sâmbătă, 8 decembrie 2012

Portretul lui Dorian Gray(7)

Dintr-un motiv sau altul, teatrul era aglomerat în acea seară şi faţa directorului evreu, gras, care îi întîmpină la uşă, strălucea toată cu un zîmbet unsuros, patetic de nesigur. Îi însoţi pînă la lojă cu un fel de umilinţă pompoasă, gesticulînd cu mîinile grase, încărcate de inele şi vorbind foarte tare. Dorian Gray îl detesta mai mult ca oricînd. Se simţea de parcă venise să o caute pe Miranda şi fusese întîmpinat de Caliban. Pe de altă parte, lordul Henry îl plăcea. Cel puţin aşa declară şi insistă să-i strîngă mîna, asigurîndu-l că e mîndru să întîlnească un om care descoperise un geniu autentic şi dăduse faliment din cauza unui poet. 

   Basil Hallward se delecta privind feţele din sală. Căldura era îngrozitor de apăsătoare, iar imensul candelabru ardea ca o dalie monstruoasă cu petale galbene de foc. Tinerii de la galerie îşi scoseseră hainele şi vestele şi le atîrnaseră de balustradă. Vorbeau unul cu altul peste rîndurile de scaun şi-şi împărţeau portocalele cu fetele vulgare care stăteau lîngă ei. În sală rîdeau cîteva femei. Aveau vocile stridente şi nemelodioase. Dinspre bar venea sunetul dopurilor scoase. 
     -  Ce mai loc în care să-ţi găseşti divinitatea! Spuse lordul Henry. 
- Da! Răspunse Dorian Gray. Tocmai aici am găsit-o, şi e divină, e mai presus de tot ce există pe pămănt. Cînd joacă uiţi de tot. Oamenii aceştia banali, neciopliţi, cu feţele lor aspre şi gesturi brutale, devin alţii cînd ea e pe scenă. Stau nemişcaţi si o urmăresc. Plîng şi rîd după cum le dictează ea. Răspund asemenea unei viori. Ea îi spiritualizează şi simţi că sunt de acelaşi sînge cu tine. 
- Din acelaşi sînge cu tine! O, sper că nu! exclamă lordul Henry care îi trecea rapid în revistă cu binoclul pe cei de la galerie. 
- Nu-i da atenţie, Dorian, spuse pictorul. Înţeleg ce vrei să spui şi cred în fata asta. Toate persoanele pe care tu le iubeşti sunt minunate şi orice fată care are un efect asupra ta, aşa cum îl descrii tu, trebuie să fie frumoasă şi nobilă. A-ţi spiritualiza epoca, iată un lucru care merită făcut. Dacă această fată poate să le dea suflet celor care au trăit fără suflet, dacă ea poate crea simţămîntul frumosului în oamenii a căror viaţă a fost urîtă, dacă-i poate dezbăra de egoism şi le poate împrumuta lacrimi pentru dureri care nu le aparţin, merită să fie adorată. Căsătoria este bună. N-am gîndit aşa la început, dar trebuie să aprob acum. Zeii au creat-o pe Sibyl Vane pentru tine. Fără ea ai fi fost incomplet.   
- Mulţumesc, Basil, răspunse Dorian Gray, strîngîndu-i mîina în a lui. Ştiam că mă vei înţelege. Harry este atît de cinic, mă înspăimîntă. Dar iată orchestra. E oribilă, dar nu ţine decît cinci minute. Apoi cortina se va ridica şi o veţi vedea pe fata căreia îi voi dărui întreaga mea viaţă, căreia i-am dat tot ce este bun în mine.
După un sfert de oră, în mijlocul unui vîrtej de aplauze Sibyl Vane păşi pe scenă. Da, într- adevăr, oferea o privelişte frumoasă - era una dintre cele mai frumoase fiinţe pe care le-a văzut vreodată, se gîndi lordul Henry. Avea ceva de faun în graţia ei timidă şi în ochii speriaţi. Cînd se uită la sala plină de entuziasm, pe obraji îi apăru o împurpurare uşoară, ca umbra unei roze într-o oglindă de argint. Se trase cîţva paşi înapoi şi buzele ei păreau că tremură. Basil Hallward sări în picioare şi începu să aplaude. Nemişcat, de parcă visa, Dorian Gray, o privea lung. Lordul Henry o scruta prin binoclu, murmurînd: „Încîntătoare! Încîntătoare!” 
Scena era sala din casa Capuleţilor, iar Romeo îmbrăcat în pelerină intrase cu Mercuţio şi cu ceilalţi prieteni ai lui. Orchestra, aşa proastă cum era, execută cîteva măsuri şi dansul începu. Sibyl Vane se mişca asemenea unei făpturi din altă lume - una mai rafinată. În timp ce dansa trupul ei se apleca aşa cum plantele se apleacă peste apă. Gîtul avea conturul arcuit asemenea unui crin alb. Mîinile păreau a-i fi din fildeş rece.
Cu toate acestea era curios de apatică. Nu dădu niciun semn de bucurie cînd ochii i se opriră asupra lui Romeo. Cele cîteva cuvinte pe care trebuia să le rostească: 
Nu-i vinovată mîna, pelerine! Eşti aspru, pelerinii dacă vor pot strînge în palmă mîinile divine. Strînsoarea asta e sărutul lor 
Împreună cu restul dialogului care urmează, au fost rostite total artificial. Vocea era superbă, dar tonul ei era absolut fals. Coloratura nu era la locul ei. Alunga orice urmă de viaţă din versuri. Pasiunea părea nereală. 
Dorian Gray păli. Era într-o stare de confuzie şi nelinişte. Niciunul dintre prieteni nu îndrăzni să-i spună ceva. Lor li se păru total incompetentă. Era cumplit de dezamăgit. Totuşi credeau că adevăratul test pentru orice actriţă care joacă rolul Julietei este scena balconului din actul al doilea. O aşteptară. Dacă o rata, înseamnă că nu mai era nimic de spus. Era încîntătoare în momentul în care apăru în lumina lunii. Asta nu se putea nega. Dar tetralitatea jocului ei era insuportabilă şi se accentua pe măsură ce piesa se desfăşura. Gesturile îi deveniră absurd de artificiale. Exagera tot ce avea de spus. Frumosul pasaj: 
„ Masca nopţii îmi ocroteşte chipul. Nu zăreşti ce purpuriu îmi sădiră în obraji... „
Cuvintele rostite adineauri fură declamate cu precizia chinuitoare a unei şcolăriţe care a fost învăţată să recite de un profesor de mîna a doua. Cînd se aplecă peste balcon şi ajunse la acele versuri superbe:
Oricîtă-i fericirea pe care-o simt acuma lîngă tine,
Dar legămîntul astei nopţi îmi vine
Prea iute, nu ştiu cum, prea făr’ de veste,
Prea ca un fulger care nu mai este
Pîn'ce zici: fulger! - o, du-te dar, 
Dulcele meu!Şi-a verii adiere 
Învoaltă floare face din bobocul 
Iubirii noastre pîn'la revedere!
Rosti cuvintele de parcă nu-i spuneau nimic. Nu era la mijloc nervozitatea. Într-adevăr, departe de a fi nervoasă, era absolut sigură pe sine. Pur şi simplu era vorba despre artă de proastă calitate. Ratase total. Chiar publicul obişnuit, needucat, din sală şi de la galerie nu mai era interesat de piesă. Oamenii se foiau şi începură să vorbească tare şi să fluiere. Directorul evreu, care stătea în ultimul rînd al balconului, bătea cu picioarele în podea şi înjura furios. 
Singura persoană imperturbabilă era fata însăşi. Cînd se termină al doilea act, sala vuia de fluierături, iar lordul Henry se ridică de pe scaun şi se îmbrăcă. 
- E foarte frumoasă, Dorian, spuse el, dar nu se pricepe la teatru. Să mergem. 
- O să stau să văd piesa pînă la capăt, răspunse băiatul cu o voce opintită, amărîtă. Îmi pare enorm de rău că v-am făcut să vă pierdeţi seara, Harry. Îmi cer scuze. 
- Dragul meu Dorian, după părerea mea, Miss Vane e bolnavă, îl întrerupse Hallward. Vom veni în altă seară. 
- Aş vrea eu să fie bolnavă, replică el. Dar mi se pare că este pur şi simplu rece şi insensibilă. S-a schimbat total. Aseară a fost o mare artistă. În seara asta e doar o actriţă banală, mediocră. 
- Nu vorbi aşa despre cineva pe care-l iubeşti, Dorian. Dragostea este ceva mult mai minunat decît Arta. 
- Ambele sunt pur şi simplu forme de imitaţie, remarcă lordul Henry. Dar hai să mergem, Dorian, nu trebuie să rămîi aici. Jocul de proastă calitate îţi strică firea. În afară de asta, presupun că nu vei dori să-ţi vezi nevasta jucînd teatru. Ce contează că joacă Julieta ca o păpuşă de lemn? E foarte frumoasă şi, dacă are tot atît de puţină ştiinţă de viaţă cum are de teatru, va fi o experienţă încîntătoare. Doar două categorii de oameni sunt realmente fascinanţi: oamenii care ştiu absolut totul şi oamenii care nu ştiu absolut nimic. Doamne sfinte, băiatule, nu lua figura asta tragică! Secretul de a rămîne tînăr este de a nu trece niciodată printr-o emoţie nepotrivită. Vino la club cu mine şi cu Basil. Vom fuma şi vom bea în cinstea frumuseţii lui Sibyl Vane. E frumoasă. Ce vrei mai mult? 
- Du-te, Harry, strigă băiatul. Vreau să rămîn singur. Basil, pleacă şi tu. Ah, nu vedeţi că mi se rupe inima? În ochi îi apărură lacrimi fierbinţi. Buzele îi tremurau şi, repezindu-se în spatele lojei, se rezemă de perete, ascunzîndu-şi faţa în mîini. 
- Să mergem, Basil, spuse lordul Henry, cu o tonalitate ciudată de tandreţe în voce, şi cei doi tineri ieşiră împreună.
După cîteva clipe, reflectoarele se aprinseră şi cortina se ridică pentru al treilea act. Dorian Gray se întoarse la locul lui. Arăta palid, mîndru şi indiferent. Piesa abia se tîra - părea interminabilă. Cam jumătate din public ieşise, boncănind cu ghetele grele, rîzînd. Totul era un fiasco. Ultimul act s-a jucat cu băncile aproape goale. Cortina s-a lăsat în chicoteli şi huiduieli. Imediat după ce s-a terminat, Dorian Gray s-a grăbit să ajungă în culise şi de acolo în cabină. Fata stătea singură, cu o expresie de triumf pe faţă. În ochii ei ardea un foc ales. Radia. Pe buzele întredeschise apăruse un zîmbet care ascundea un secret ştiut doar de ele. Cînd el intră, ea se uită la el şi o expresie de infinită bucurie o cuprinse. 
- Ce prost am jucat în seara asta, Dorian! strigă ea. 
- Oribil! Răspunse el, privind-o uimit - oribil! A fost groaznic. Eşti bolnavă? Nici nu-ţi daiseama cum a fost. Nici nu-ţi dai seama cît am suferit. Fata zîmbi. 
- Dorian, răspunse ea, prelungindu-i numele cu modulaţiile vocii de parcă pentru petalele roşii ale buzelor ei acesta era mai dulce decît mierea - Dorian, ar fi trebuit să înţelegi. Dar înţelegi acum, nu-i aşa? 
- Ce să înţeleg? întrebă el agasat. 
- De ce am jucat atît de prost în seara asta. De ce voi juca mereu prost. De ce nu voi mai juca niciodată bine. El dădu din umeri. 
- Presupun că eşti bolnavă. Nu ar trebui să joci cînd eşti bolnavă. Devii ridicolă. Prietenii mei s-au plictisit. Eu m-am plictisit.
Părea că nu-l ascultă. Era transfigurată de bucurie. Era cotropită de extazul fericirii. 
- Dorian, Dorian, strigă ea, înainte de a te cunoaşte, teatrul era singura realitate a vieţii mele. Trăiam doar în teatru. Credeam că totul aici e adevărat. Într-o seară eram Rosalinda, în alta Portia. Bucuria Beatricei era şi bucuria mea, durerile Cordeliei erau şi ale mele. Credeam în tot. Toţi acei oameni obişnuiţi care jucau cu mine îmi păreau zei. Scenele pictate erau lumea mea. 
Nu cunoşteam altceva decît umbre pe care le credeam reale. Şi ai venit tu - o, frumosul meu iubit! -şi mi-ai eliberat sufletul din închisoarea lui. Tu m-ai învăţat ceea ce-i cu adevărat realitatea. În seara asta, pentru prima oară în viaţa mea, am înţeles adevăratul sens al golului, imposturii, stupidităţii, aparenţei înşelătoare în care am jucat mereu. În seara asta, pentru prima oară, mi-am dat seama că Romeo e hidos, bătrîn şi cănit, iar luna din livadă falsă, că decorul este vulgar, iar cuvintele pe care trebuia să le rostesc nereale, că nu erau cuvintele mele, nu era ceea ce eu aş fi vrut să spun. Tu mi-ai adus ceva mult mai înalt, ceva faţă de care arta e o simplă reflexie. Tu m-ai făcut să înţeleg ceea ce înseamnă adevărata dragoste. Dragostea mea! Dragostea mea! Făt- Frumos! Prinţ al vieţii! Sunt sătulă de umbre. Pentru mine tu eşti mai mult decît poate fi arta vreodată. Ce legătură am eu cu păpuşile unei piese? Cînd am intrat pe scenă în seara asta, nu am putut înţelege cum mi-au dispărut toate. Am crezut că voi fi minunată. Mi-am dat seama că nu pot face nimic. Brusc sufletul meu şi-a dat seama ce înseamnă toate acestea. Cunoaşterea acestui fapt mi-e preţioasă. I-am auzit fluierînd şi am zîmbit. Ce ştiu ei despre o dragoste cum e a noastră? Du-mă de-aici, Dorian — ia-mă cu tine, undeva unde să fim singuri. Urăsc scena. Aş putea mima o pasiune pe care nu o simt, dar nu pot mima o pasiune care mă arde ca un foc. O, Dorian, Dorian, înţelegi ce înseamnă asta? Chiar dacă aş putea, ar fi o profanare să joc pe îndrăgostita. Tu m-ai făcut să văd asta. 
El se aruncă pe sofa şi-şi întoarse faţa.  
- Mi-ai ucis dragostea, spuse el în şoaptă. 
Ea se uită la el mirată şi rîse. El nu răspunse nimic. Veni aproape de el şi, cu degetele ei mici, îi mîngîie părul. Îngenunche şi-şi apăsă buzele de mîna lui. El şi-o retrase cutremurat de un fior. Apoi sări în picioare şi se duse spre uşă.  
- Da, mi-ai ucis dragostea, spuse el. Îmi stîrneai imaginaţia. Acum nici măcar nu-mi mai stîrneşti curiozitatea. Pur şi simplu nu mai produci niciun efect asupra mea. Te iubeam pentru că erai minunată, pentru că aveai geniu şi intelect, pentru că dădeai viaţă viselor marilor poeţi şi dădeai formă şi substanţă umbrelor artei. Le-ai azvîrlit pe toate. Eşti proastă şi lipsită de profunzime. Dumnezeule! Ce nebun am putut să fiu să te iubesc! Ce prost am fost! Acum nu însemni nimic pentru mine. Nu vreau să te mai văd. Nu mă voi mai gîndi niciodată la tine. Nu-ţi voi mai pomeni niciodată numele. Nici nu ştii ce erai pentru mine, odată. De ce... o, nici nu suport să mă mai gîndesc la asta! Aş vrea să nu fi dat niciodată cu ochii de tine! Ai distrus însăşi aventura imaginară a vieţii. Ce puţin ştii despre dragoste, dacă spui că-ţi strică arta! Fără arta din tine eşti nimic. Te-aş fi făcut celebră, splendidă, magnifică. Lumea te-ar fi adorat şi tu mi-ai fi purtat numele. Ce eşti acum? O actriţă de mîna a treia cu o feţişoară frumoasă.
Fata se albi şi începu să tremure. Îşi încleştă mîinile şi păru că vocea îi piere în gît. 
-  Nu vorbeşti serios, Dorian... murmură ea, joci. 
-  Să joc! Îţi las ţie jocul. O faci atît de bine, răspunse el cu amărăciune.
Se ridică şi, cu o expresie dureroasă care-ţi stîrnea mila, traversă camera şi ajunse lîngă el. Îşi puse mîna pe braţul lui şi îl privi în ochi. El o împinse. 
-  Nu mă atinge! strigă el.
Ea scoase un vaiet moale şi se aruncă la picioarele lui şi rămase acolo ca o floare călcată în picioare. 
- Dorian, Dorian, nu mă părăsi! şopti ea. Îmi pare nespus de rău că n-am jucat bine. La tine mă gîndeam tot timpul. Dar mă voi strădui - mă voi strădui. Dragostea mea pentru tine s-a abătut atît de brusc asupra mea. Cred că n-aş fi cunoscut-o dacă nu m-ai fi sărutat, dacă nu ne­-am fi sărutat. Sărută-mă, dragostea mea. Nu pleca. N-aş putea suporta. O, nu pleca! Fratele meu... Nu, n-are importanţă. Nu a vrut să spună asta. A spus-o în glumă... Dar tu, o, nu mă poţi ierta pentru seara asta? Voi munci mult şi voi încerca să fiu mai bună. Nu fi crud cu mine pentru că te iubesc mai mult decît orice pe lume. La urma urmelor, te-am nemulţumit doar o singură dată. Dar ai perfectă dreptate, Dorian. Ar fi trebuit să mă arăt mai mult ca artistă. M-am purtat prosteşte şi totuşi n-am putut altfel. O, nu mă părăsi. Vocea ei era gîtuită de suspine profunde. Se ghemui pe podea ca rănită iar Dorian Gray se uita la ea cu ochii lui frumoşi şi buzele arcuite cu o expresie de dispreţ superior. Există întotdeauna ceva ridicol în emoţiile celor pe care încetăm să-i iubim. Sibyl Vane îi păru nemăsurat de melodramatică. Lacrimile şi suspinele ei îl iritau.   
-  Plec, spuse el în cele din urmă, cu vocea limpede şi calmă. Nu vreau să fiu dur cu tine, dar nu te mai pot vedea. M-ai dezamăgit.
Ea plînse în tăcere şi nu-i răspunse deloc, ci se tîrî mai aproape. Mîinile ei mici se întindeau orbeşte părînd a-i căuta. El se răsuci pe călcîie şi părăsi încăperea. Peste cîteva clipe era afară.

Unde s-a dus nu şi-a dat seama. Îşi aminti că a bîntuit pe străzi slab luminate, că a trecut pe lîngă umbrele întunecate ale unor colonade prăpădite şi ale unui şir de case ticăloase. Femei cu voci răguşite şi rîsete groase îl chemau din urmă. Beţivii amorţiseră să înjure şi să vorbească de unii singuri ca maimuţele. Văzuse copii groteşti strînşi unul în altul pe pragul uşii şi auzise zbierete şi înjurături venind dinspre curţi mohorîte.

Cînd s-a crăpat de ziuă, şi-a dat seama că e pe lîngă Covent Garden. Întunericul s-a ridicat şi, inundat de flăcări plăpînde, cerul s-a adîncit luînd forma unei perle perfecte. Căsuţe imense, pline cu crini plecaţi huruiau încet pe strada netedă şi goală. Aerul era încărcat de mireasma florilor iar frumuseţea lor părea că-i alină durerea. El îşi urmă drumul şi ajunse în piaţă unde îi urmări pe cei care-şi descărcau marfa din căruţe. Un căruţaş cu şorţ alb îi oferi cireşe. Îi mulţumi şi se întrebă de ce omul refuză bani de la el, apoi începu să le mănînce apatic. Fuseseră culese la miezul nopţii şi în ele intrase răceala lunii. Un lung şir de băieţi cărînd coşuri mari cu lalele dungate şi trandafiri galbeni şi roşii defilă în faţa lui croindu-şi drum printre mormanele imense de legume verzi ca iadul. Caii greoi înhămaţi la căruţe lunecau şi bocăneau pe pietrele drumului, zgîlţîindu-şi clopoţeii şi harnaşamentul. Cîţva vizitii dormeau pe o grămadă de saci. Cu gîturile lor asemenea irişilor şi picioarele rozalii, porumbeii alergau ici şi colo culegînd seminţe.

După cîtva timp el făcu semn unei trăsături şi se duse acasă. Cîteva clipe rămase pe treptele casei, privind piaţa liniştită, cu ferestrele ei cu obloanele trase şi storuri bătătoare la ochi. Cerul devenise opalin iar acoperişurile aveau o sclipire în lumina lui. Din coşul unei case de peste drum se ridica un rotocol de fum. Se răsucea, panglică violet prin aerul sidefiu.

În imensa lampă aurită veneţiană - pradă luată de pe o barjă a vreunui doge care atîrna de tavanul holului de intrare îrnbrăcat în lambriuri de stejar, luminile încă ardeau în cele trei lăcaşuri pîlpîitoare. Păreau petale albastre de flacără, bordate cu foc alb. Le stinse şi, după ce-şi aruncă pălăria şi pelerina pe masă, trecu prin bibliotecă spre uşa dormitorului său, o cameră octogonală imensă, la parter, pe care, cu gustul proaspăt trezit pentru lux, tocmai o decorase şi pusese pe pereţi cîteva tapiserii renascentiste ciudate, descoperite într-un pod de la Selby Royal în care nu se mai intrase de mult timp. În momentul în care răsuci butonul uşii, ochii îi văzură pe portretul pe care Basil Halward îl pictase pentru el. Se dădu înapoi de parcă ar fi fost luat prin surprindere. Apoi intră în cameră, cu o expresie oarecum contrariată. După ce se deschise la butonieră, păru că ezită. În cele din urmă se întoarse, se duse spre tablou şi-l cercetă. În lumina obscură care se strecura cu greutate prin storurile de mătase crem, i se păru că figura e oarecum schimbată. Avea o altă expresie. S-ar fi zis că e o notă de cruzime în jurul gurii. Fără îndoială că era ciudat.

Se întoarse şi, ducîndu-se la fereastră, ridică storurile. Lumina strălucitoare a zorilor năvăli în cameră şi alungă umbrele fantastice din colţurile obscure, unde ele stăteau tremurînd, dar ciudata expresie pe care o remarcase pe faţa portretului părea că stă acolo, că e încă şi mai puternică. Lumina fremătătoare, arzătoare a soarelui îi arăta liniile de cruzime din jurul gurii ca şi cum s-ar fi uitat într-o oglindă după ce săvîrşise o faptă îngrozitoare.

Tresări crispat şi, luînd de pe masă o oglindă ovală, cu o ramă ornată cu nişte Cupidoni de fildeş - unul dintre multele cadouri pe care i le făcuse lordul Henry, se uită în grabă în apa ei adîncă. Nicio linie de acest fel nu-i încreţea buzele. Ce însemna asta? Îşi frecă ochii, se apropie de portret şi-l cercetă din nou. Cînd se uită la tabloul real, nu erau semne de schimbare, dar, fără nicio îndoială, întreaga expresie se modificase. Nu era o simplă fantezie de-a lui. Totul era teribil de evident. Se prăbuşi pe un scaun şi începu să se gîndească. Brusc îi apăru în minte ceea ce spusese în atelierul lui Basil Hallward în ziua în care portretul fusese terminat. Da, îşi amintea perfect. Rostise o dorinţă nebunească - aceea ca el însuşi să poată rămîne tînăr iar portretul să îmbătrînească, ca frumuseţea lui să rămînă intactă iar figura de pe pînză să poarte povara pasiunilor şi păcatelor lui, ca imaginea pictată să poarte semnele liniilor suferinţei şi gîndirii iar el să-şi poată păstra floarea delicată şi frumuseţea adolescenţei de care tocmai devenise conştient.

În acea clipă să-i fi fost îndeplinită dorinţa? Asemenea lucruri erau imposibile. Numai gîndul la asta i se părea monstruos. Şi totuşi, tabloul se afla în faţa lui, cu nota de cruzime din jurul gurii.

Cruzime! Fusese oare crud? Era vina fetei, nu a lui. Visase la ea ca la o mare artistă, îi dăruise dragostea pentru că el o crezuse mare. Apoi îl dezamăgise. Fusese superficială şi nedemnă. Şi totuşi, un sentiment de regret infinit îl cuprinse cînd se gîndi cum stătea la picioarele lui, suspinînd ca un copil. Îşi aminti cu ce duritate o respinsese. De ce era el aşa? De ce îi fusese dat un astfel de suflet? Dar şi el suferise. În timpul celor trei ore îngrozitoare cît durase piesa, trăise secole de durere, eon după eon de tortură. Viaţa lui conta la fel de mult ca a ei. Dacă el o rănise un veac, ea îi stricase plăcerea doar o clipă. În afară de asta, femeile sunt mai bine dotate pentru a suporta durerea decît bărbaţii. Ele trăiesc din emoţii. Nu se gîndesc decît la emoţiile lor. Cînd îşi iau cîte un iubit, o fac doar pentru a avea cui să-i facă scene. Lordul Henry îi spusese asta, iar lordul Henry cunoştea femeile. De ce să se preocupe el de Sibyl Vane? Acum nu mai însemna nimic pentru el.

Dar tabloul? Ce avea de spus despre el? Deţinea secretul vieţii lui şi îi spunea povestea. Îl învăţase să-şi iubească propria frumuseţe. Acum îl va învăţa oare să-şi deteste sufletul? Se va mai uita vreodată la el? Nu, era doar o iluzie creată de simţurile lui zdruncinate. Noaptea îngrozitoare pe care o petrecuse îşi lăsase fantomele în urma ei. Brusc i se puse pe creier acea mică pată roşie care-i înnebuneşte pe bărbaţi. Tabloul nu se schimbase. Era o nebunie să crezi asta. Totuşi îl urmărea cu faţa lui frumoasă deteriorată şi zîmbetul crud. Părul strălucitor sclipea în lumina soarelui auroral. Ochii lui albaştri îi întîlniră pe ai lui. ÎI cuprinse un simţămînt de infinită dorinţă, dar nu faţă de el, ci faţă de imaginea pictată. Deja se modificase şi avea să se mai modifice. Auriul îi va păli în gri, rozele lui albe şi roşii vor muri. Cu fiecare păcat comis, limpezimea frumuseţii lui va fi pătată şi ruinată. Dar el nu va păcătui. Tabloul, schimbat sau neschimbat, va fi pentru el emblema conştiinţei. Va rezista ispitei. Nu-l va mai vedea pe lordul Henry deloc — sau, cel putin, nu va mai da ascultare acelor teorii cu otrava lor subtilă, care pentru prima oară în grădina lui Basil Hallward stîrniseră în el patima pentru lucruri imposibile. Se va întoarce la Sibyl Vane, îşi va repara greşeala, se va însura cu ea şi va încerca să o iubească iar. Da, era datoria lui să facă astfel. Probabil că suferise mai mult decît el. Biata copilă! Fusese egoist şi crud cu ea. Fascinaţia pe care o exercitase asupra lui va reveni. Vor fi fericiţi împreună. Viaţa alături de ea va fi frumoasă şi pură. Se ridică din scaun şi trase un paravan mare chiar în faţa portretului, înfiorîndu-se în timp ce se uită la el. „Ce odios!” murmură el în timp ce se ducea spre fereastra franceză să o deschidă. Cînd păşi în iarbă, trase în piept o gură de aer. Aerul proaspăt al dimineţii părea că-i alungă toate patimile întunecate. Se gîndi numai la Sibyl. Dragostea i se întoarse într-un ecou firav. Îi repetă numele de multe ori la rînd. Păsările care cîntau în grădina înrourată păreau că povestesc florilor despre ea.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!