Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(22)

Amurgul

Ziua e pe sfîrşite. O mare împăcare coboară în sărmanele suflete vlăguite de munca zilei; şi acum gîndurile lor capătă culorile duioase şi nehotărîte ale amurgului.

In acelaşi timp, din creştetul muntelui, prin norii străvezii ai serii, ajunge pînă la balconul meu un urlet grozav, alcătuit dintr-o mulţime de strigăte despe­recheate, pe care întinderea le preface într-o lugubră armonie, ca de maree ce urcă, sau de furtună ce se trezeşte.

        Cine sunt nefericiţii pe care nu-i linişteşte seara, şi care, ca bufniţele, iau căderea nopţii drept un semnal de sabat? Acest sinistru ţipăt de noapte al păsă­rilor vine din negrul ospiciu cocoţat pe munte; şi, seara, fumînd şi contemplînd tihna nemărginitei văi, înţesată de case unde fiecare fereastră zice: „Aici e pacea; aici e bucuria familiei!", cînd vîntul suflă de sus, pot să-mi potolesc cugetul uimit de această imitare a armoniillor de iad.

Amurgul întărită pe nebuni. — Mi-aduc aminte că am avut doi prieteni pe care crepusculul îi îmbolnăvea. Unul trecea atunci peste toate legăturile de prie­tenie şi politeţe şi se purta ca un sălbatic cu primul venit. L-am văzut azvîrlind în capul unui şef al personalului de restaurant un exclent pui fript, în care credea că vede nu ştiu ce hieroglifă jignitoare. Seara, premergătoare a desfătărilor adînci, îi strica lucrurile cele mai suculente.

Celălalt, rănit în ambiţii, se făcea, pe măsură ce scădea ziua, mai înăcrit, mai întunecat, mai sîcîitor. Binevoitor şi sociabil în timpul zilei, era fără milă seara; dar nu numai faţă de alţii, ci şi faţă de sine însuşi îşi exercita cu furie mania crepusculară. Primul a murit nebun, incapabil să-şi recunoască soţia şi copilul; al doilea duce cu el neliniştea unui rău necontenit, şi chiar dacă ar fi fost dăruit cu toate onorurile pe care le pot conferi republica şi prinţii, cred că scăpătatul soarelui ar aprinde încă în el pofta învăpăiată pentru discuţii imaginare. Noaptea, care îşi punea tenebrele în spiritul lor, face lumină într-al meu; şi, cu toate că nu rareori poţi vedea aceeaşi cauză dînd naştere la două efecte contrare, lucrul acesta îmi dă întotdeauna de gîndit şi mă nelinişteşte.

O, noapte! O, beznă înviorătoare! Pentru mine eşti semnalul unei sărbători lăntrice, eliberarea de-o adîncă nelinişte! În singurătatea cîmpiilor, în labirin­turile de piatră ale capitalei, scînteiere a stelelor, explozie a felinarelor, sunteţi focul de artificii al zeiţei Libertate!

Amurgule, cît eşti de duios şi dulce! Lucirile trandafirii ce se mai tîrăsc în zare ca agonia zilei sub asuprirea biruitoare a nopţii, focurile candelabrelor ce fac pete de-un roşu opac pe cele din urmă triumfuri ale amurgului, grelele draperii pe care o nevăzută mînă le atrage din adîncimile Orientului, toate imită complicatele sentimente ce luptă în inima omului în ceasurile solemne ale vieţii.

        S-ar mai putea spune - una din acele stranii rochii ale dansatoarelor, unde o gază străvezie şi sumbră lasă să se întrevadă splendorile amorţite ale unei stră­lucitoare fuste, ca sub negrul prezent transparenţa delicioasă a trecutului; şi tremurătoarele stele de aur şi de argint, de care e semănată, reprezintă văpăile fanteziei care nu se aprind cu putere decît sub zăbranicul profund al Nopţii.