Nils Holgersson (18)

Călătoria spre insula Öland

Gâştele sălbatice se duseră la păscut pe una din insulele arhipelagului şi acolo se întâmplă că se întâlniră cu nişte gâşte sure. Văzându-le, acestea rămaseră uimite, deoarece ştiau foarte bine că cele sălbatice, cu care se înrudeau, sunt mai bucuroase să zboare în interiorul ţării. Curioase şi iscoditoare, ele ţinură să afle de la gâştele sălbatice cum o mai duceau cu prigoana la care le supunea vulpoiul Smirre. După ce acestea le spuseră toată tărăşenia, una din gâştele sure, care părea să fie tot atât de înţeleaptă şi de bătrână ca şi Akka, zise:

— Mare nenorocire pentru voi că vulpoiul a fost surghiunit din ţara lui! Parcă văd că se ţine de cuvânt şi vă urmăreşte până în Laponia... Eu în locul vostru, nu m-aş duce în Smoland, spre miază-noapte, ci aş lua-o spre răsărit, ca să ajung în insula Öland. În chipul ăsta, Smirre mi-ar pierde urma. Dacă vreţi, aşadar, să nu vă mai găsească, duceţi-vă unde spun eu şi faceţi popas câteva zile pe capul de miazăzi al insulei. Acolo o să găsiţi destulă mâncare şi tovarăşi de drum care o să vă facă plăcere. Nădăjduiesc că n-o să vă căiţi dacă faceţi cum vă sfătuiesc eu.

Povaţa era, într-adevăr, înţeleaptă şi gâştele sălbatice se hotărâră s-o urmeze. După ce se săturară, porniră la drum. Niciuna din ele nu mai văzuse până atunci insula Öland, însă gâştele sure le dăduseră îndrumări cât se poate de bune. Trebuiau numai s-o apuce spre miazăzi, până ce aveau să dea peste cârdul cel mare de păsări care înainta pe lângă coasta ţinutului Blekinge. Toate păsările care iernaseră în Marea Nordului şi voiau să plece acum în Finlanda sau în Rusia zburau pe acolo şi coborau de obicei, în trecere, pe insula Öland, unde făceau popas ca să se odihnească puţin. Călăuze, prin urmare, nu le-ar fi lipsit de fel gâştelor sălbatice, ci dimpotrivă, le-ar fi găsit fără multă greutate şi-n mare număr.

Era o zi liniştită şi călduroasă ca de vară. Pentru o călătorie pe mare nici că se putea o vreme mai potrivită. Atâta numai că cerul nu era senin pretutindeni. Ici şi colo se vedeau nori grei ce se buluceau şi se lăsau până aproape de pământ, împiedicând vederea.

După ce gâştele trecură de insule, marea se aşternea netedă şi lucioasă ca o oglindă. Privind-o de sus, lui Năpârstoc i se părea că apa dispăruse. Pământul nu mai era nici el dedesubt. Nu mai avea în jurul lui decât aer şi nori. Îi venea ameţeala şi stătea încleştat pe spinarea gâscanului, temându-se şi mai şi decât înainte. Avea impresia că nu-şi va putea menţine echilibrul şi că în orice clipă era ameninţat să se prăbuşească.

Dar şi mai rău a fost când gâştele sălbatice dădură peste cârdul cel mare de păsări călătoare despre care le vorbiseră gâştele sure. Era alcătuit, în adevăr, din stoluri care zburau unul după altul în aceeaşi direcţie, încât îţi făceau impresia că urmau un drum bine stabilit dinainte. În cârd se aflau multe soiuri de păsări: lişiţe şi gâşte sure, pinguini, bodârlani şi raţe de Miquelon, cormorani şi gârbiţe, coţofene şi gotcani de mare. Aplecându-se să-şi arunce privirea spre locul unde trebuia să fie marea, băiatul văzu oglindit în luciul ei tot cârdul de păsări. Din pricina ameţelii nu putu să-şi explice, totuşi, cum se făcea acest lucru şi i se păru că păsările zburau cu pântecele în sus. De mirat nu se prea miră, neştiind, de fapt, ce era sus şi ce era jos.

Păsările erau obosite şi nerăbdătoare să ajungă cât mai repede la ţintă. Toate zburau într-o tăcere desăvârşită, ceea ce făcea ca întreaga privelişte să pară ceva ireal.

„Cât de mult ne-am îndepărtat de pământ!... îşi zise Năpârstoc. Mi se pare că ne apropiem mereu de cer.”

În jurul său nu vedea altceva decât nori şi păsări şi începu să i se pară firesc că se îndreptau tot mai sus spre cer. Era bucuros şi abia aştepta să vadă ce se află acolo, în ţările văzduhului. Apoi, tot bucurându-se că se suie în cer şi părăseşte pământul, îi trecu deodată şi ameţeala. În aceeaşi clipă auzi nişte împuşcături şi văzu ridicându-se de jos coloane subţiri de fum.

Păsările fură cuprinse de panică.

— Trăgători în bărci! Trăgători în bărci! strigară ele una la alta. Zburaţi mai sus, cât mai sus!

Abia atunci îşi dădu seama băiatul că păsările zburau deasupra mării şi că nu ajunseseră încă la cer. Văzu apoi dedesubtul lui un şir lung de bărci din care nişte oameni trăgeau un foc după altul. Stolurile din fruntea cârdului nu le observaseră la timp. Zburaseră prea jos. Câteva trupuri negre se prăbuşiră în mare, iar păsările rămase în viaţă le boceau pe rând.

