Pe la zece şi jumătate, clopotul răguşit al
bisericuţei începu să dăngăne şi curând credincioşii prinseră a se aduna la
slujba de dimineaţă. Elevii şcolii de duminică se răspândiră prin biserică şi
luară loc în bănci, în preajma părinţilor, pentru a putea fi supravegheaţi de
aproape. Mătuşa Polly sosi şi ea, iar Tom, Sid şi Mary se aşezară lângă dânsa;
lui Tom i se dădu locul de lângă trecerea laterală, pentru ca să fie cât mai
departe de fereastra deschisă şi de ispitele priveliştii de vară. Unul câte unul
se perindau enoriaşii printre intervalele dintre bănci: bătrânul diriginte al
poştei, un om nevoiaş care apucase zile mai bune, primarul cu soţia—târgul avea
şi un primar printre alte lucruri de prisos—judecătorul de pace; apoi doamna
Douglas, o văduvă bălaie şi dichisită, în vârstă de patruzeci de ani, femeie cu
dare de mână şi bună la suflet. (Locuinţa ei, aşezată pe o colină, era cea mai
somptuoasă casă din orăşel, casa cea mai primitoare şi mai darnică în petreceri
cu care se putea făli St. Petersburgul).
Veneau apoi venerabilul şi gârbovul
maior Ward cu doamna; avocatul Riverson, un eminent personaj, recent sosit în
localitate; apoi „frumoasa" târgului, urmată de un stol de fetişcane
fermecătoare, gătite cu rochii albe din pânză de in şi înzorzonate cu panglici;
după ele, toată trupa junilor funcţionăraşi ai târgului, filfizoni spilcuiţi
care stătuseră până atunci în tindă, morfolind mânerelor bastoanelor, un
adevărat zid de admiratori, zâmbind galeş tuturor fetelor care treceau, nevoite
să le îndure complimentele. La urmă de tot trecu Willy Mufferson, băiatul
veşnic dat drept pildă celorlalţi. O conducea pe maică-sa cu atâta grijă, de
parcă ar fi fost de sticlă. Totdeauna venea cu ea la biserică; era mândria
tuturor matroanelor. În schimb, băieţii nu puteau să-l sufere: prea era
cuminte! Şi-apoi prea li se dădea peste nas cu el: „Willy în sus, Willy în
jos". Ca în fiecare duminică, din buzunarul de la spate îi atârna o
batistă albă, chipurile întâmplător. Tom nu avea batistă, iar pe băieţii care aveau
îi privea ca pe nişte fanfaroni. Parohia fiind acum adunată, clopotul mai
dăngăni o dată, pentru a dojeni pe cei zăbavnici şi pe cei abătuţi din cale,
apoi se lăsă peste întreaga biserică o linişte solemnă, întreruptă doar de
chicotele şi şoaptele corului din strană. Corul întotdeauna chicotea şi şoptea
în timpul slujbei. Am văzut odată un cor bisericesc care se purta cumsecade,
dar nu mai ştiu unde. Sunt mulţi ani de atunci şi nu-mi amintesc aproape nimic
de corul acela, parcă într-o ţară străină era.
Preotul indică imnul ce trebuia cântat, şi-l citi mai
întâi el în întregime, cu multă simţire, într-un anumit stil, foarte admirat
prin partea locului. Vocea sfinţiei sale începea într-un registru mediu, şi
urca mereu până ajungea la o anumită înălţime, unde stăruia cu însufleţire
asupra celui mai de sus cuvânt, iar de aci se arunca în jos ca de pe o
trambulină.
Să fiu purtat spre slavă-n
culcuşuri înflorite,
Când alţii dus-au greul, luptând în
mări de sânge.
Preotul acesta era socotit un minunat recitator. În adunările
evlavioase, totdeauna era poftit să citească poezii, iar când sfârşea, doamnele
îşi ridicau braţele şi le lăsau să cadă neputincioase în poală, puneau mâna
streaşină la ochi şi clătinau din cap, ca şi cum ar fi vrut să spună: ,,Nu se
poate exprima prin cuvinte cât e de frumos; e prea frumos, prea frumos pentru
biata noastră lume trecătoare".
