Scara cu trei trepte
Gâştele sălbatice aveau de gând să zboare a doua zi pe deasupra districtului Alibo din Smoland şi de aceea trimiseră într-acolo pe Yksi şi pe Kaksi în recunoaştere. Ele se întoarseră însă cu vestea că în acel district toate apele erau îngheţate şi că pământul zăcea pretutindeni sub zăpadă.
— Mai bine să rămânem pe loc! ziseră gâştele sălbatice. Nu putem trece prin nişte meleaguri unde nu se găseşte apă şi păşune.
— Bine, bine, să rămânem, nu zic nu, zise Akka, Dar dacă-i aşa, va trebui să aşteptăm aici o lună de zile încheiată. Eu zic s-o luăm spre răsărit prin Blekinge, ca să ajungem pe urmă în Smoland prin districtul More, care este aproape de ţărmul mării şi unde primăvara vine devreme.
Şi astfel, Năpârstoc călători a doua zi pe deasupra ţinutului Blekinge. Cerul era luminos, fără urmă de nori, şi băiatul se simţea plin de voioşie, de parcă toată lumea ar fi fost a lui. Se mira singur de câte-i trecuseră prin cap în seara din ajun. Dar acum era hotărât: nu se mai gândea câtuşi de puţin să renunţe la călătorie şi la viaţa prin pustietăţi.
Peste Blekinge se aşternuse o pâclă deasă, din care pricină Năpârstoc nu putu să vadă ce înfăţişare avea. „O fi bine, oare, o fi rău pe aici?” se întreba el, căutând să-şi aducă aminte ce învăţase la şcoală despre această parte a ţării. Trudă zadarnică. Ştia doar bine că la şcoală numai de carte nu se ţinuse!...
Deodată îi apăru şcoala înaintea ochilor. Copiii şedeau în băncile lor micuţe, cu mâinile întinse, în timp ce învăţătorul se afla la catedră şi părea nemulţumit. Pasămite, în faţa hărţii se afla chiar el, Nils, care trebuia să răspundă la o întrebare oarecare cu privire la Blekinge, dar nu ştia ce să spună. În ăst timp, învăţătorul se întuneca tot mai tare la faţă. Nils Holgersson avea impresia că dascălul lor ţinea la geografie mai mult decât la orice altă materie. Coborând de la catedră, învăţătorul îi luă din mână beţişorul cu care se arătau pe hartă apele, munţii sau oraşele şi-i spuse să treacă la loc în bancă.
„Am dat de naiba!...” îşi zise băiatul.
Învăţătorul se duse pe urmă la fereastră şi privi afară, fluierând o clipă a pagubă. Se urcă apoi iarăşi la catedră şi le spuse elevilor că le va istorisi ceva despre Blekinge. Ce le-a povestit atunci a fost atât de frumos, că Nils a ascultat totul fără măcar să clipească. Şi deşi trecuse multă vreme de-atunci, îşi aducea aminte fiecare cuvânt:
— Smoland e o casă înaltă, cu brazi pe acoperiş, îşi începuse istorisirea învăţătorul. În faţa ei se află o scară largă, cu trei trepte mari. Scara se cheamă Blekinge şi e lungă de tot. Ea se întinde pe o distanţă de opt mile şi cine vrea să ajungă de la capătul ei până la Marea Baltică mai are de mers încă patru mile. Scara asta a fost construită în vremea de demult. Ani de zile au fost cioplite în piatră treptele din care e alcătuită şi aşezate apoi cu măiestrie, ca să facă legătura între Smoland şi mare.
Fiind aşa de veche, scara nu mai arată, bineînţeles, ca pe vremea când era nouă. N-aş putea spune câtă grijă avea lumea de ea altădată; dar mare cum era, niciun târn nu putea prididi s-o ţină curată. După câţiva ani a început să crească pe ea muşchi. Toamna, vântul o acoperea cu buruieni şi frunze uscate, iar primăvara se rostogoleau pe ea bolovani căzuţi de la mari înălţimi. Toate astea îngrămădindu-se an după an şi putrezind, cu vremea scara s-a acoperit cu un strat gros de ţarină în care prindeau rădăcină nu numai buruieni, dar şi tufe şi chiar cogeamite copaci.
