Cehov - Triumful învingătorului

Triumful învingătorului

Povestea unui fost arhivar

În vinerea săptămânii de lăsata secului, s-au dus cu toţii la Alexei Ivanîci Cozulin, să mănânce blinele. Sigur că nu-l cunoaşteţi pe Cozulin şi pentru dumneavoastră el nu înseamnă nimic, e un zero, dar pentru noi ăştia, care nu plutim în înălţimi side­rale, e un om mare, atotputernic şi de o adâncă înţe­lepciune. Carevasăzică, s-au dus la el toţi cei ce alcătuiau – ca să zic aşa – piedestalul lui. M-am dus şi eu cu tata.

    Blinelele erau ceva ce nu s-a pomenit, cum nici nu pot să vă exprim, domnul meu: crescute, afânate, rumene. Luai una, o înfulecai, după ce întingeai cu ea în untul topit, fierbinte, şi dracu’ ştie cum se făcea, dar următoarea îţi nimerea singură în gură. Ca de­talii, ornamente şi accesorii, aveam smântână, icre proaspete, somon şi parmezan ras. Vinul şi votca curgeau în valuri. După blinele, am mâncat o ciorbă de nisetru, iar după ciorbă, potârnichi cu sos. Ne-am îndopat în aşa hal, că tata şi-a descheiat pe furiş nas­turii de pe burtă şi, ca nimeni să nu bage de seamă acest liberalism, s-a acoperit cu şervetul. Cu dreptul lui de şef al nostru, căruia totul îi era îngăduit, Ale­xei Ivanîci şi-a descheiat şi jiletca şi cămaşa. După masă, fără să ne ridicăm de pe locurile noastre, am aprins – cu învoirea şefului – ţigări de foi şi am în­ceput să sporovăim. Mai bine zis noi ascultam şi Excelenţa Sa Alexei Ivanîci vorbea. Subiectele erau mai mult cu caracter umoristic, aşa, ca de lăsata secului… Şeful povestea, povestea şi căuta să fie şi spiritual. Nu ştiu dacă spunea ceva cu adevărat hazliu, dar îmi aduc aminte că tata mă tot înghiontea şoptindu-mi:

— Râzi!

Deschideam larg gura şi râdeam. La un moment dat, tot silindu-mă să râd, am scos chiar un fel de scheunat, care a atras asupra mea atenţia tuturor.

— Aşa, aşa! mi-a şoptit tata. Eşti băiat de is­pravă! Se uită şeful la tine şi râde… Asta-i bine; poate să-ţi dea un loc de ajutor de impiegat!

— M-da! a spus, după multe altele, Cozulin, şe­ful nostru, gâfâind de îmbuibare. Stau, mănânc blinele, mă îndop cu icre proaspete, îmi mai dezmierd din când în când nevestica cea nurlie… Iar fetele mele sunt atât de frumoase, că nu numai nişte nenorociţi ca voi, dar chiar prinţii şi conţii nu-şi mai pot lua ochii de la ele şi oftează. Dar casa mea ce cusur are? He-he-he… Asta-i! Să nu cârtiţi şi să nu vă tânguiţi nici voi, cât timp n-aţi ajuns până la capătul vieţii. Câte nu se pot întâmpla! Te trezeşti cu fel de fel de schim­bări… Să zicem că azi nu însemni nimic, că eşti un zero, un firicel de praf… o furnică nenorocită. Ei şi? Ca mâine poate să-ţi vină şi ţie rândul să prinzi soarta de moţ, ca să zic aşa, să ajungi să porunceşti altora! Da, da, în viaţă se întâmplă fel de fel de mi­nunăţii!

Alexei Ivanîci a tăcut o clipă, a clătinat din cap şi a urmat:

— Ei, pe timpuri nu era aşa!… Doamne Dumnezeule! Mai să nu-ţi vină să crezi. Umblai fără ghete, cu pantalonii rupţi, tremurai întruna, ţi-era frică de orice… Pentru o rublă, se întâmpla să munceşti şi câte două săptămâni. Şi rubla aia nu ţi se dădea nici ea aşa… omeneşte! Nu! O mototoleau şi ţi-o aruncau în faţă: na, crapă! Oricine putea să te strivească, să te calce în picioare, să-ţi dea din senin cu ceva în cap… Oricine putea să te batjocorească… Te duceai cu vreo hârtie la şef şi vedeai în pragul uşii un cotei. Te apropiai de javră şi o apucai de labă, ca şi cum i-ai fi spus: iartă-mă că am trecut pe lângă tine. Bună di­mineaţa! Iar ea mârâia la tine: r-r-r… Portarul te împungea cu cotul, şi tu îi spuneai: „N-am bani mă­runţi, Ivan Potiapîci… iartă-mă!” Dar mai mult decât de la toţi, am suferit şi am înghiţit fel de fel de bat­jocuri de la scrumbia asta afumată, de la crocodilul ăsta, pe care-l vedeţi colo… Da, da, de la acest Curiţîn care acum face pe mieluşelul!

Şi Alexei Ivanîci a arătat spre un bătrânel mărunt şi gârbovit care şedea lângă tatăl meu. Bătrânelul cli­pea din ochii lui obosiţi şi fuma în silă o ţigară de foi. Nu avea obiceiul să fumeze, dar când vreun superior îi oferea o ţigară, socotea necuviincios să refuze. Vă­zând degetul şefului îndreptat spre el, s-a fâstâcit cum­plit şi a început să se frământe pe scaun.

— Mult am mai pătimit eu din pricina mieluşelului ăstuia! continuă Cozulin. La dânsul mi-am făcut ucenicia. Când m-am dus la el, eram un băieţandru sfios, care abia îndrăzneam să-mi ridic ochii din pă­mânt. Şi, mamă-doamne, ce zile fripte mi-a mai fă­cut!… Orice cuvânt al lui era ca un cuţit, orice privire ca un glonte în piept. Acum, uitaţi-vă la el: parcă-i un vierme nenorocit. Dar ia să-l fi văzut atunci! Cu­rat Neptun! Cerurile se deschideau înaintea lui! Mult m-a mai chinuit! Scriam pentru el, alergam după plăcinte, îi ascuţeam penele, îi duceam băbătia de soa­cră pe la teatre. Îi făceam tot felul de servicii. M-am învăţat să trag şi tutun pe nas! M-da… Şi tot din pri­cina lui. Fiindcă trebuia să port mereu tabachera la mine, pentru cazul că mi-ar cere o priză. Îţi aduci aminte, Curiţîn? O dată, răposata maică-mea s-a dus la el şi l-a rugat să-i învoiască fiul, adică pe mine, pe două zile, ca să mă duc la o mătuşă, pentru o împăr­ţire de moştenire. Cum s-a mai stropşit la ea! I s-au făcut ochii ca nişte roţi şi a început să răcnească: „Fii-tu e un trântor, un parazit. Aşa îl creşti, toanto?… Am să-l dau în judecată!” Bătrâna s-a dus acasă şi a căzut la pat; se îmbolnăvise de spaimă… era cât p-aci să moară…

Alexei Ivanîci şi-a şters ochii cu batista şi a dat pe gât un pahar de vin.

— I-a trecut apoi prin cap să mă însoare cu ibov­nica lui, dar tocmai atunci am avut norocul să mă apuce frigurile; am zăcut vreo şase luni în spital. Da, da… aşa era pe timpuri! Aşa mi-a fost tinereţea! Şi acum? Ha-ha! Acum eu… eu sunt şeful lui. Acum el îmi duce soacra la teatru, el îmi întinde tabachera şi, poftim… fumează ţigări de foi. He-he-he… Iar eu îi torn în viaţă piper… piper! Curiţîn!

— Ce doriţi? l-a întrebat Curiţîn, ridicându-se de pe scaun şi luând poziţia de „drepţi”.

— Prezintă-ne o tragedie!

— Am înţeles!

Curiţîn a luat o atitudine impunătoare, s-a încrun­tat, a ridicat o mână, şi-a schimonosit faţa şi a ros­tit cu glas răguşit, tremurător:

— Să mori, per-r-fido! Mi-e sete de s-sânge!

Ne-am pornit cu toţii pe râs.

— Curiţîn! Mănâncă bucata asta de pâine cu pi­per!

Curiţîn, ghiftuit ca şi noi, a luat o felie mare de pâine de secară, a presărat-o cu piper şi a început s-o mestece, în timp ce toţi ceilalţi râdeam cu hohote.

— Se întâmplă fel de fel de schimbări, a reluat Cozulin. Stai jos, Curiţîn! Când o să ne sculăm de la masă, ai să ne cânţi ceva… Pe timpuri, tu erai tare şi mare, acum sunt eu… Da… Bătrâna a murit… Da… da…

Cozulin s-a ridicat de pe scaun, clătinându-se pe picioare.

— Iar eu nu crâcneam, fiindcă eram mic de tot, vai de capul meu. Călăilor… Barbarilor… În schimb, acum eu sunt acela care… He-he-he… Ei, acum tu! Tu de colo! Cu tine vorbesc, spânule!

Şi Cozulin şi-a repezit degetul înspre tatăl meu.

— Aleargă în jurul mesei şi cântă cocoşeşte!

Tata a zâmbit, s-a roşit de plăcere şi a început să alerge cu paşi mărunţi în jurul mesei. Eu după el.

Făceam amândoi „Cu-cu-ri-gu!” şi alergam din ce în ce mai repede.

Alergam şi mă gândeam:

„Mă face sigur ajutor de impiegat!”