Poveste de iubire(1)

Ce-ar fi de spus în legătură cu o fată de 25 de ani care a murit?

Că era frumoasă. Şi inteligentă. Că-i plăceau Mozart şi Bach. Şi The Beatles. Şi eu. Într-o zi, când mă înnebunise mai mult decât de obicei cu aceste preferinţe ale ei, am întrebat-o care era în definitiv ordinea. Mi-a răspuns cu un surâs: "Alfabetică". Zâmbeam şi eu pe atunci. Când stau acum să mă întreb, nu ştiu dacă în ordinea ei alfabetică ţinea cont de numele meu sau de prenumele meu: în primul caz, aş fi venit după Mozart; în al doilea, undeva între Bach şi The Beatles. Oricum, nu eram cel dintâi, ceea ce, dintr-un motiv stupid, mă cam scotea din sărite: fusesem deprins de mic cu ideea că trebuie să fiu întotdeauna primul la toate. Moştenire de familie, dacă puteţi pricepe una ca asta.

   În semestrul întâi al ultimului an de colegiu, luasem obiceiul să frecventez sala de lectură a bibliotecii Radcliffe. Şi nu doar aşa ca să mă aflu în treabă: recunosc că nu mă omoram cine ştie ce cu studiul, şi că-mi plăcea destul de mult să-mi plimb privirile peste tot prin jur. Dar sala de la colegiul Radcliffe era liniştită, nu mă ştia nici dracu', iar cărţile de care aveam nevoie erau mult mai puţin solicitate. Într-o zi - în ajunul nu ştiu cărui examen de istorie - nărav endemic la Harvard, nu catadicsisem încă să consult nici măcar primul titlu de pe lista bibliografiei obligatorii. M-am îndreptat aşadar foarte ţanţoş spre biroul custodelui, cu gândul la un anume ton în care îmi puneam toată speranţa ca să mă scoată din încurcătură a doua zi. Erau de serviciu două puştoaice. Prima, o lungană nesemnificativă, gen campioană de tenis, cealaltă, o ochelaristă gen şoricel. Am optat pentru cea din urmă. 

  - Aveţi "Amurgul Evului Mediu"? Mă seceră scurt dintr-o privire.

- N-aveţi propria dumneavoastră sala de lectură? veni prompt răspunsul.

- Uite, ştii ce, Harvard-ul are acces la Radcliffe.

- Nu-i vorba de acces, Preppie. (Apelativ american, uşor ironic, desemnând pe un ton glumeţ absolvenţii aşa-numitelor preparatory schools - prep schools - frecventate în general de viitori studenţi cu dare de mână) E vorba de etică. Vă lăfăiţi acolo în cinci milioane de volume. Aici n-avem decât un fond nenorocit de câteva mii de cărţi.

Dumnezeule, făcea pe nebuna! Puştoaica îşi închipuia că dacă proporţia Radcliffe-Harvard era de 5 la 1, fetele de acolo trebuie să fie şi de 5 ori mai deştepte. De obicei puneam urgent capac oricărui asemenea specimen, dar în cazul de faţă mort-copt trebuia să pun mâna pe blestemata de cărţulie.

- Ce-ar fi să lăsăm şmecheriile astea? Îmi trebuie al naibii cartea, vorbesc foarte serios!

- Ce-ar fi dacă ţi-ai măsura cuvintele, Preppie?

- Şi de unde, mă rog, poţi fi atât de sigură dacă am dat sau nu pe la Prep School?

- Pari stupid şi pari fecior de bani gata, spuse ea luându-şi de pe nas ochelarii.

- Te-nşeli, am sărit eu revoltat. Realitatea e că sunt şi inteligent şi lefter.

- Oh, nu, Preppie: EU sunt inteligentă şi lefteră.

Acum mă privea drept în ochi. Avea ochi căprui. Ok, să admitem că semănăm leit cu un fecior de bani gata; nu puteam însă tolera ca o puştoaică de la Radcliffe, chiar cu ochi frumoşi, să mă insulte făcându-mă "stupid".

- Şi, mă rog, ce te face să crezi că eşti inteligentă, vrei să fii bună să-mi explici?

- Faptul că nu m-aş lăsa invitată de un tip ca tine la o cafea, fu răspunsul ei.

- Numai că eu nu te-aş invita.

- Aici se vede cât eşti de stupid, mi-a spus.

Să vă explic acum de ce am invitat-o la o cafea. Capitulând din viclenie în ceasul al 12-lea - pretinzând adică brusc că ţineam totuşi neapărat s-o invit - am obţinut cartea. Şi cum fata era de serviciu până la ora închiderii, am tras cât am putut de timp, spicuind un buchet ales de expresii pline de miez, aplicabile la fluctuaţiile puterii monarhice în Europa la finele secolului al XI-lea. Am primit A minus la examenul de a doua zi, calificativ care coincidea de altfel cu cel acordat de mine însumi picioarelor lui Jenny în clipa când, în ajun, o văzusem prima dată ridicându-se de la catedră. Aş minţi dacă v-aş spune că şi rochia cu care era îmbrăcată a luat atunci nota maximă; după gustul meu era puţin "province". În mod special mi-a displăcut chestia aceea indiană pe care o purta atârnată în chip de poşetă. Din fericire n-am zis nimic, căci, după cum aveam să aflu foarte curând, modelul era concepţie proprie.