Totodată au avut loc alte nenumărate prefaceri, astfel că azi, între cele trei trepte ale scării există o mare deosebire. Cea de sus, care este mai aproape de Smoland, e acoperită în bună parte cu pământ neroditor şi cu pietriş, pe care nu cresc decât mesteceni, cireşi sălbatici şi brazi, copaci care rezistă la frig şi se mulţumesc cu puţin. Oricine îşi poate da seama de sărăcia de acolo după micimea ogoarelor, săpate în terenuri păduroase, şi a caselor pe care şi le fac oamenii.
Pe treapta din mijloc, pământul este mai roditor. Acolo e şi ceva mai cald, copacii fiind, datorită acestui fapt, mai înalţi şi de soi mai bun: arţari, stejari, tei, mesteceni cu ramuri plecate şi aluni. Brazi şi pini nu cresc însă prin acele părţi. Suprafeţele cultivate se găsesc aici în mare număr, iar casele oamenilor sunt încăpătoare şi frumoase. Priveliştea e cu totul alta decât cea de pe treapta de sus, şi traiul oamenilor e mai îndestulat.
Cea mai bună treaptă e, totuşi, a treia, cea de jos. E acoperită cu pământ bogat şi mănos şi, fiind scăldată de apele mării, frigul din Smoland nu ajunge deloc până acolo. Pe meleagurile ei cresc fagi, castani şi nuci înalţi cât turlele bisericilor. Tot aici se găsesc şi ogoarele cele mai întinse. Locuitorii se ocupă însă nu numai cu exploatarea pădurilor şi cu plugăritul, ci şi cu pescuitul, cu negoţul şi cu navigaţia. De aceea se şi văd aici cele mai arătoase case. Multe locuri s-au dezvoltat, ajungând târguri şi oraşe.
Cu asta, nu v-am spus încă tot despre cele trei trepte ale scării. Trebuie să mai ştiţi un lucru: când plouă pe acoperişul casei cele mari din Smoland ori când se topeşte zăpada acolo sus, apa e nevoită să-şi caute drum încotrova şi o parte din ea dă năvală, bineînţeles, pe scara cea mare. La început curgea pe toată lăţimea ei. Cu vremea s-au produs însă crăpături, aşa că apa s-a obişnuit să se prăvălească prin jgheaburi uneori bine ticluite. Apa e însă apă, orice i-ai face! Nu are niciodată odihnă. În unele locuri sapă, roade, scrijeleşte şi trece mai departe, în altele stă pe loc şi se adună. Jgheaburile s-au prefăcut în văi, iar pereţii văilor s-au acoperit cu ţarină, de care s-au agăţat tufe, curpeni şi copaci. Aceştia au crescut tot mai mari şi mai deşi, ajungând aproape să împiedice mersul şuvoaielor în drumul lor spre adâncuri. Când şuvoaiele astea ajung pe podişurile dintre trepte, se rostogolesc şi curg mai departe în valuri spumoase, fiind în stare să pună în mişcare roţi de mori şi maşini, care se şi văd oriunde se află o cădere de apă.
Şi staţi că tot n-am sfârşit povestea provinciei cu scara din trei trepte. Trebuie să vă mai spun că acolo sus în Smoland, în casa cea mare, a locuit pe vremuri un uriaş, care a ajuns la adânci bătrâneţe. De bătrân ce era, îl obosea prea mult să tot coboare scara cea lungă, ca să ajungă la mare să prindă somonul cu undiţa. I s-a părut atunci moşneagului că erau mult mai uşor şi mai practic ca somonul să vină singur până acolo sus, unde locuia el. Ce-a făcut el atunci? S-a urcat pe acoperişul casei şi a început să zvârle bolovani în Marea Baltică. Îi azvârlea cu atâta putere, încât se rostogoleau pe toată scara, din Blekinge până la mare. Când cădeau bolovanii în mare, somonii se speriau de moarte, o tuleau din mare şi se urcau prin şuvoaiele din Blekinge, făcându-şi drum înainte, suind prin cataracte, fără a se opri din goana lor decât hăt departe, sus la Smoland, unde trăia bătrânul uriaş.
Că această poveste e adevărată se vede după numărul mare de ostroave şi de stânci de lângă ţărmul ţinutului Blekinge, care nu sunt altceva decât bolovanii aruncaţi odinioară de către uriaş. Acest lucru se mai vede şi din faptul că somonii se urcă şi azi pe apele din Blekinge până sus în Smoland.
Uriaşul acela e vrednic însă de multă cinste şi mulţumire din partea locuitorilor din Blekinge, deoarece pescuitul somonilor în apele ţinutului şi piatra cioplită din stânci le dau de lucru şi îi hrănesc chiar şi în zilele noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu