Un SF al lui Vasil Raikov

Întîlnire în timp

– Lars, unde eşti? Nu mă pot smulge de aci.

Stoian Mavrikov tăia o liană cît mîna de groasă.

– Un moment! Nu pot lăsa să-mi scape o secvenţă atît de dramatică: inginerul Mavrikov în luptă cu natura virgină din Birmania de sud.

Undeva, pe aproape, se auzi zumzetul aparatului de filmat, şi peste puţin apăru din desiş un bărbat îndesat, tuns scurt. Se opri la o distanţă care să-l ferească de primejdia cuţitului paranga, mînuit de inginer, şi continuă să contemple vesel încăierarea acestuia cu vegetaţia.

–  Fii atent! Ai să-ţi tai capul cu cuţitul ăla!

– Tot nu valorează prea mult, dacă am fost în stare să consimt aşa de uşor să plec cu blestemata voastră expediţie. Of, în sfîrşit! Mavrikov izbuti să scape dintre liane. Faţa lătăreaţă i se scălda în sudoare. Şi acum hai să mergem spre tabără, doctore! Mai încolo e un desiş şi mai de nepătruns.

Porniră amîndoi către malul rîului. În dosul tufişurilor se auzi ţăcănitul sugrumat al unui motor.

– Auzi! Ştuţki şi-a reparat primusul. În curînd o să ne continuăm drumul.

– De unde a mai răsărit şi hidrologul ăsta nebun? bombăni Mavrikov. Era cît pe-aci să ne înece. Cine spunea că polonezii au fire blajină?

– Nu te supăra! Băile reci au un efect minunat asupra temperamentului tău, spuse într-o doară Lars şi începu să rîdă singur de gluma lui.

Pe o fîşie îngustă din mal erau împrăştiate bidoane de ulei de maşină, canistre de benzină şi o garnitură întreagă de scule. Pe lîngă motorul bărcii lungi şi înguste se tot învîrtea un bărbat voinic cu pielea albă, numai în chiloţi. Mîinile, faţa şi ceafa lui căpătaseră o roşeaţă de morcov şi se asortau perfect cu bogaţii săi cîrlionţi de păr roşcovan.

– Numai în ochi n-are ulei! rîse inginerul. Hei, Roman, ai să izbuteşti să pui la punct arca asta a lui Noe?

– Nu te teme: pentru potopul următor o să fie complet gata, răspunse polonezul şi rîse arătîndu-şi toţi dinţii.

Curînd după asta toţi trei porneau iarăşi la drum. Ideea de a pluti pe afluent în amonte fusese a doctorului Karin. Arheologul aflase de la localnici despre nişte mlaştini din mijlocul junglelor impenetrabile şi despre ciudaţii lor locuitori, pe care nimeni nu-i văzuse vreodată.

Tîrziu după-amiază, pătrunseră într-un cot larg. Zidurile compacte alcătuite din arbori şi tufişuri se dădură la o parte, speriate, şi în faţa ochilor străluci lumina.

–  Iată şi bălţile tale, doctore! spuse solemn Ştuţki.

– Ştiam eu că există cu adevărat. Presimţirile nu m-au înşelat niciodată. Vocea de obicei stăpînită a lui Karin tremura acum. Dă-i drumul înainte cu toată viteza, Roman!

–  Luaţi-o mai uşor voi doi, interveni rece Mavrikov. Nu cumva vreţi să înnoptăm în luntre? Ia-o spre mal, Ştuţki!

Polonezul se supuse, îndreptînd barca spre un pilc de copaci groşi, care împrejmuiau cu îmbrăţişarea lor verde o fîşie subţire de nisip. Peste puţin opri motorul şi, ca să învingă inerţia, dirijă barca pieziş către mal. Chiar în clipa aceea însă barca se izbi de ceva şi cei din ea fură azvîrliţi înainte.

– Iar un naufragiu? întrebă Mavrikov.

Fără să răspundă, Ştuţki sări peste bord. Apa îi ajunse pînă la coapse. Se duse liniştit la prova şi după cîteva clipe se auzi glasul lui iritat:

– Lars, vino fuga! Aici e ceva pentru tine. Arheologul veni fără să mai şovăie. Prova se înţepenise într-un obiect cilindric, de pe care Ştuţki rîcîia noroiul cu mîna. Ieşi la iveală vîrful unei coloane de granit, pe care se vedea desluşit un ornament complicat.

– O minunată descoperire din zona culturii Şan, stabili repede Karin. Ia te uită! Dar ce caută aici? Hai iute la mal să notăm descoperirea!

După o jumătate de oră tabăra era instalată. Călătorii aruncară pe foc ramuri verzi al căror fum înţepător alunga ţînţarii. Mirosea a cafea şi pîine prăjită, aţîţînd pofta de mîncare. Pe de lături atîrnau hamacurile pregătite pentru dormit.

Puţin mai tîrziu, tustrei se culcară lîngă foc şi începură să fumeze. Vocile junglei nu-i tulburau, erau obişnuiţi cu ele demult. Din timp în timp, ţipătul speriat al vreunei maimuţe sau mugetul chemător al vreunui cerb întrerupea conversaţia lor plăcută şi atunci ei trăgeau cu urechea. Apoi îşi continuau iarăşi taifasul liniştit.

Dintr-odată un strigăt omenesc disperat îi obligă să pună mîna pe arme. Urmă imediat un răcnet fioros de tigru. Ştuţki aprinse lanterna şi un snop de lumină îşi tăie drum prin desiş. Toţi trei deteră fuga într-acolo. Le ajunse la ureche trosnetul clar al crengilor, răcnetul fiarei înfuriate şi glasul neputincios al omului. După cîteva minute, pata de lumină descoperi un tigru enorm care-şi ţinea laba peste un corp cafeniu imobil. Tulburat de ivirea unor noi duşmani, tigrul nu-şi mai luă ochii strălucitori de la ei. Karin trase o lungă rafală din pistolul său şi tîlharul pădurilor se prăbuşi fără să crîcnească, alături de victima sa.

Omul zăcea mai mult leşinat de spaimă, decît de adîncile zgîrieturi de la umărul stîng. Mavrikov îl ridică cu băgare de seamă, iar Karin îi strînse cu grijă armele. În mîinile inginerului, băştinaşul părea un copil, atît era de gingaş şi mărunţel.

Încă în timp ce-l bandajau, observară că era îngrozitor de degenerat. Mîinile şi picioarele lui scurte şi subţiri erau parcă ale altui trup. Aproape că nici n-avea gît, iar capul îi era îndesat între umerii descărnaţi. Avea bărbia mică şi cam răsfrîntă în sus, ceea ce dădea chipului său un profil de pasăre.

–  Ce frumuseţe de bărbat! glumi sumbru Ştuţki. De ce boală o fi suferit bietul om?

– Degenerare în urma unei eredităţi împovărate. E foarte frecventă la triburile izolate, răspunse Karin.

Rănitul îngăimă ceva şi dădu din mîini.

– Să-i dăm puţină morfină, ce ziceţi? propuse inginerul. Să doarmă liniştit în noaptea asta, iar mîine vedem noi ce facem cu el.

Ştuţki începu să scotocească în farmacia de campanie. O clipă după aceea se apropie ţinînd în mînă o seringă pregătită.

Karin aruncă pe foc cîteva lemne şi crengi verzi şi puse la îndemînă pistolul şi lanterna. Cu cîtă nerăbdare aşteptase el clipa asta, să poată examina în linişte lucrurile rănitului. Brîul nu-i făcu nicio impresie: era o cingătoare groasă dintr-un curmei de palmier. Atîrnau de el o tolbă de lemn grosolană şi o pungă cu iască şi amnar.

– Ia te uită, e vînător de tigri! spuse Karin, ironizînd fără răutate. Cunoştea obiceiul vînătorilor din junglă de a da foc mustăţilor tigrului ucis, ca să nu fie urmăriţi de spiritul animalului. Cu aceeaşi curiozitate rece examina şi pumnalul cu mîner primitiv, dar cu tăişul lucrat cu mult meşteşug. Cînd însă luă în mînă arbaleta grea, ochii îi luciră: era un exemplar din epoca măreţei înfloriri a Şanului, un arc puternic, încheiat din cîteva fibre de bambus, cu un complicat mecanism de eliberare a săgeţii făcut dintr-o carapace de broască ţestoasă bine şlefuită; săgeţile scurte, dar masive, aveau vîrfuri şi forme diferite.

O arbaletă! Cum de se afla aşa ceva la o fiinţă atît de primitivă? Rănitul nu semăna prin nimic altceva cu triburile băştinaşe, ai căror vînători folosesc chiar şi în zilele noastre arbaleta în junglele Birmaniei. Totuşi, ideea unei legături între el şi ceilalţi era exclusă. Mlaştinile se găseau la sute de kilometri de aşezarea cea mai apropiată, pînă la care se întindeau şi mari păduri nestrăbătute...

Dar coloana?... Era fără îndoială o operă din epoca Şan. Cum a ajuns aici? Băştinaşul acesta la care se uita acum era cu totul diferit de tipul antropologic Şan, dispărut demult. Atunci?...

Neputînd să dea răspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări, Karin se retrase lîngă foc şi încercă să se ocupe de altceva. Nu-şi găsi însă liniştea. Cît timp stătu apoi de pază, mereu alte gînduri se perindară prinn mintea lui, unul mai bizar decît altul, şi omul se strădui zadarnic să întocmească din toate o construcţie logică.

Karin se trezi deodată cu sentimentul chinuitor că cineva îl pîndeşte. Doi ochi negri, arzători, îl observau cu atenţie de la pămînt, însă întîlnindu-i privirea, se închiseră imediat. „Vicleanul! se gîndi arheologul şi sări din hamac. Cu siguranţă că se pregătea să fugă!” Se întinse zgomotos, apoi se duse spre focul stins. Ştuţki, care făcuse de gardă cel din urmă, se spăla.

– Prietenul nostru era gata s-o ia la fugă! îi strigă Karin şi se aplecă deasupra rănitului. Îl apucă cu băgare de seamă de umărul sănătos şi-l scutură, însă rănitul nu reacţionă în nici un fel. Numai faţa i se crispă de durere.

Polonezul îi observa zîmbind.

–  Să ştii că te ia drept tigru! mormăi el şi-şi aruncă apă pe obraz.

– Hei, sîntem prieteni, auzi ori ba? îi spuse Karin într-un dialect oarecare. Băştinaşul se prefăcu mai departe ca doarme. Arheologul însă nici nu se gîndea să renunţe. Încercă toate dialectele pe care le ştia, pînă cînd indigenul deschise deodată ochii, uimit că i se vorbeşte în limba lui,

– Noi îţi sîntem prieteni, repetă Karin. Unde-i tribul tău? O să te ducem acolo. Auzi, unde-i satul tău?

– Acolo unde răsare soarele! răspunse rănitul şi începu să plîngă ca un copil. Sunt bolnav, zise el. Foarte bolnav,

Arăta într-adevăr foarte prost. O febră chinuitoare îi cutremura corpul debil. Cei trei îşi luară gustarea pe fugă, îi dădură şi rănitului să mănînce, hotărînd să plece numaidecît spre sat. Dintr-un hamac făcură o brancardă şi în curînd micul grup se înfundă în junglă. Ca să poată înainta mai repede, nu-şi luaseră decît armele, staţia de radio portativă şi hrană pentru o zi-două. Toate celelalte bagaje le încărcaseră în barca pe care o ancoraseră la vreo zece metri de mal. Bineînţeles că şi de astă dată pe umărul arheologului se legăna aparatul de filmat.

După două ore de mers, pădurea începu la un moment dat să se rărească. În faţa drumeţilor se dezvălui o privelişte la care se aşteptau cel mai puţin. La poalele unui munte scund şi circular se întindea un oraş mare din piatră albă. Casele formau cîteva cercuri aproape regulate în jurul unei movile mici, în centrul căreia se ridica un templu înalt. Cupola lui, asemenea unui ştiubei, foarte ascuţită la vîrf, se înălţa spre cerul albastru ca un minaret ciudat. Patru coloşi pîntecoşi, cu capete sferice şi cu cîte trei ochi rotunzi şi umflaţi, situaţi în faţă şi de ambele părţi ale capului, susţineau acoperişul templului pe umerii lor puternici. În jurul jor se vedeau numai copii. Îndată ce se apropiară de cele dintîi case, oraşul se însufleţi ca prin farmec. Călătorii se pomeniră înconjuraţi de un grup de bărbaţi furioşi, înarmaţi cu arbalete. Karin se grăbi să le strige că sunt prieteni şi aceştia îşi lăsară mîinile în jos, dar nu se liniştiră decît după ce-şi văzură tovarăşul în brancardă.

Toată ziua cei trei şi-o petrecură în oraşul de piatră care zăcea în paragină, murdărie şi ruină. Tribul părea că trăieşte aici nu ca proprietar, ci ca un chiriaş neglijent. Casele, cîndva frumoase şi de o arhitectură interesantă, se prefăcuseră în nişte jalnice derăpănături. Numai templul rezistase vremii, îngrijit mereu de mîini iubitoare.

O singură privire aruncată asupra băştinaşilor fu de ajuns ca tustrei călătorii să descopere pricinile acestei stări: toţi purtau stigmatul unei degenerescenţe îngrozitoare. Mişcările lor obosite şi leneşe explicau totul în chip elocvent. Degeneraţii şi schilozii acestui trib ciudat erau atît de mulţi, încît cu siguranţă că minoritatea băştinaşilor mai viabili abia izbuteau să-i hrănească pe ceilalţi cu tot belşugul de fructe al junglei. Cei trei călători nimeriseră într-o lume neverosimilă, osîndită la o înceată, dar crudă dispariţie. Lars Karin n-a stat o clipă locului în tot cursul zilei. A filmat casele mai puţin surpate, exteriorul templului, dar şi pe toţi copiii şi adulţii, pe care i-a putut atrage ca figuranţi. În templu, însă n-a putut să pătrundă. Ori de cîte ori se apropia de uşa lui masivă, preoţii începeau să bombăne dezaprobator. Neavînd deocamdată altă soluţie, Karin se hotărî să aştepte un prilej mai bun.

Spre seară, arheologul era atît de obosit, încît dori să se culce imediat în casa rînduită pentru dînşii şi situată chiar în piaţă. Dar nici acest lucru nu-l putu realiza. Curînd, în faţa templului, se aprinseră cîteva focuri bogate şi tot tribul se aşeză în jurul lor. Nu se desfăşurară niciun fel de dansuri înflăcărate, cum s-ar fi aşteptat călătorii. Băştinaşii şedeau cuminţi la locurile lor şi cîntau o melopee tristă şi monotonă, ce devenea şi mai apăsătoare din cauza sunetului egal al tobelor.

– Începe probabil vreo serbare religioasă, spuse Karin, care-şi uită îndată oboseala. Aduce cu pregătirile pentru un sacrificiu, care desigur va avea loc mîine.

– Mă aşteptam să văd un dans modern, spuse dezamăgit Ştuţki. Lars dragă, nu crezi că totuşi or să danseze niţel?

Arheologul însă nu-l auzi. Îşi scoase carneţelul şi începu să noteze grăbit.

– Cuvintele acestei balade sînt pe cît de interesante, pe atît de enigmatice, începu Karin, după ce băştinaşii s-au retras pe la casele lor. Ele vorbesc despre un timp cînd tribul era invincibil. Mai departe se povesteşte o lungă călătorie prin junglă, probabil în legătură cu o migraţie a tribului. Din păcate nu se spune în baladă nimic despre cauze. Cînd erau la mijlocul drumului, s-a lăsat din cer cu tunet puternic „Zeul de fier al mîniei înconjurat de flăcări”. Era supărat pe ei fiindcă îşi părăsiseră oraşul de piatră. Atunci ei au purces spre „apele cele mari”, şi au zidit acolo un oraş nou, mai mare decît cel părăsit. Cam despre asta vorbeşte balada. Au înălţat şi un templu măreţ în cinstea zeului lor. El însă nu i-a iertat şi asupra tribului au continuat să cadă blestemele lui. Doar sacrificiile ar mai putea să-i micşoreze mînia.

– De ce te miri? spuse Ştuţki. Toţi zeii se înfurie cînd nu e ceva în regulă în afacerile tribului. Cel puţin aşa interpretează preoţii insuccesele.

– Aşa e, însă în nicio altă baladă locală nu se vorbeşte despre vreun zeu de fier! ripostă Karin încet. Şi tocmai asta mă încurcă.

– Ciudat de nesătui sînt arheologii, zise Mavrikov rîzînd. Nu-ţi ajunge un oraş întreg al culturii Şan? Ce mai vrei, Lars? Mîine trebuie să pornim, dacă vrem să ajungem la timp la bază.