Ne-am dus la bufetul "Lilliput", o bombă din apropiere care, în pofida numelui, e călcată şi de clienţi de statură obişnuită. Am comandat două cafele şi un profiterol cu stafide (pentru ea).

- Mă numesc Jennifer Cavilleri, se prezentă puştoaica, - origine italiană. Ca şi când n-aş fi avut de unde să-mi dau seama. Studentă la Conservator, adăugă ea.

- Mă numesc Oliver, am spus eu.

- Numele mic, sau numele de familie?

- Numele mic, am răspuns eu şi am precizat imediat că numele meu întreg (sau aproape întreg) e Oliver Barrett.

- Oh, Barrett, ca Elisabeth Barrett Browning?

- Da, am răspuns; dar nicio legătură.

A urmat o mică pauză în care am mulţumit în gând pentru faptul că nu-mi adresase penibila întrebare cu care eram obişnuit - "Barrett, ca sala?" Asta era steaua mea din frunte de cal breaz: eram într-adevăr rudă cu individul care fundase Barrett Hall, o urâţenie de monument cât toate zilele, construit la Harvard Yard pe banii şi întru gloria unei vechi tradiţii "harvardiste" de familie.

După care puştoaica a amuţit. Nici nu-mi venea să cred: să fi intrat aşa rapid în criză de conversaţie? Sau poate i-am tăiat macaroana când i-am spus că nu-s rudă cu poeta? Ei, drăcie! Stătea acum înfiptă înaintea mea şi mă privea cu o jumătate de zâmbet. Ca să nu stau degeaba, am început să- i fac evidenţa caietelor. Avea un scris curios, caractere mici şi colţoase, fără nici o majusculă (cine şi-o fi închipuind că era: e. e. cummings?!) Cât despre materii, erau unele cursuri durere; de pildă: Lit. comp. 105, Muzica 150, Muzica 201 ...

- Muzica 201? Dacă nu mă înşel, e un curs superior, nu?

Făcu aprobator din cap: nu era din cale-afară de pricepută ca să-şi mascheze mândria.

- Da. Polifonia Renaşterii.

- Adică cum: polifonie?

- Nimic de-a face cu sexul, Preppie.

Cum naiba să înghit asta în continuare? Ce, puştoaica nu citea The Crimson? Habar n-avea cine sunt?

- Fii atentă, ştii cine sunt eu?

- Mda, făcu strâmbând uşor din nas a dispreţ. Tipul cu Barrett Hall.

Habar n-avea cine sunt.

- Nu-s "tipul cu Barrett Hall", am tăgăduit pe un ton ambiguu; din întâmplare, propriul meu străbunic a dăruit însă universităţii acea clădire.

- Ca nu cumva odrasla sa de strănepot să rămână pe dinafară.

Asta era prea de tot.

- Ascultă, Jenny, dacă tot eşti atât de convinsă că sunt un fraier, poţi să-mi spui de ce-ai ţinut cu tot dinadinsul să mă faci să te invit aici?

M-a privit drept în ochi şi mi-a zâmbit.

- Îmi placi, mi-a spus.

Măcar în parte, capacitatea de a cuceri victorii strălucite constă şi din capacitatea - la nevoie - de a suferi înfrângeri. Nu-i niciun paradox aici. O tipică trăsătura Harvard este capacitatea transformării înfrângerilor în victorii.

"Parşiv ghinion, Barrett. Aţi jucat totuşi fantastic."

"Pe cuvânt dacă-mi pare rău c-aţi câştigat. Dimpotrivă; voi aveaţi atâta nevoie să câştigaţi!"

Fireşte, triumful, chiar la limită, e de preferat. Conducând-o înapoi pe Jenny către casă - stătea la cămin - nu renunţasem câtuşi de puţin la ideea de a repurta asupra acestei obrăznicături crescută la Radcliffe College victoria finală.

- Vreau să-ţi anunţ, obrăznicătură ce eşti, că vineri e meciul cu Dartmouth.

- Nu mai spune?

- Mi-ar face plăcere să vii şi tu.

Mi-a răspuns, cu tipicul respect faţă de sport, obişnuit la Radcliffe:

- La ce mi-aş pierde timpul cu asemenea tâmpenii?

I-am replicat foarte simplu:

- Pentru că joc eu.

A urmat o scurtă tăcere. Fulguia. Mi se părea că aud aşternându-se zăpada.

- De partea cui? m-a întrebat.
Erich Segal - Love story