Prima dată când voinţa mea s-a confruntat cu voinţa unor necunoscuţi a fost, pot să spun cu oarecare exactitate, pe când aveam între 13 şi 15 ani. Ştiu asta pentru că evenimentul s-a petrecut în sala B a cinematografului din Sinaia, în timp ce aşteptam să înceapă filmul "Walking Tall", care rula în România sub numele de "Legenda şerifului din Tennessee". Ori, filmul a avut premiera în 1973, când eu aveam 13 ani.
Mă dusesem singur la film, mă lăsase mama pentru prima dată în my life. Mă instalasem frumos pe rândul al treilea, chiar în mijlocul lui, şi aşteptam să înceapă filmul. Lumea încă mai sosea, oamenii îşi căutau locurile. Mă plictisisem să aştept, aşa că am scos din buzunar nişte bile şi am început să le pocnesc una de alta - poc! poc! La un moment dat, numai ce aud din spate:
- Ce faci acolo, bă?
- Bat, am răspuns eu.
- Păi ia nu mai bate! - s-a răstit vocea.
Chestia e că văzusem cine era în spate: doi băieţi mai mari ca mine, care m-ar fi aranjat rapid dacă s-ar fi pus problema vreunei încăierări. Cu toate astea, nu-mi venea să cedez. Cum naiba să accept eu să-mi comande nişte oarecare? Aşa că am continuat să izbesc bilele una de alta: poc! poc!
După o vreme, iar aud din spate:
- N-auzi bă, ce-am spus - să nu mai baţi?
Sincer să fiu, sperasem că nu vor insista, că se vor resemna, nu ştiu exact de ce îmi imaginasem asta. Fapt e că atunci când am constatat că tipii insistă, am cedat. Dar nu înainte de a mai bate de vreo trei ori.
Întâmplarea aia mi-a cam ciuntit plăcerea de a-l urmări pe şerif cum îi bate măr pe toţi. N-am mai putut să mi-i scot din cap pe cei doi de pe rândul din spate, chiar dacă acţiunea filmului devedea tot mai palpitantă. Îmi aduc aminte şi azi cum, la un moment dat, şeriful, înarmat cu o bâtă de baseball, îşi ia un avant uriaş, ca un aruncător de ciocan la olimpiadă şi îi izbeşte una în ţeastă celui mai nemernic dintre ticăloşi, care cade dar se ridică imediat, continuând să se bată, de parcă ar fi fost vorba de o simplă lovitură prietenească, aplicată cu un ziar făcut sul. Dar, chiar şi atunci, în clipele de maximă tensiune, tot îi percepeam pe ăia doi din spate, cam aşa cum percepi o durere de dinţi indiferent ce s-ar petrece în jurul tău. Şi, după cum se vede, întreaga întâmplare mi-a rămas înfiptă în memorie pentru totdeauna.
- Ce faci acolo, bă?
- Bat, am răspuns eu.
- Păi ia nu mai bate! - s-a răstit vocea.
Chestia e că văzusem cine era în spate: doi băieţi mai mari ca mine, care m-ar fi aranjat rapid dacă s-ar fi pus problema vreunei încăierări. Cu toate astea, nu-mi venea să cedez. Cum naiba să accept eu să-mi comande nişte oarecare? Aşa că am continuat să izbesc bilele una de alta: poc! poc!
După o vreme, iar aud din spate:
- N-auzi bă, ce-am spus - să nu mai baţi?
Sincer să fiu, sperasem că nu vor insista, că se vor resemna, nu ştiu exact de ce îmi imaginasem asta. Fapt e că atunci când am constatat că tipii insistă, am cedat. Dar nu înainte de a mai bate de vreo trei ori.
Întâmplarea aia mi-a cam ciuntit plăcerea de a-l urmări pe şerif cum îi bate măr pe toţi. N-am mai putut să mi-i scot din cap pe cei doi de pe rândul din spate, chiar dacă acţiunea filmului devedea tot mai palpitantă. Îmi aduc aminte şi azi cum, la un moment dat, şeriful, înarmat cu o bâtă de baseball, îşi ia un avant uriaş, ca un aruncător de ciocan la olimpiadă şi îi izbeşte una în ţeastă celui mai nemernic dintre ticăloşi, care cade dar se ridică imediat, continuând să se bată, de parcă ar fi fost vorba de o simplă lovitură prietenească, aplicată cu un ziar făcut sul. Dar, chiar şi atunci, în clipele de maximă tensiune, tot îi percepeam pe ăia doi din spate, cam aşa cum percepi o durere de dinţi indiferent ce s-ar petrece în jurul tău. Şi, după cum se vede, întreaga întâmplare mi-a rămas înfiptă în memorie pentru totdeauna.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu