Legendele Olimpului (53)

Nimfa Pitis         Zeul s‑a retras după aceea într‑o pădure‑ntunecoasă. Lăsase nimfele în pace. Cânta necontenit din nai. I se părea că stă de vorbă cu draga lui, cu nimfa Sirinx. Nimfele îi aud cântarea şi sunt mişcate de durerea care îl macină pe Pan şi de credinţa ce i‑o păstrează nefericitei sale Sirinx.

Vin din desişuri, furişate, şi‑l văd cum sade pe un trunchi şi suflă‑n nai, slăvind pe nimfa care se prefăcuse‑n trestii.

Sub cântul lui, nimfele toate se prind de mijloc şi dănţuiesc. Când Pan porneşte trist spre munte, în pâlcuri nimfele‑l urmează, purtând în plete flori şi frunze şi cântă‑n cor, ca altădată.

      Mai ales buna nimfă Pitis s‑apropie cel mai mult de el şi‑ncearcă să‑i aline dorul. Îi mângâie obrazul aspru şi lacrimile i le şterge din barba deasă şi‑ncâlcită.

La început din milă numai.

Tot ascultând într‑una naiul, îi creşte‑n suflet o simţire şi înţelege că ar putea să vieţuiască alăturea de acest zeu, atât de straniu şi de hâd. Când nimfele dansează sub cântecul de nai, prin crânguri, frumoasa Pitis e în frunte. Dar uneori rămâne singură, cu Pan, şi‑atuncea el îi povesteşte despre isprăvile lui Hermes, acela ce uimise cerul din prima zi când se născuse. Ce născocise, ce furase şi câte treburi mai făcuse! .. Şi Pitis râde‑nveselită.

După aceea‑i cântă ei. Nimfa‑l ascultă‑nfiorată. Pan o priveşte şi‑nţelege că rana i se lecuieşte şi‑o altă flacără se‑aprinde.

Încet, îşi dă şi dânsul seama ce dragă‑i e frumoasa Pitis şi c‑o doreşte de soţie.

Se hotărâse chiar să‑i spună această taină, mai degrabă.

În acea zi, spune legenda, Pan se urcase sus, pe Cilene, pe cel mai semeţ pisc de piatră, ca să‑l asculte lumea‑ntreagă rostindu‑şi viersul de iubire.

Cum cânta el duios din nai, l‑aude, fermecată, Pitis. Sărind din piatră‑n piatră, nimfa se urcă iute pân‑acolo şi se aşază lângă zeul încornorat şi cu copite.

El o zăreşte şi îşi lasă alături, pe o piatră, naiul. Îi spune dorul ce‑l frământă şi chiar o cere de nevastă.

Atunci, i‑ar fi zărit, se spune, zeul Boreu, vântul turbat de miazănoapte. Boreu râvnea de multă vreme, şi el, pe Pitis de soţie. Încrâncenat de gelozie, Boreu s‑a năpustit, cu furie, spre nimfa Pitis şi i‑a dat brânci să cadă‑n hăuri, răcnind năprasnic peste culme.

— N‑ai vrut să fii a mea, o, Pitis, dar nici a lui nu vei rămâne... Să pieri pe stânci, necredincioaso!...

Vijelios urla Boreu.

Nimfa s‑a prăvălit, izbindu‑se din stâncă‑n stâncă, pierind în negrele genuni.

Pan se uita cu ochii tulburi. Privea şi nu‑i venea să creadă... Pe urmă a fugit spre vale, strigând mereu pe nimfa Pitis:

— Pitis!... O, Pitis, dragă fată! Iubita mea... Soţie scumpă... 

Dar cine, cine să‑l audă pe bietul Pan, îndureratul?

Şi zeul se izbea cu capul de toate pietrele din munte.

— De ce‑s nemuritor?... O, tată, eu vreau ori să trăiesc cu Pitis, ori să sfârşesc cu ea odată... Dar asta ştiu că nu se poate. Sunt zeu, şi nu pot să‑mi dau moartea. Şi‑aşa, te rog pe tine, Geea, strămoaşa tuturor, pământul, tu care faci să iasă viaţa din sânul tău fertil şi darnic, ai milă de gingaşa Pitis... Ajută‑mi dragostea, o, Geea!...

În timp ce‑o mai ruga pe Geea, din locul unde zăcea Pitis s‑a înălţat o tulpiniţă. Ea a crescut şi s‑a făcut un trunchi cu ramuri verzi, un pin.

Nefericitul zeu îşi rupse din arbore mici rămurele. Apoi, mâhnit peste măsură, cu rămurele verzi în plete, cântând din nai, plecă pe vale, urmat de un alai de nimfe.

Cântecul lui, din acea vreme, răsuna noaptea prin păduri, prin locurile necălcate şi singuratice din munte. Înduioşaţi îl ascultau păstorii din Arcadia. Duceau şi ei la gură naiul, şi viersul zeului cornut îl purta vântul mai departe... tot mai departe... mai departe... Durerea lui suna spre zare, până la marele Ocean.

Şi‑aceasta era mângâierea zeului care purta coarne şi‑avea copite despicate. Atâta doar mai avea Pan!...