Povestiri din volumul Cuore (7)

Virtute cetăţenească
La orele douăsprezece punct, eram toţi cu profesorul di­naintea primăriei, ca să vedem cum i se dă înmînează "Virtutea cetăţenească" unui copil care salvase pe un camarad al său din Pad, unde era să se înece. Un steag mare tricolor fâlfâia pe balconul faţadei.

Intrarăm în curtea primăriei. Era înţesată de lume. Vă­zurăm în fundul curţii o masă învelită cu postav roşu, hârtii deasupra, şi, în jurul mesei, un rând de fotolii poleite, pen­tru primar şi pentru consilieri.

În dosul fotoliilor erau uşierii primăriei, îmbrăcaţi în tu­nici albastre şi cu ciorapi albi. La dreapta, în curte, se afla rânduită în şir, o companie din garda municipală. Soldaţii din acea companie aveau multe decoraţii. Alături de ei era o companie de grăniceri. În partea cealaltă erau pomperi în uniformă de sărbătoare şi mulţi soldaţi, care veniseră acolo numai ca să privească; vânători, călăraşi, tunari.

        Apoi, jur împrejur, răspândiţi prin curte, erau: domni, oameni din popor, câţiva ofiţeri, doamne şi copii, care se în­ghesuiau unii într‑alţii. Noi ne rânduirăm într‑un colţ, unde mai erau şi alţi mulţi copii de pe la alte şcoli, cu profesorii lor. Lângă noi se afla o ceată de băieţi din popor, cam de la zece până la optsprezece ani, care râdeau şi vorbeau tare; se înţelegea că erau toţi din suburbia Pad‑ului, camarazi sau cunoscuţi de‑ai băiatului care urma să primească medalia.

De la ferestrele de sus priveau slujbaşi de‑ai primăriei. Balconul bibliotecii era înţesat de lume. În balconul din faţă, deasupra gangului, erau o mulţime de fete din şcolile pu­blice şi multe din Institutul fiicelor de militari, cu frumoa­sele lor văluri albastre. Te‑ai fi crezut la un teatru. Toţi vor­beau cu veselie, uitându‑se din când în când spre masa cu postavul roşu, să vadă dacă nimeni nu venise încă. Muzica militară cânta în fund, sub gang. Razele soarelui înălbeau zidurile. Era foarte frumos!

Deodată, toţi cei din curte, din balcoane, de pe la ferestre, începură să bată din palme.

Mă ridicai în vârful picioarelor, ca să văd. Mulţimea ce stătea la spatele mesei, se despărţise şi făcuse loc, ca să treacă un bărbat, o femeie şi un copil. Aceştia înaintară. Bărbatul era tatăl copilului, un zidar, în haine de sărbătoare. Femeia, mama lui, mică şi blondă, purta o rochie neagră. Băiatul, bălai şi mititel, era îmbrăcat cu o hăinuţă cenuşie.

Văzând atâta lume şi auzind zgomotul aplauzelor, răma­seră câteşitrei înmărmuriţi; nu mai îndrăzneau nici să se uite, nici să se mişte.

Un uşier de la primărie îi împinse lângă masă, spre dreapta. Lumea tăcu câtva timp, apoi izbucniră aplauze din toate părţile.

Băiatul se uită la ferestre, apoi la balconul fiicelor de militari. El îşi ţinea în mână pălăria, parcă nu ştia unde se află. Mi se păru că seamănă puţin la faţă cu Coretti, doar că părea ceva mai roşu. Tatăl său şi mama sa ţineau ochii îndreptaţi spre masă.

Toţi băieţii din suburbia Padului, care stăteau lângă noi, ieşeau din rând, înaintau cât puteau, ca să facă semne camaradului lor, şi-l chemau încet pe nume:

— Gino! Gino! Ginetto!

Tot chemându-l mereu, fură auziţi. Băiatul se uită la ei şi‑şi duse pălăria la gură, ca să‑şi ascundă zâmbetul.

La un moment dat, toţi soldaţii prezentară armele. Intră primarul, însoţit de mai mulţi domni.

Primarul, cu părul cărunt de tot, cu o eşarfă tricoloră la brâu, se apropie de masă şi rămase în picioare. Toţi ceilalţi stă­teau la spatele lui şi pe alături.

Muzica încetă. Primarul făcu un semn. Toţi tăcură şi el începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte nu le auzii bine, dar înţelesei că povestea fapta băiatului. Mai pe urmă însă, glasul său se întări şi se răspândi prin toată curtea aşa de limpede şi de sonor, încât nu mai pierdui nicio vorbă:

— Când băiatul văzu de pe mal că tovarăşul său se zbătea în apă, cuprins de frica morţii, azvârli hainele de pe el şi, fără să se gândească măcar o clipă la pericolul în care se expu­nea, alergă spre râu. Toţi îi strigară: O să te îneci! El nu răspunse. Voiră să-l oprească; el se zvârcoli şi le scăpă din mâini. Îl chemară pe nume; el şi intrase în apă. Apele erau umflate, primejdia era mare chiar pentru un bărbat. Dar el se aruncă înaintea morţii cu toată puterea micului său corp şi a inimii sale cele mari. Ajunse, prinse la timp pe nenorocitul care se dusese la fund şi-l scoase afară. Se luptă cu furie împotriva valurilor care tindeau să‑i înghită pe amândoi; se luptă chiar cu tovarăşul său, care era să-l afunde şi pe el. De mai multe ori dispăru şi reveni deasupra apei, într‑o luptă disperată, stăruind fără preget în sfântul său scop, nu ca un băiat care vrea să scape pe un alt băiat, ci ca un bărbat, ca un tată care se luptă ca să scape pe fiul său, care e viaţa şi singura lui speranţă.

În fine, Dumnezeu nu îngădui ca o faptă aşa de mărinimoasă să fie zadarnică. Băiatul răpi victima uriaşului râu, o aduse la mal şi îi dădu împreună cu alţii, cele dintâi ajutoare. După aceea se duse acasă singur şi liniştit, ca să‑şi poves­tească fapta părinţilor săi, ca un lucru foarte simplu. Dom­nilor! Mare şi vrednic de respect este curajul la un bărbat. Dar la un copil, în care nu poate fi nici o bănuială de ambiţie şi de interes, la un copil care e nevoit să dezvolte cu atât mai multă îndrăzneală, cu cât mai mult îi lipsesc puterile, la un copil căruia nu‑i cerem nimic, care n‑are nicio îndatorire, care ne pare destul de bun şi nobil numai când recunoaşte şi înţelege sacrificiile altuia, fără ca el să le îndeplinească - la acela bărbăţia este un lucru dumnezeiesc.

Nu voi mai spune altceva nimic, domnilor. Nu vreau să încarc cu laude de prisos o mărinimie aşa de simplă. Iată-l! Aici în faţa voastră stă mântuitorul viteaz şi generos. Soldaţi, salutaţi-l ca pe un frate! Mame, binecuvântaţi-l ca pe un fiu! Copii, aduceţi‑vă aminte de numele lui, întipăriţi‑vă în minte chipul lui, ca să nu se mai şteargă niciodată din inima voastră! Vino aici băiete! Te decorez în numele regelui Italiei cu medalia "Virtutea cetăţenească".

Un "să trăiască", izbucni deodată şi răsună împrejurul palatului primăriei.

Primarul luă de pe masă medalia şi o prinse pe pieptul băiatului. După aceea îl îmbrăţişă şi îl sărută. Mama sa îşi duse mâna la ochi, tatăl îşi plecase capul pe piept. Primarul le strânse mâna amândorura şi, luând decretul decoraţiei, le­gat cu panglică, îl dete mamei.

Îndată apoi se întoarse către băiat şi‑i zise:

— Amintirea acestei zile atât de glorioase pentru tine, atât de fericită pentru tatăl tău şi pentru mama ta, să te ţină în toată viaţa pe calea virtuţii şi a onoarei. Rămas bun!

Primarul ieşi, muzica începu a cânta şi totul părea sfârşit, când compania de pompieri se despărţi şi lăsă să treacă un băieţel de vreo nouă ani. Acesta se repezi pe lângă o doam­nă care îşi stergea ochii de lacrimi şi se aruncă în braţele băiatului decorat.

O a doua salvă de aplauze şi de urări răsună în curte.

Toţi înţeleseră de îndată că acesta era băiatul care fusese salvat şi că venea să-i mulţumească mântuitorului său. După ce îl sărută, îl luă de braţ, ca să-l însoţească afară. Amândoi mergeau înainte şi după ei veneau tatăl şi mama, îndreptându‑se cu toţi spre ieşire. Pătrunseră cu greu prin mulţimea care se ducea după ei: soldaţi, copii, femei, gardişti, fără nicio ordine. Toţi se împingeau sau se ridicau în vârful picioa­relor, ca să-l vadă pe băiat. Cei care erau în drumul lui, îl apucau de mână. Când trecu pe dinaintea băieţilor din şcoli, toţi ridicară în sus pălăriile.

Cei din suburbia Padului făcură un zgomot nespus; unii îl trăgeau de haină, alţii îl apucau de mâini, strigând:

— Gino, trăiască Gino! Bravo Gino!

          Îl văzui şi eu, când trecu pe lângă mine. Era aprins la faţă, vesel; medalia era prinsă cu o panglică albă, roşie şi verde. Mama lui plângea şi râdea; tatăl său îşi răsucea mustaţa şi mâna îi tremura ca şi când ar fi fost prins de friguri. Lumea de pe la ferestre şi balcoane se tot uita la ei şi îi aplauda. Deodată, tocmai când băieţii erau să intre sub gang, o adevă­rată ploaie de flori, de buchete de viorele şi mărgărite, căzu din balconul fiicelor de militari, acoperind capul băiatului, pe al tatălui, pe al mamei şi împrăştiindu‑se pe pământ. Mulţi se apucară să le culeagă repede şi le dădură mamei... Mu­zica, în fundul curţii, cânta încet şi duios o melodie fru­moasă, care părea cântecul unor glasuri argintii ce se depăr­tau încet, pe ţărmurile inverzite ale unui fluviu.