Dacă nu curge, pică

Cu ocazia ultimelor alegeri din ţara mea, am realizat că românii îşi doresc să trăiască pe mai departe după regula de aur "dacă nu curge, pică". Pentru că votul din ţara mea, în secolul XXI, este în continuare divizat între cei care doresc să meargă spre dreapta occidentală şi cei care doresc să meargă spre stânga de sorginte ceauşistă. În Franţa, oamenii au avut de ales şi ei între stânga şi dreapta - numai că acolo a fost vorba de stânga lui Hollande şi dreapta lui Sarko, ceea ce, fie vorba între noi, este cu totul şi cu totul altceva.

Stânga în România înseamnă, pe hârtie, protecţie socială şi, în realitate, pomeni multiple de la buget. Restul e pălăvrăgeala inutilă pe la televiziuni. Poporul român, ăla despre care se spune, penibil, că are întotdeauna dreptate, a votat pentru reintrarea sub semnul lui "dacă nu curge, pică". De îndată ce a trebuit să suporte anumite privaţiuni, de îndată ce a trebuit să facă nişte eforturi pentru ca ţara să meargă înainte, s-a terminat cu orice fel de filosofie: poporul i-a votat pe cei care dau de pomană din banii pe care îi strâng tot de la popor. Mecanismul este simplu, străveziu, îl poate înţelege până şi un microcefal dintr-un trib african. Anume: stânga e la putere, stânga colectează impozite şi taxe, oamenii stângii administrează sumele colectate, oamenii stângii cotesc o parte din aceste sume pentru ei, pentru familiile lor şi pentru partidul care îi ţine în funcţii, o parte din sume, mult mai mică decât ar fi necesară, se duce în investiţii şi dezvoltare, o parte în salarii şi pensii şi restul se distribuie în teritoriu pentru aplicarea de către aleşii locali a principiului "dacă nu curge, pică", în vederea câştigării următoarelor alegeri.

În acest sistem controlat de stânga românească, oamenii sunt mulţumiţi pentru că nu au nimic de făcut decât să fie atenţi unde curge şi unde pică. Ţara este străbătută în lung şi-n lat de magistrale, conducte, ţevi, tuburi şi altele de genul ăsta, prin care circulă bunuri şi bani, la care sunt racordaţi oamenii puterii, prin intermediul unor ventuze asemănătoare cu ale peştilor sanitari. Greii - miniştri, senatori, preşedinţi de consilii judeţene, sug de la magistrale; semigreii - secretari de stat, primari, consilieri judeţeni, directori de prin regiile statului, sug de la conducte; uşureii - consilieri, purtători de cuvânt, secretare, sug din ţevi şi tuburi. Mai departe, racordaţi la capilare, vin ăia care au legături cu cei de la putere - portari, veri ai şoferilor, nepoţi mai săraci cu duhul, activişti de prin oraşe şi sate. La urmă de tot stau vortanții simpli, ăia care n-au acces direct la niciun fel de ţeavă, dar, pentru  că sunt de-ai casei, au privilegiul să asiste la suptul generalizat şi să colecteze picăturile care scapă pe lângă ventuzele greilor, semigreilor şi ale tuturor celorlalţi. Ei trăiesc mulţumiţi de pe-o zi pe alta cu picăturile respective. Ei sunt cei care au întotdeauna dreptate.
De ce au aceşti oameni întotdeauna dreptate? Dintr-un motiv foarte simplu: ei ştiu una şi bună şi niciun argument de pe această lume sau de pe oricare altă nu-i poate determina să treacă la un nivel superior al pretenţiilor pe care le au de la viaţă. Pe ei se bizuie stânga românească, pe ei îi miluiesc politicienii la diverse ocazii.
Câtă vreme dreapta a procedat la fel, oamenii ăştia au fost foarte fericiţi: la alegeri le dădea toată lumea, aşa că votul era legat de cine da mai mult şi de numărul picăturilor care aveau să scape din conducte după instalarea noilor puteri. De îndată însă ce dreapta s-a apucat de reforma serioasă, de îndată ce i-a atins la bani, jocul s-a terminat: cu mic cu mare, cei care au întotdeauna dreptate au readus la putere principiul "dacă nu curge, pică". Cu el o să trăim de-acum înainte, numai bunul Dumnezeu ştie până când.