soarele, îl cuprinse teama de întuneric şi de pustiu, făcându-i-se iar dor de oameni. Vârât sub aripa gâscanului, băiatul nu vedea nimic şi nici nu putea auzi bine ce se petrecea împrejur. În sinea lui se gândea că n-ar fi fost în stare să-şi scape prietenul, dacă l-ar fi atacat vreo jivină.

Zvonuri nedesluşite, ciudate şi înfiorătoare îi ajungeau la ureche şi, în neliniştea lui, băiatul ieşi de sub aripă şi se aşeză jos, lângă gâscan.

În ăst timp, jupânul Smirre stătea cocoţat pe o culme de munte şi căta în jos, spre gâşte, cu privirea lui ageră. „Degeaba le mai urmăreşti, lasă-te mai bine păgubaş! îşi zise el, amărât şi descurajat. Cum să te caţări pe un povârniş aşa de prăpăstios, vulpoiule, când ştii prea bine că nici nu poţi înota într-o apă atât de repede?! Şi, după toate, nu ai nici măcar o potecă pe unde să poţi coborî până la culcuşul gâştelor!... Nu vezi ce păsări isteţe sunt? Ia-ţi nădejdea de la ele şi nu-ţi mai pierde vremea să le urmăreşti!...”

Vezi însă că Smirre, ca toate vulpile, de altfel, nu putea să renunţe cu una, cu două la planul pe care-l clocise în minte. De aceea se aşeză pe muchea unei stânci, cu ochii ţintă la gâşte. Orbit de furie nu se gândea decât la răul pe care i-l făcuseră ele. Din pricina lor fusese doar surghiunit din Scania şi nevoit să-şi caute adăpost în acele meleaguri sărăcăcioase din Blekinge. Întărâtat peste măsură, dorea moartea cârdului de gâşte sălbatice, chit că nu putea să le vină el însuşi de petrecanie.

Cum stătea aşa înciudat, auzi nişte scrâşnituri într-un pin ce se afla drept lângă el şi chiar în clipa aceea zări o veveriţă coborând cu iuţeală din copac, urmărită aprig de un jder. Nici veveriţa, nici jderul nu-l văzuseră pe vulpoi, care urmărea prigoana ce se desfăşura din copac în copac.

Jupânul Smirre îşi arunca ochii când la veveriţa care sărea printre crengi cu uşurinţa unei zburătoare, când la jder, care la căţărat nu avea dibăcia veveriţei, dar care se strecura liniştit pe trunchiurile copacilor, ba în sus, ba în jos, de parcă ar fi mers pe o potecă în pădure.

„Dacă m-aş putea căţăra numai pe jumătate ca unul din ei – îşi zicea în sine jupânul vulpoi – n-ar mai dormi liniştite alea de jos!...”

De îndată ce veveriţa fu prinsă şi vânătoarea luă sfârşit, Smirre se îndreptă spre jder, dar se opri la o distanţă de doi paşi, în semn că nu avea de gând să-i şterpelească prada. Îl salută apoi foarte prietenos şi-l felicită pentru captura lui. Smirre, întocmai ca orice vulpe, de altfel, se exprima cu multă uşurinţă. Jderul, dimpotrivă, care se socotea o minune de frumuseţe cu trupul său lung şi subţire, cu capul său mic, cu blana-i moale şi cu petele de pe gât de culoare brună deschisă, nu era, de fapt, decât o fiară necioplită de pădure şi abia îi răspunse vulpoiului.

— Mă prinde mirarea – îi zise Smirre – că un vânător ca tine umblă după veveriţe, când are la îndemână un vânat mult mai de soi!

Aici se opri. Văzând însă că jderul rânjeşte cu mândrie, urmă mai departe:

— E oare cu putinţă să nu fi văzut gâştele sălbatice care se adăpostesc colo jos, sub munte? Ori, poate, nu eşti dibaci la căţărat, să ajungi până la ele?...

De astă dată nu mai avu nevoie să aştepte răspuns. Jderul se repezi la el cu spinarea încovoiată şi cu părul măciucă.

