Povestiri din volumul Cuore (6)

Sânge romaniol

În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai liniştită ca de obicei. Tatăl său, care ţinea o prăvălioară de mărunţişuri se dusese la Forli, ca să facă târguieli şi luase şi pe nevasta sa, şi pe copila cea mai mică, Lizetta, pe care urma s‑o arate unui doctor, fiindcă suferea de ochi. Lăsase vorbă că o să se întoarcă tocmai a doua zi. Era aproape de miezul nopţii şi femeia care venea să slujească la ei cu ziua, plecase de cu seară; nu rămăsese acasă decât bunica, paralizată la picioare, şi Ferruccio, un băiat de vreo treisprezece ani.

Casa era numai cu un etaj şi da în drumul cel mare; la o bătaie de puşcă de un sat aproape de Forli, orăşel din Romagna. Alături era o casă părăsită, din cauză că arsese cu două luni mai înainte şi pe uşa ei se mai zărea încă firma unui han.

În dosul căsuţei era o grădiniţă de zarzavaturi, împrej­muită cu un gard, care avea o portiţă de lemn. Uşa prăvăliei, care servea şi de intrare, dădea în drum. Jur împrejur se întindea câmpia singuratică şi livezi de duzi.

Era către miezul nopţii. Ploua şi sufla un vânt straşnic.

        Ferruccio şi bunica sa nu se culcaseră încă; rămăseseră în sufragerie, care dădea într‑o odăiţă nelocuită, plină cu mo­bile vechi, pe unde se ieşea în grădiniţă. Ferruccio venise acasă la unsprezece, după câteva ceasuri de ştrengării, şi bunica sa îl aştepta îngrijorată, şezând nemişcată pe un jeţ în care îşi petrecea zilele şi adeseori nopţi întregi, din cauză că suferea de înecăciune.

Ploua mereu şi apa izbea geamurile cu picături grele. Noaptea era întunecoasă. Ferruccio venise obosit, plin de noroi, cu hăinuţa ruptă şi cu un cucui în frunte. Se jucase cu prietenii, bătându‑se cu pietre şi încăierându‑se ca de obicei; dar, şi mai mult, jucase şi pierduse toţi banii, ba şi căciuliţa îi căzuse într‑un şanţ.

Cu toate că în sufragerie ardea numai o candelă, aşezată pe un colţ de masă, lângă fotoliul bătrânei, totuşi biata bunică băgase îndată de seamă halul nespus în care se afla nepotul său şi înţelesese întrucâtva cam ce ştrengării făcuse. Mărturisise şi el ceva, şi pentru că biata bătrână îl iubea din toată inima pe Ferruccio, începu să plângă.

— Zău, tu nu o iubeşti pe sărmana ta bunică, zise ea după o tăcere îndelungată. Cum te rabdă inima să te foloseşti astfel de lipsa părinţilor tăi, ca să mă mâhneşti? Nu ţi‑a fost milă să mă laşi singură toată ziulica? Bagă de seamă, Ferruccio, mergi pe o cale rea, care o să te ducă la un sfârşit trist. Începi prin a fugi de acasă, prin a te bate cu alţi băieţi, prin a pierde banii la joc, prin a da cu pietre; pe urmă, puţin câte puţin, ajungi de la pietre, la cuţit, de la joc la alte patimi şi de la patimi la hoţie!

Ferruccio asculta stând drept în picioare, la câţiva paşi de bunica sa, rezemat de un dulap, cu capul în jos, cu sprân­cenele încruntate; era încă înfierbântat de mânia luptei. Un cârlionţ din părul său castaniu îi cădea pe frunte şi ochii lui albaştri nu clipeau.

— De la joc la hoţie! zise încă odată bunica, plângând mereu. Gândeşte‑te bine, Ferruccio, gândeşte‑te la ticălosul de aici din sat, la Victor Mozzoni, care acum face pe punga­şul şi care, până la vârsta de 24 de ani, a fost de două ori în puşcărie. Nu ştii că a pricinuit moartea bietei sale mame, pe care am cunoscut‑o, şi că tatăl său disperat a fugit în Elveţia? Gândeşte‑te la acel mizerabil, căruia tatălui său îi e ruşine să‑i dea bună ziua, fiindcă e mereu întovărăşit de tâlhari de soiul lui, până ce va sosi ziua în care va porni la ocnă. L‑am cunoscut de mic copil pe acest Mozzoni, şi crede‑mă că a început ca tine! Vezi să nu faci şi tu pe tatăl tău şi pe mama ta să ajungă la acelaşi sfârşit

Ferruccio tăcea. N‑avea inimă rea defel; dimpotrivă, ştrengăriile lui veneau mai mult din prea multă vioiciune şi din îndrăzneală, decât din răutate.

Tatăl său îl răsfăţase prea tare, şi tocmai pentru că ştia că are inimă bună şi că era capabil de a îndeplini o faptă generoasă în caz de trebuinţă, îl lăsa în voie şi aştepta să se îndrepte singur. Negreşit, era bun, dar îndărătnic; şi chiar atunci când în fundul sufletului se căia, tot îi ieşeau cu greu din gură cuvintele care ne înduioşează.

"Da, am greşit, iartă‑mă!... Făgăduiesc că n‑o să mai fac!"

Uneori, sufletul îi era plin de dragoste, dar trufia nu-l lăsa să o dea pe faţă.

— Ah! Băiete, urmă bunica, văzându-l că tace, nu se simte la tine nicio căinţă? Nu mă vezi în ce stare am ajuns, că m‑ar putea îngropa de vie? Aşa inimă ai tu, să nu‑ţi pară rău, când vezi plângând pe mama mamei tale, pe biata bătrână, care e cu un picior în groapă? Sărmana bunică: ea care te‑a iubit totdeauna; care te‑a legănat nopţi întregi, când erai mititel; care stătea şi nemâncată ca să te ducă în braţe; nu le ştii tu acestea? Îmi ziceam adesea: băiatul ăsta o să fie mângâierea mea! Şi tu mă faci să mor de durere! Aş da bucuroasă puţinele zile ce‑mi rămân, ca să te văd bun şi supus ca mai înainte. Îţi aduci aminte, Ferruccio, când te duceam la biserică? Pe drum tu‑mi umpleai buzunarele cu pietricele, cu buruieni şi adesea te aduceam în braţe adormit. Atunci tu o iubeai pe bunica ta! Şi acum, când sunt oloagă şi am trebuinţă de îngrijirea ta ca de aerul ce-l răsuflu, pentru că nu mai am nimic altceva pe lume, tu mă părăseşti, sărmana de mine!

Feruccio, cuprins de înduioşare, era să se arunce în braţele bunicii, când i se păru că aude un mic zgomot, o troznitură de scânduri în odăiţa de alături ce da în grădină. Dar nu înţelese dacă acel zgomot era pricinuit de obloanele ferestrelor, zguduite de vânt, sau de altceva.

El trase cu urechea.

Ploua cu găleata. Zgomotul se repetă; de astă dată îl auzi şi bunica.

— Ce‑o fi? întrebă ea, speriată.

— Nimic, ploaia! zise încetişor băiatul.

— Ia spune‑mi Ferruccio, zise bătrâna, ştergându‑şi ochii, îmi făgăduieşti că ai să fii bun şi că n‑o s‑o faci să plângă pe sărmana ta bunică?

O nouă trosnitură o întrerupse.

— Dar nu e ploaia! zise ea, îngălbenind, du‑te de vezi! Pe urmă adăugă: Nu, nu, rămâi aici! şi-l luă de mână.

Amândoi rămaseră nemişcaţi, ţinându‑şi răsuflarea; nu se mai auzea decât zgomotul ploii.

Deodată tresăriră amândoi, căci şi unul şi altul auziseră un zgomot de paşi în odăiţă.

— Cine e acolo? strigă Ferruccio, tremurând.

Nimeni nu răspunse.

— Cine e acolo? întrebă iarăşi Ferruccio, îngheţat de frică.

Dar abia pronunţase aceste cuvinte şi amândoi scoaseră un ţipăt de groază.

Doi oameni intraseră în odaie. Unul apucă pe băiat şi îi astupă gura cu pumnul; celălalt o apucă de gât pe bătrână.

Cel dintâi zise:

— Taci, de nu vrei să mori!

Al doilea scoase un cuţit. Amândoi purtau câte o mască neagră pe ochi. Câteva minute nu se auzi altceva decât gâfâitul celor patru persoane şi vuietul ploii.

Bătrâna gemea şi holbase ochii.

Acela care-l apucase pe băiat îi zise la ureche:

— Unde ţine tatăl tău bani?

Băiatul răspunse cu glasul sfârşit şi clănţănind din dinţi:

— Dincolo... în dulap.

— Vino cu mine! zise omul şi-l târî în odaie, ţinându-l de gât

Pe jos stătea un felinar acoperit.

— În care dulap? întrebă hoţul.

Băiatul, înăbuşit, îl arătă cu degetul. Atunci, tâlharul, ca să fie sigur de copil, îl aruncă dinaintea dulapului şi îi strânse capul între genunchi, ca să-l poată sugruma la cel dintâi ţipăt Scoase din buzunar un cârlig de fier pe care-l băgă în broască, îl învârti, îl suci, îl împinse, rupse broasca, deschise dulapul, răscoli tot, îşi umplu buzunarele, închise, apoi redeschise ca să mai caute; pe urmă îl apucă iarăşi pe copil de gât şi-l împinse în odaia cealaltă, unde al doilea tâlhar încă o mai ţinea de gât pe bătrâna aproape sufocată, având capul pe spate şi cu gura căscată. Acesta întreabă încet:

— Ai găsit ceva?

— Am găsit! răspunse tovarăşul şi adăugă: uită‑te la uşă!

Acela care o ţinea pe bătrână, alergă la uşa grădinii, ca să vadă dacă nu era nimeni şi strigă cu un glas care părea şuierător:

— Vino!

Cel care rămăsese în odaie şi tot îl mai ţinea pe Ferruccio, îi arătă cuţitul băiatului şi bătrânei, care abia începea să des­chidă ochii, şi le zise:

— Nicio vorbă! De unde nu, mă întorc şi vă omor.

Şi se uită rău un minut la amândoi. Deodată se auziră mai multe glasuri cântând pe drum.

Hoţul întoarse repede capul spre uşă şi în acea mişcare îi căzu masca.

Bătrâna scoase un strigăt:

— Mozzoni!

— Afurisito! răcni tâlharul, recunoscut, acum trebuie să mori!

Şi năvăli cu cuţitul asupra bătrânei, care leşină. Asasinul înfipse cuţitul; dar printr‑o mişcare rapidă scoţând un ţipăt disperat, Ferruccio se aruncase pe pietul bătrânei şi o aco­perise cu trupuşorul său.

Asasinul, fugind, izbi masa, lampa se răsturnă şi se stinse.

Băiatul alunecă încetişor de pe trupul bunicii şi rămase în genunchi, înconjurându‑i mijlocul cu braţele, iar capul îi era proptit de pieptul ei.

Trecură câteva minute. Era întuneric beznă în casă. Cântecul ţăranilor se depărta din ce în ce. Bătrâna îşi veni în fire.

— Ferruccio! strigă ea, cu glas abia înţeles şi clănţănind din dinţi.

— Bunico! răspunse băiatul.

Bătrâna încercă să‑i vorbească, dar frica îi paralizase limba.

Tăcu încă o bucată de vreme, tremurând ca frunza, apoi a putut să rostească:

— Au plecat?

— Da!

— Nu m‑au omorât! zise bătrâna cu glas înăbuşit.

— Nu... tu ai scăpat! şopti băiatul cu voce stinsă. Ai scăpat, dragă bunico. Au furat banii; dar tata luase mai tot cu el.

Bătrâna prinse inimă.

— Mamă‑mare, zise Ferruccio, tot în genunchi şi strângând‑o de mijloc, dragă mamă‑mare, mă iubeşti mult, nu e aşa?

— Ferruccio! Drăguţule! răspunse ea, punându‑i mâna pe cap, ce frică trebuie să‑ţi fi fost! Ah! Milostive Dumnezeule!

Aprinde niţel lampa. Ba nu, rămânem mai bine în întuneric, tot îmi mai e frică.

— Bunico dragă, răspunse băiatul, mult te‑am supărat!

— Nu, dragă copile, nu vorbi aşa; am şi uitat; te iubesc foarte mult!

— Te‑am supărat mereu, urmă Ferruccio, vorbind încet şi cu vocea tremurândă, dar te‑am iubit întotdeauna mult; mă ierţi? Iartă‑mă, bunico dragă!

— Da, copile, te iert din toată inima. Cum să nu te iert! Scoală‑te, n‑o să te mai cert niciodată! Eşti bun, ştiu că eşti bun! Hai să aprindem lumânarea, să ne mai vină inima la loc. Scoală‑te!

— Mulţumesc, bunico! zise copilul, cu glasul tot mai slab, acum... sunt mulţumit, o să‑ţi aduci aminte de mine, nu e aşa... de bietul Ferrruccio al dumitale.

— Ferruccio! strigă bătrâna înspăimântată şi îngrijorată, punându‑i mâna pe umăr şi plecând capul, ca să se uite la el.

— Adu‑ţi aminte de mine, şopti băiatul, cu vocea sfârşită. Sărută pe mama, pe tata... pe Lizetta.... adio... bunico!

— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai? strigă bunica, pipăind cu spaimă capul băiatului, care căzuse pe genunchii ei.

Apoi îl chemă cu disperare:

— Ferruccio! Ferruccio! Ferruccio! Copilul meu! Sufletul meu! Ajută‑mă, Doamne!

          Dar Ferruccio nu mai răspunse. Micul erou, mântuitorul bunicii sale, izbit cu cuţitul în spate, îşi dăduse lui Dumnezeu sufletul său plin de iubire şi de curaj.