Cel care se crezuse în cer încercă un sentiment ciudat, auzind în juru-i atâtea strigăte de jale. Akka îşi iuţea din răsputeri zborul, urcând tot mai sus, iar cârdul o urmă cu toată repeziciunea.

Gâştele sălbatice scăpaseră tefere, dar Năpârstoc nu-şi putea veni în fire. Se gândea ce s-ar fi întâmplat dacă un glonţ ar fi nimerit-o pe Akka, pe Yksi ori pe Kaksi. Ce oameni fără inimă, care nu-şi dădeau seama de răul pe care-l făceau!

Cârdul îşi continuă apoi zborul în aceeaşi linişte ca şi mai înainte, cu deosebire că nişte păsări obosite strigau din când în când:

— Nu mai ajungem odată?... E bună calea pe care mergem?

Păsările din fruntea cârdului răspundeau:

— Mergem spre insula Öland! Mergem spre insula Öland!

Lişiţele erau obosite, iar bodârlanii zburau în jurul lor.

— Nu mai fiţi aşa de grăbiţi! strigară atunci raţele sălbatice. Sau aveţi de gând să înfigeţi ciocurile şi-n mâncarea noastră!...

— E mâncare destulă şi pentru voi şi pentru noi! răspunseră bodârlanii.

Când păsările se apropiară de insulă, începu să bată spre ele un vânt uşor. Acesta ducea cu el nişte nori de fum alb, ca şi cum undeva pe insulă ar fi fost un foc mare. Când îl văzură prima oară, păsările se speriară şi îşi iuţiră zborul. Norii se buluceau însă tot mai mult, până ce le învăluiră cu totul în cele din urmă. Nu avea niciun miros, fumul nu era negru şi uscat, ci alb şi umed. Năpârstoc înţelese numaidecât că era vorba de ceaţă.

Ceaţa se lăsa tot mai deasă. Nu se vedea prin ea nici cât ai întinde un braţ, din care pricină păsările înnebuneau de groază; Toate păsările, care până atunci zburaseră într-o ordine desăvârşită, începură să se zbenguie prin neguri, apucând-o în toate părţile, ca să se înşele una pe alta şi să se abată de la direcţia adevărată.

— Băgaţi de seamă! strigau ele. Voi nu zburaţi drept. Întoarceţi-vă negreşit. Aşa cum mergeţi voi, n-o să ajungeţi la Öland nici până poimarţi!...

Toate ştiau prea bine unde era insula, dar voiau cu tot dinadinsul să se rătăcească unele pe altele.

— Uite cormoranii! se auzea prin ceaţă. Se întorc în Marea Nordului...

— Ian fiţi atente, gâştelor sure! răsună un strigăt din altă parte. Dacă mergeţi tot aşa înainte, ajungeţi tocmai la Rügen!

După cum s-a spus, pentru păsările care zburaseră deseori prin acele părţi, nu era nicio primejdie să-şi piardă direcţia. Gâştele sălbatice nu se aflau însă în aceeaşi situaţie. Văzându-le că nu aveau nicio siguranţă la drum, celelalte păsări, pornite pe şotii, îşi dădeau toată silinţa să le facă să se rătăcească.

— Unde vreţi să vă duceţi? întrebă o lebădă. Apoi, foarte serioasă, se apropie de Akka, de parcă ar fi interesat-o nespus de mult soarta gâştelor sălbatice.

— Vreau să ajungem la insula Öland – răspunse Akka – dar n-am mai fost acolo până acum.

Conducătoarea cârdului socotea în sinea ei că lebăda era o pasăre pe care se putea bizui.

— Dacă-i aşa, atunci aţi nimerit-o rău!... zise lebăda. Celelalte păsări v-au amăgit. Voi zburaţi acum spre Blekinge. Venită cu mine şi v-arăt îndată drumul!

Lebăda porni cu gâştele sălbatice şi, după ce ajunseră hăt departe de drumul cârdului cel mare, unde nu se mai auzea nici un gâgâit, se făcu nevăzută în ceaţă.

După asta, gâştele zburară câtva timp la voia întâmplării. Îndată ce dădură iarăşi de celelalte păsări, veni la ele o lişiţă:

— Până ce se ridică ceaţa, ar fi bine să vă lăsaţi pe apă!... le îndemnă ea. Că doar se vede de la o poştă că nu sunteţi obişnuite cu astfel de călătorii!

Sărmana Akka se zăpăcise de atâtea minciuni şi amăgeli. În sinea lui, Năpârstoc era încredinţat că gâştele sălbatice făcuseră un ocol mare.

— Fiţi cu băgare de seamă! strigă un bodârlan. Nu vedeţi că zburaţi când în sus, când în jos?...

Fără să vrea, băiatul se agăţă de gâtul gâscanului. De multă vreme se temuse de o asemenea împrejurare. Cine ştie unde ar fi ajuns bietele gâşte sălbatice, dacă n-ar fi auzit în depărtare zgomotul surd al unei împuşcături.

Akka dădu cu putere din aripi şi o luă înainte în zbor întins. Avea acum un punct de orientare. Gâştele sure îi spuseseră să nu coboare în extremitatea insulei unde se afla un tun cu care oamenii împrăştiau ceaţa. Ştiind acum direcţia, nimic în lume n-o mai putea face să se rătăcească.

P19