– Eu rămîn aici, spuse hotărît Lars. N-am să las să-mi scape ceremonia. Vreau s-o filmez.

A doua zi, încă înainte de răsăritul soarelui, tot tribul se adună în faţa templului. Toţi erau împodobiţi de sărbătoare. Culorile pestriţe păreau să scoată şi mai mult la iveală corpurile degenerate, făcîndu-le să arate şi mai jalnic.

Cînd primele raze de soare scăldară în aur cupola templului, uşa lui masivă începu să se dea încet în lături. Tribul intonă un cîntec ritual. Preoţii trecură pragul, urmaţi de mulţimea amintită. Karin şi tovarăşii săi se grăbiră să se alăture cortegiului, izbutind să intre printre cei dintîi. Dar încă de la uşă se opriră pironiţi de surpriză. În fundul templului era aşezat un obiect de metal cenuşiu-mat, aducînd de departe a om. Avea picioarele foarte scurte şi un corp rotund cu un cap aproape sferic în care sclipeau, aidoma unor ochi, nişte lentile convexe îndreptate spre cele patru puncte cardinale. Obiectul stătea în cavitatea unui soclu rotund de piatră, cu pereţii interiori netezi şi verticali, probabil ca să nu poată coborî. Partea inferioară, masivă, care folosea la punerea în mişcare a robotului - căci nu era altceva decît un minunat robot - semăna mai mult cu un tanc. Pesemne că băştinaşii descoperiseră cine ştie ce asemănare între el şi zeităţile lor, din care cauză îl proclamaseră zeu.

Robotul era desăvîrşit nu numai ca înfăţişare, ci şi prin felul cum era construit. Cei trei oameni albi se convinseră de acest lucru încă din primele clipe. La apariţia oamenilor, robotul îşi roti capul şi îndreptîndu-şi unul din „ochi” direct asupra lor, şi-l aprinse, uitîndu-se indiferent şi făra să clipească. Din măruntaiele sale metalice răsună un mîrîit funest. Culoarea începu să i se schimbe cu repeziciune pîna deveni portocalie, ca şi cum înăuntrul lui s-ar fi aprins un foc straşnic, care se revărsa în sclipiri sîngerii. Cînd băştinaşii azvîrliră spre el animalul de sacrificiu, legat, şi acesta se atinse de carcasa metalică, din corpul robotului izbucni un fulger orbitor, iar animalul căzu mort la pămînt. Tocmai atunci privirea lui Mavrikov fu atrasă de lumina roşie a dozimetrului său de buzunar.

– Fuga repede afară! Aici e radiaţie foarte puternică! strigă el.

Băştinaşii se dădură înapoi, cînd albii îi împinseră spre ieşire. Aduşi la ascultare de strigătele lui Karin, ieşiră şi ceilalţi. Cei din urmă părăsiră templul preoţii, ale căror priviri nu prevesteau nimic bun. În clipa cînd şi ultimul om se puse la adăpost, vuietul din spatele zidurilor încetă.

– Ce minune a mai fost şi asta? murmură Ştuţki înmărmurit, după ce-şi reveni din surpriză.

– Un robot, zise Mavrikov. Orice copil ar pricepe asta.

– Iată şi zeul de fier al mîniei! comentă Karin. Dar aş vrea să ştiu cum mîrîie şi împrăştie foc?

– Foarte simplu, spuse Mavrikov, explicîndu-le în aşa fel, ca şi cum chiar el construise robotul. Mîrîitul şi schimbarea culorii trebuie doar să-i sperie pe duşmani, iar fulgerul apare cînd ceva se atinge de el. Cea mai obişnuită descărcare electrică.

Cum stăteau aşa, se apropie de ei conducătorul tribului, înconjurat de sfatul bătrînilor. Acesta începu să-i vorbească ceva lui Karin, pe cînd ceilalţi zîmbeau cu un aer protector.

– Vrea să ne liniştească, traduse arheologul. Zice că nu trebuie să ne temem de zeul lor. De cînd lumea i se tot aduc jertfe şi zeul ucide vietăţile totdeauna la fel. Lor însă nu le pricinuieşte niciun rău. De aceea nu se cuvine să ne fie rică şi suntem poftiţi înapoi în templu, împreună cu ei.

– Nici nu mă gîndesc! strigă Mavrikov. Spune-le că e primejdios să stea înăuntru, găseşte şi tu o explicaţie.

Karin vorbi îndelung cu şeful de trib. De astă dată bătrînii nu mai zîmbeau, ci ascultau cu atenţie cuvintele omului alb. După aceea se întoarseră tăcuţi spre trib. De acolo se ridicară strigăte de nemulţumire, însă cei trei albi continuară să vorbească între ei, fără să-i ia în seamă pe ceilalţi.

– Bine, dar de unde se alimentează cu energie electrică robotul ăsta? întrebă Karin. Orice fel de acumulator ar avea, odată tot are să se consume. Dacă am dat crezare măcar într-o mică măsură şefului lor, a trecut totuşi cam multă vreme de cînd „zeul” se află în templu!

– Robotul este prevăzut cu un reactor atomic, spuse Mavrikov cu convingere. Radiaţiile sunt dovadă suficientă. Ce alt motor ar fi putut funcţiona un timp atît de lung, fără să i se fi reînnoit sursele de energie?

– Aud întîia oară despre un robot atomic, spuse încurcat Karin. Rezultă deci...

– Întocmai! îl întrerupse Mavrikov. E un musafir din Cosmos. Atît numai că nu ne putem da seama de cînd stă îngropat aici.

Ştuţki făcu un gest de dispreţ.

– Ce mai musafir! Musafirii nu stau mereu să pună mîna pe cuţit. De ce nu i-am tras o rafală cu automatul?!

– Ai înnebunit? exclamă indignat inginerul. De atîţia ani se chinuie omenirea să creeze un creier electronic mai bun şi tu vrei să distrugi un mesager din Cosmos. Cine ştie cîte lucruri o să avem de învăţat din construcţia lui?!

– Fireşte... Mă şi mir că nu te duci imediat să-l studiezi! ne mai spuse polonezul. O să te întîmpine cu muzica şi foc de artificii.

– Prin urmare iată de ce sînt degeneraţi! zise Karin după o scurtă tăcere. Şi noi ne chinuim de două zile să aflăm cauza.

– Vă puteţi imagina? lua cuvîntul Mavrikov. Au tîrît după ei robotul, care trebuie să fie foarte greu, pe drumul lung din junglă, fără să bănuiască ce sfîrşit îngrozitor le pregăteşte. Cei mai îndrăzneţi au pierit îndată ce s-au atins de el. Speriaţi de moartea acestora, ceilalţi au clădit marele soclu despre care se vorbeşte în cîntecele lor religioase, şi l-au tîrît aşa pînă aici. E posibil chiar atunci să fi cioplit vasul adînc de piatră în care-l vedem, şi să-l fi băgat acolo ca să nu le scape. După cum s-a observat, partea rulantă este excelentă. Tot timpul reactorul atomic al robotului emana raze ale morţii. De fapt, doza de radiaţii nu era mortală, totuşi destul de periculoasă. Zilnic, în timp ce ei îi cîntau osanale, el îi scălda în fluxuri de radiaţii nevăzute. Puţin după asta au început să se nască degeneraţi, iar tribul trecea dintr-o generaţie în alta, pînă cînd a căpătat înfăţişarea de azi...

– În fine, au ajuns aici şi în scurtă vreme au clădit şi oraşul de piatră, urmă Karin cu glas firesc ca şi cum şi unul şi celălalt ar fi istorisit o întîmplare binecunoscută. Meşterii vechi mai erau în viaţă, şi astfel aşezarea lor capătă strălucirea cu care se mîndreau de veacuri toate oraşele lor. Acei meşteri cu timpul dispar. Locul lor a fost ocupat de urmaşii degeneraţi, de sub mîinile ţepene ale cărora nu mai ies decît imitaţii grosolane ale vechilor capodopere. Mortalitatea creşte rapid, deşi acum robotul îi iradiază mai rar şi numai la ceremoniile religioase. Supravieţuitorii sînt şi mai degeneraţi decît părinţii lor. Se naşte astfel o generaţie neviabilă, leneşă şi decăzută, neputincioasă să se lupte cu natura şi cu asprimea vieţii. Oraşul îşi pierde strălucirea şi începe să semene cu o ruină...

– Ce soartă cumplită! spuse Ştuţki mişcat. Să ducă pe umeri propria lor pierzanie şi să i se închine ca unei zeităţi. Nenorociţii! Dar cum a ajuns acest robot aici? Polonezul se întoarse spre Mavrikov. Ce ne poţi spune despre asta?

– De pildă cu o rachetă care s-a deschis cînd a atins Pămîntul. Ideea nu este chiar atît de nouă.

– Şi în ce scop? Ştuţki îl privea ca un judecător de instrucţie.

– Strîngerea de informaţii despre o planetă necunoscută. Nu-ţi închipui, cred, că robotul a dorit el însuşi să vină aici.

– Şi cum se va întoarce să ducă informaţiile?

– Staţiunile noastre interplanetare nu ne transmit informaţii din Cosmos? Robotul le transmite de aici. Să zicem că la un timp determinat, cînd ambele planete se situează în spaţiu într-o poziţie favorabilă una faţă de alta.

– Mă dau bătut! spuse Ştuţki, ridicînd braţele, însă gîndindu-se o clipă, izbucni: Stai, aşteaptă! Dacă urmăreşte un asemenea scop, de ce distruge fiinţele raţionale cu care intră în contact? Spune, să te văd!

– De lucrul ăsta mă mir şi eu, zîmbi acru inginerul, dar ochii lui deveniră foarte serioşi. De fapt ce să înţelegem prin „fiinţe raţionale”? Să ne situăm în locul robotului!

– Arheologia în ajutorul tehnicii, vorbi Karin. De bună seamă, acestea sînt obiective biologice la nivelul intelectual al fiinţelor care l-au creat şi trimis încoace.

– Chiar aşa! aprobă Mavrikov. Nu există un alt termen de comparaţie. El trebuie să se păzească de toate celelalte fiinţe, ca să nu fie distrus. Pentru el, ceilalţi sunt nişte fiare sălbatice. Aşa a şi fost programat. În cazul însă cînd ar întîlni fiinţe raţionale, va primi din partea lor informaţia necesară, o va transmite în modul corespunzător (nici eu nu ştiu încă în ce mod) şi abia atunci vor veni ei. De ce să-şi piardă vremea degeaba cu o vizită pe planeta noastră? În loc să facă asta, ei pot cerceta alte planete în Cosmos, unde speră să găsească o formă similară de viaţă, de viaţă cugetătoare. Şi se vor duce acolo. După mine, acesta este scopul robotului, fără să afirm însă că am dreptate. Caut numai explicaţia logică a lucrurilor.

– S-ar putea însă ca şi el să transmită informaţii în cazul cînd întîlneşte fiinţe cugetătoare, în căutarea cărora se află! zise Karin.

Mavrikov păli de emoţia abia reţinută.

– Nu îndrăznesc s-o spun în gura mare, deşi nu fac decît să mă gîndesc mereu la acest lucru, recunoscu el. Dar cum vom putea afla asta? Cum?...

– Aflăm noi... Dar nici nu ne lasă să ne apropiem de el! spuse Ştuţki din nou iritat; era prima dată cînd se arătase atît de vindicativ. În aceeaşi clipă însă, polonezul îşi ridică automatul şi trase o lungă rafală peste capetele celorlalţi doi.

– Iar te-a apucat! spuse uimit Mavrikov. Îţi dai seama ce faci?

Ştuţki arătă tăcut cu mîna în spatele lor. Un grup de oşteni ai tribului, cu arbaletele gata de tragere, fugeau din piaţă cu strigăte de groază. Ceilalţi băştinaşi alergau după ei şi se ascundeau în graba mare pe după clădiri.

– Le-am stricat ceremonia religioasă, zise Karin pregătindu-şi arma. Pentru asta s-au supărat.

– Explică-le ce reprezintă zeitatea lor dragă, propuse polonezul.

– N-au simţul umorului, Roman. Or să ne omoare în cîteva minute în ciuda automatelor noastre. Arbaleta e o armă sigură în mîinile lor, să nu te îndoieşti.

– Aparatul de radio! strigă în aceeaşi clipă Mavrikov cu o voce neaşteptat de piţigăiată. Să stabilim legătura cu robotul prin radio. Cum de nu mi-am dat seama pînă acum?

După cîteva minute Mavrikov punea în funcţiune mica staţiune de radio, protejat de tovarăşii săi. Acul indicator, de culoare roşie, se mişca lin pe scală. Uneori inginerul trăgea cu urechea o clipă, iar ceilalţi doi îl priveau încordaţi de aşteptare, apoi el continua să caute mai departe. Deodată ochii îi scînteiară triumfător şi spuse aproape sufocat:

– Cred că l-am prins. Niciodată n-aş fi bănuit că lucrează pe asemenea undă. Da, desigur, el e!

Ştuţki se îndreptă spre uşa templului, ca să observe ce se întîmplă, iar Mavrikov transmise primul semnal.

După cîteva secunde în urechi îi răsună răspunsul: repetarea exactă a semnalului. În clipa aceea, Ştuţki le făcu semn să se apropie.

– Menţine legătura! şopti polonezul cînd s-au apropiat de el. A încetat să mîrîie, deşi sînt chiar în faţa ocularului lui.

Robotul continua să stea nemişcat la locul său, numai că-şi rotea capul mai tare dintr-o parte în alta, ca şi cum ar fi căutat ceva. Partea lui exterioară îşi recăpătase culoarea cenuşie-mată; nu se mai vedeau sclipirile sîngerii. Îndată ce Mavrikov apăsă butonul a doua oară, în pieptul robotului se desfăcu lin un ecran albăstrui. Peste puţin străluci imaginea luminoasă a unei planete, în jurul căreia se roteau ritmic patru sateliţi de mărimi diferite.

– Cine ştie cîte taine se ascund în spatele acestui ecran! murmură Ştuţki, uitîndu-şi ciuda faţă de robot.

– O să le descoperim, fii sigur de asta! spuse Mavrikov. Bineînţeles, are să fie greu şi o să ceară timp, dar le vom descoperi. Deocamdată robotul n-a înţeles nimic din emisiunea mea; n-o să mă credeţi, însă eu sper că a studiat limbile pămînteşti acasă la el. Îndată ce a primit cîteva semnale într-o succesiune logică a şi sistat reacţia de apărare. Prin dezvăluirea ecranului ne-a demonstrat şi bunele sale intenţii faţă de noi, nu-i aşa?

– Ce uşor le vine tehnicienilor! rîse Ştuţki şi privi în jur. Băştinaşii se apropiau de ei, fără să-şi ia ochii de pe ecranul zeului lor de fier. Considerau desigur că faptul acesta constituie o manifestare de bunăvoinţă faţa de cei trei albi, deoarece arbaletele atîrnau paşnic în mîinile lor lăsate în jos. Ştuţki se întoarse calm din nou spre tovarăşii săi.

– De aici înainte e clar ce ne rămîne de făcut, urmă Mavrikov. În primul rînd, îl vom învăţa să ne înţeleagă, iar după aceea vom începe să-l chestionăm şi noi. Abia atunci o să putem stabili legătura şi cu cei care l-au trimis pe Pămînt. Probabil că fără o invitaţie oficială ei nu vor veni să ne viziteze.

– Ai de gînd să discuţi cu el într-unui din dialectele locale sau în vreo limbă din Occident? se informă Karin, care-şi păstrase ironia muşcătoare chiar şi în asemenea împrejurări neobişnuite.

– Există destule limbi de mai mare precizie, răspunse inginerul: limba legilor matematice şi fizice. Limba asta c va înţelege cu uşurinţă, poţi să mă crezi. Cu ajutorul ei, specialiştii vor descoperi şi mijlocul prin care robotul îşi trimite informaţiile spre planeta sa, pentru ca astfel să poată intra şi ei în legătură cu creatorii lui.

Cît discutară ei, robotul nu-şi schimbă atitudinea. Doar atît că începu să-şi mişte repede partea rulantă în tendinţa de a porni în întîmpinarea oamenilor de pe planeta aceasta necunoscută lui, cu toate că fără un ajutor străin, n-ar fi fost niciodată în stare să părăsească colivia de piatră. Era ceva emoţionant şi măreţ în toată strădania lui, şi cei trei simţiră asta în aceeaşi clipă. Două civilizaţii, care pînă atunci nu ştiuseră nimic una despre alta, îşi întindeau mîinile peste spaţiu şi timp.