— Ai văzut gâşte sălbatice?... se răsti jderul la vulpoi. Spune-mi repede unde-s, că de nu te muşc de beregată!

— Ian ascultă! zise Smirre. Nu uita că-s de două ori mai mare ca tine, aşa că te rog să fii cuviincios! Dacă vrei, eu îţi spun cu dragă inimă unde-s gâştele sălbatice...

În clipa următoare, jderul şi pornise la vale. Privindu-l cum îşi strecura trupul subţire ca de şarpe de la o cracă la alta, Smirre îşi zise: „Vânătorul ăsta e de o cruzime nemaipomenită!... Cred că gâştele sălbatice o să-mi fie recunoscătoare pentru baia de sânge în care se vor trezi!...”

Vulpoiul aştepta tocmai să audă ţipătul de groază al gâştelor, când îl văzu pe jder prăvălindu-se de pe o cracă şi căzând bâldâbâc în apa râului. În aceeaşi clipă, păsările se înălţară în văzduh şi se îndepărtară cu toată iuţeala.

Vulpoiul avea de gând să fugă pe urma lor; dar, curios să afle cum scăpaseră de primejdie, rămase pe loc, aşteptând să vină jderul înapoi. Nenorocitul era ud leoarcă şi se oprea din când în când să se şteargă pe cap cu labele din faţă.

— Nu m-am înşelat când am bănuit că un stângaci ca tine o să cadă în apă! zise Smirre cu dispreţ.

— N-am fost deloc stângaci şi degeaba mă dojeneşti! se dezvinovăţi jderul. Tocmai eram pe una din crăcile cele mai de jos şi chiteam cum să înşfac mai multe gâşte dintr-o singură lovitura, când deodată m-am pomenit cu o piatră în cap. A fost aruncată cu atâta putere de un prichindel nu mai mare decât o veveriţă, că m-am prăvălit în apă şi, până să ies afară...

Mai mult n-a apucat să spună. Nu mai avea cine să-l asculte. Smirre o şi luase la picior după gâşte.

În vremea asta, Akka zburase spre miazăzi, în căutarea altui culcuş. Întunericul nu se lăsase de tot. Mai sclipea încă o geană de lumină şi luna străjuia pe cer, aşa că putea să vadă destul de bine. Din fericire, cunoştea în amănunţime locurile acelea, căci de multe ori vântul o dusese spre Blekinge, când zburase primăvara deasupra Mării Baltice. Ea o luă de-a lungul râului la vale, urmărindu-l cum cotea ca un şarpe negru, strălucitor, prin peisajul scăldat de razele lunii. Ajunse astfel la cataracta Djupafors, unde Ronneby se ascunde mai întâi într-o galerie subterană, iar pe urmă, limpede şi străveziu, parcă ar fi de sticlă, se aruncă într-o văgăună îngustă, sfărâmându-se în picături sclipitoare şi în dantele de spumă. Sub cataracta albă se aflau nişte bolovani printre care apa curgea cu o iuţeală ameţitoare. Akka se lăsă din zbor deasupra bolovanilor, urmată de întreg cârdul. Era şi acela un culcuş bun, mai ales după înserat, când nu se zărea pe acolo nici ţipenie de om. La apusul soarelui, gâştele nu putuseră coborî la cataractă, căci Djupafors nu se află într-un loc pustiu. Pe una din laturile ei o fabrică de hârtie, iar pe cealaltă, abruptă şi împădurită, se întinde parcul Djupadal, pe ale cărui poteci alunecoase şi prăpăstioase vin oamenii să se bucure de minunata privelişte a cataractei spumegânde şi vuind. Nici aici, ca de altfel nici în cealaltă parte unde fuseseră, călătoarele nu se gândeau câtuşi de puţin că poposiseră într-un loc neasemuit de frumos şi de sălbatic. Dimpotrivă, îşi ziceau că e destul de înfiorător şi de primejdios pentru ele să doarmă pe nişte pietre lunecoase şi ude, în vuietul şi clocotul necontenit al unei căderi de apă. În schimb, erau mulţumite că se vedeau apărate de orice atac al fiarelor.

Gâştele adormiră deci repede. Băiatul însă nu avea linişte să doarmă şi stătea lângă ele să-l păzească pe gâscan.

Nu trecu mult şi apăru pe malul râului vulpoiul Smirre. Văzând gâştele în mijlocul vârtejului spumegos, el îşi dădu seama că nici de data asta nu era chip să ajungă la ele. Nu le putea părăsi însă, aşa că se aşeză pe mal, să nu le scape din ochi. În sinea lui se simţea foarte umilit, văzându-şi compromisă faima de vânător.

Deodată zări o vidră, care venea dinspre cataractă cu un peşte în gură. Smirre îi ieşi înainte, dar se opri la doi paşi de ea, spre a-i dovedi că nu voia să-i răpească prada.

— Mi se pare ciudat că te mulţumeşti să prinzi peşte, câtă vreme sunt o droaie de gâşte sălbatice colo pe pietre zise vulpoiul.

Era atât de grăbit şi de zelos, că nu se mai exprima cu toată uşurinţa, ca de obicei. Vidra nu întoarse capul spre râu nici măcar o singură dată. Era un animal vagabond, ca toate vidrele, şi pescuise de multe ori pe lacul Vomb, aşa că-l cunoştea, prea bine pe vulpoi.

— Ehei, jupâne Smirre, eu ştiu cu ce vicleşuguri umbli dumneata să momeşti o lostriţă!... îi zise ea drept răspuns.

— Tu eşti, Gripe? zise Smirre, bucuros, aducându-şi pe dată aminte că vidra asta era o înotătoare iscusită şi îndrăzneaţă. Nu mă prinde mirarea că nu vrei să te uiţi la gâşte – o stârni el – de vreme ce nu eşti în stare să ajungi la ele!...

Vidrei însă, care avea labe înotătoare, coada ţeapănă ca o vâslă şi blana impermeabilă, nu-i plăcea să audă pe cineva spunând că se află acolo o cădere de apă la care ea nu poate ajunge. Se întoarse deci spre apă şi îndată ce văzu gâştele sălbatice, zvârli peştele cât colo şi se repezi de pe malul râpos drept în bulboană.

Dacă ar fi fost o vreme mai târzie de primăvară, când privighetorile îşi reiau reşedinţa în parcul Djupadal, nu încape îndoială că meşterele cântătoare ar fi triluit după aceea, în multe nopţi, despre lupta vidrei Gripe cu căderea de apă, căci nu fusese deloc uşoară. Vidra fu împinsă în nenumărate rânduri de iureşul valurilor şi dusă de apă la vale, dar ea se întorcea iar şi lupta cu îndârjire, când înotând, când căţărându-se pe bolovani şi apropiindu-se uneori de gâşte. Era o încleştare plină de primejdii, care merita să fie cântată de privighetori. Smirre o urmărea cât putea cu privirea. În cele din urmă văzu că vidra se pregătea să se caţere sus la culcuşul gâştelor. În aceeaşi clipă se auzi răsunând un ţipăt ascuţit şi sălbatic. Vidra căzu pe spate în apă şi fu târâtă de curent ca un pisoi orb. Se auziră apoi bătăi grăbite din aripi şi gâştele sălbatice îşi luară zborul, să-şi caute culcuş aiurea.

Vidra se întoarse pe mal. Nu zise nimic şi începu să-şi lingă una din labele din faţă. Văzând că Smirre îşi bate joc de ea, deoarece nu izbutise să facă nicio ispravă, izbucni:

— Nu pentru că nu ştiu să înot am păţit-o, jupâne Smirre, ci din cu totul altă pricină. Ajunsesem până aproape de gâşte şi tocmai eram gata să mă năpustesc asupra lor, când deodată mă pomenesc că vine spre mine o fiinţă mărunţică şi mă înţeapă în picior cu un fier ascuţit. De durere mi-am pierdut cumpătul şi am căzut în apă.

Altceva n-a mai avut timp să spună, căci vulpoiul se şi făcuse nevăzut, luându-se după călătoarele înaripate.

Akka şi cârdul ei de gâşte sălbatice fură iarăşi nevoite să fugă în puterea nopţii. Din fericire, luna nu apusese încă şi Akka îşi putu găsi, cu ajutorul ei, un alt culcuş, pe care îl ştia în partea locului. Ea zbură peste cascada albă şi peste parcul Djupadal şi trecu mai departe fără să coboare.

Spre miazăzi însă, mai jos de oraş, nu departe de mare, se află staţiunea balneară Ronneby, cu băi şi izvoare termale, cu hoteluri mari şi cu vile pentru vizitatori. Iarna sunt goale şi pustii, lucru pe care păsările îl ştiau foarte bine, aşa că multe stoluri îşi găsesc refugiu pe vreme de vijelie în balcoanele şi pe verandele acelor clădiri.

Gâştele sălbatice coborâră pe unul din acele balcoane şi adormiră îndată, ca de obicei. Lui Năpârstoc însă nu-i era somn, aşa că nu se vârî sub aripa gâscanului.

Balconul dădea spre miazăzi, astfel că băiatul avea perspectiva mării. Nedormind, se uita într-acolo şi se minuna de frumuseţea priveliştii la întâlnirea pământului din Blekinge cu marea.

E drept că marea şi pământul se întâlnesc în fel şi fel de chipuri. În multe părţi, pământul coboară spre mare cu câmpii netede, acoperite cu pajişti, iar marea întâmpină uscatul cu nisip zburător pe care-l aşterne în dune şi movile, ca şi cum ar fi supărată pe uscat şi uscatul ar fi supărat pe mare, arătându-şi unul altuia ce au mai rău. Alteori se întâmplă ca uscatul, când coboară la mare, să înalţe un zid muntos în faţa lui, ca şi cum marea ar fi ceva primejdios. Marea îl întâmpină atunci cu valuri furioase care biciuiesc stâncile, izbindu-se de ele de parcă ar vrea să sfarme uscatul.

În Blekinge, această întâlnire are o înfăţişare deosebită. Uscatul se desprinde în promontorii, în insule şi ostroave, iar marea se desface în bazine, în golfuleţe şi strâmtori, şi acest lucru face, poate, ca întâlnirea să pară a fi însufleţită de voie bună şi armonie.

Gândiţi-vă întâi la mare. Până hăt departe e pustie, golaşă şi întinsă. Nu face altceva decât să-şi rostogolească necontenit valurile tulburi. Când se apropie de uscat, dă peste prima stâncă. Pune stăpânire pe ea, o despoaie de orice verdeaţă, făcând-o să fie golaşă ca şi întinsurile ei. Întâlneşte apoi altă stâncă şi se poartă şi cu ea la fel. Pe urmă, alta. I se întâmplă şi ei acelaşi lucru. E dezbrăcată şi jefuită, ca şi cum ar fi încăput pe mâna unor tâlhari. Stâncile sunt apoi tot mai dese şi atunci marea îşi dă seama că uscatul i-a trimis în întimpinare copiii lui cei mai mici s-o înduioşeze şi s-o îmblânzească. Cu cât se apropie mai mult de uscat, marea devine mai prietenoasă; îşi trimite valuri din ce în ce mai domoale, îşi potoleşte vijelia, lasă verdeaţă în crăpăturile pe care le face, se împarte în strâmtori şi golfuleţe şi, în cele din urmă, atinge uscatul fără a fi de loc primejdioasă, îngăduind vaselor mici să plutească pe ea. Nici ea însăşi nu se mai recunoaşte, atât de bună şi de prietenoasă devine.

Gândiţi-vă apoi la uscat. E uniform pretutindeni. Cât vezi cu ochii, numai câmpii netede, cu câte o pădurice de mesteceni între ele, ici şi colo, sau şiruri lungi de dealuri cu crestele împădurite. Parcă nu s-ar gândi la altceva decât la ovăz, la napi, la cartofi, la brazi şi la molizi. Vine apoi marea şi îşi croieşte un golfuleţ. Uscatul nu se sinchiseşte de ochiul ăsta de apă, ci îl împodobeşte pe margini cu mesteceni şi arini, ca şi cum ar fi un lac obişnuit de apă dulce. Se iveşte pe urmă alt golfuleţ. Nici de el nu-i pasă uscatului, care-l împodobeşte la fel ca şi pe cel dintâi. Aceste golfuleţe şi golfuri se lărgesc însă şi caută să-şi facă drum mai departe. Ele macină câmpiile şi sfarmă pădurile, şi atunci uscatul nu are încotro şi le bagă în seamă.

—  Mi se pare că vine marea peste mine! zice el şi începe apoi să se dichisească.

Îşi pune cununi de flori, se acoperă cu dealuri şi aruncă insule în mare. Nu vrea să mai ştie de brazi şi de molizi, pe care îi dă la o parte ca pe nişte vechituri, împodobindu-se cu stejari, cu tei, castani şi livezi înfloritoare şi făcându-se frumos ca un parc de castel. Iar când se întâlneşte cu marea, e atât de schimbat, că nici el nu se mai recunoaşte.

Toate aceste lucruri nu se pot vedea decât vara. Năpârstoc observă însă cât de blândă şi de prietenoasă era natura şi se simţi mai liniştit în timpul nopţii decât înainte. Şi deodată, pe când nici nu se aştepta, auzi un urlet puternic şi sinistru răzbătând prin văzduh în parcul staţiunii balneare. Se ridică imediat şi văzu o vulpe pe esplanada de sub balcon, scăldată de razele lunii. Pasămite, Smirre urmărise gâştele sălbatice şi de astă dată. Descoperindu-le ascunzătoarea, înţelese că nici acum nu putea să ajungă la ele şi de aceea începuse să urle de necaz.

Auzind acele urlete, bătrână Akka se deşteptă din somn şi, deşi nu putea să vadă mai nimic, i se păru că recunoaşte glasul.

— Tu eşti acolo, Smirre, acum în puterea nopţii?... întrebă ea.

— Da, eu sunt – răspunse vulpoiul – şi vreau să vă întreb, gâştelor, ce părere aveţi despre distracţia pe care v-am oferit-o în noaptea asta!

— Vrei să spui că tu eşti acela care ai asmuţit asupra noastră jderul şi vidra? întrebă Akka.

— O ispravă bună nu poate fi tăgăduită… zise vulpoiul. V-aţi jucat odată de-a gâştele cu mine. Am început acum să mă joc şi eu de-a vulpea şi n-am de gând să mă opresc câtă vreme una din voi va mai fi încă în viaţă, chiar dacă aş fi nevoit să vă urmăresc pe tot întinsul ţării.

— Ar trebui să te gândeşti, totuşi, jupâne Smirre, că nu-i frumos din partea ta, care ai dinţi şi gheare, să ne urmăreşti pe noi, care nu ne putem apăra, zise Akka.

Vulpoiului i se păru că numai frica o făcea pe Akka să vorbească aşa şi se gândi să-i răspundă:

— Dacă vrei, Akka, să mi-l zvârli jos pe acel Năpârstoc care mi-a stat împotrivă de atâtea ori, îţi făgăduiesc c-o să fac pace cu cârdul vostru! Niciodată n-o să vă mai urmăresc, nici pe tine, nici pe gâştele tale.

— Pe Năpârstoc nu ţi-l pot da! răspunse Akka. Toate câte ne aflăm în cârd, de la cea mai tânără până la cea mai bătrână suntem gata să ne dăm viaţa pentru el!

— Dacă vă e atât de drag – zise Smirre – vă făgăduiesc că el o să fie cel dintâi dintre voi pe care o să mă răzbun!

Akka nu-i mai dădu însă niciun răspuns. După ce vulpoiul mai scoase câteva urlete de furie şi neputinţă, se aşternu din nou liniştea. Năpârstoc era încă treaz. Îl împiedicau acum să doarmă vorbele pe care Akka le spusese vulpoiului. Niciodată n-ar fi crezut că va auzi pe cineva spunând că este gata să-şi dea viaţa pentru el. Din acea clipă nu se mai putea spune despre Nils Holgersson că nu iubea pe nimeni.

P17