După ce toată lumea cântă împreună imnul, cuviosul
părinte Sprague se preschimbă într-un oficiu de mică publicitate şi citi un
pomelnic de întruniri şi adunări şi alte asemenea chestii, fără sfârşit parcă.
E un obicei ciudat, care şi astăzi se mai păstrează în America, până şi la
oraşe, în era noastră în care ziarele apar ca ciupercile după ploaie. Se
întâmplă adesea ca un obicei moştenit prin tradiţie să fie cu atât mai anevoie
de lepădat cu cât are mai puţină raţiune de a dăinui.
După asta, sfinţia sa trecu la rugăciune. Era o
rugăciune mărinimoasă, cuprinzătoare, care pomenea tot felul de amănunte—cerând
ajutor şi milostivire pentru biserică şi pentru fiii bisericii, pentru
celelalte biserici ale târguşorului, pentru tot târgul, pentru tot districtul,
pentru tot statul, pentru toţi slujbaşii statului, pentru Statele Unite, pentru
bisericile din Statele Unite, pentru Congres, pentru preşedinte, pentru
slujbaşii guvernului, pentru bieţii marinari navigând pe mări zbuciumate de
furtuni, pentru milioanele de asupriţi gemând sub călcâiul monarhiilor europene
şi al despotismelor orientale, pentru cei cărora li s-a dăruit lumina şi vestea
cea bună şi care totuşi nu au ochi să vadă, nici urechi să audă, pentru păgânii
din ostroavele îndepărtate ale mărilor—şi sfârşea cu ruga fierbinte ca vorbele
pe care le rostea să fie primite cu milă şi bunăvoinţă şi să cadă ca o sămânţă
în pământ roditor, dând la vremea lor o recoltă bogată de fapte bune. Amin.
Se auzi fâşâit de rochii şi enoriaşii se aşezară.
Băiatul despre care povestim aci nu se prea dădea în vânt după rugăciune, atâta
doar c-o îndura; şi asta destul de greu. Sta liniştit, fără s-asculte, dar
urechea-i urmărea inconştient scurgerea litaniei. O cunoştea prea bine, cu tot
tipicul ei. Când se întâmpla ca preotul să adauge vreun cuvinţel cât de
neînsemnat, îşi dădea seama îndată şi se încrunta; privea adăugirile drept ceva
necinstit, un fel de a trage lumea pe sfoară. În mijlocul rugăciunii, o muscă
se lăsase din zbor pe speteaza băncii din faţă. Tom se perpelea privind cu câtă
linişte îşi freca picioruşele, îşi prindea capul cu braţele, şi-l peria,
inimoasă, de parcă ar fi vrut să-l desprindă de trup, scoţând la iveală firicelul
subţire al gâtului. Îşi scărmăna aripile cu picioarele dinapoi, şi le netezea
pe lângă trup, ca pe nişte pulpane de haină. Îndeplinea pe îndelete toate
dichisurile toaletei ei complicate, ca şi cum ar fi ştiut că e în afară de
orice primejdie. Aşa şi era, căci oricât îl mâncau pe băiat degetele s-o
înşface, nu cuteza. Se temea că sufletul îi va fi pe loc cuprins de flăcările
gheenei dacă săvârşea asemenea nelegiuire în timpul rugăciunii. Dar o dată cu
fraza de încheiere, mâna lui prinse a se îndoi şi a se furişa spre locul cu
pricina. În clipa când se rostea „Amin”, musca era prizonieră. Mătuşa prinse de
veste şi-l înghionti pe Tom până dădu drumul muştei.
Preotul anunţă tema predicii. Glasul lui monoton
bâzâia ca un bondar. Depăna un subiect atât de searbăd, încât multe capete
începură a picoti, deşi în predică era vorba de focul cel veşnic şi de pucioasă
şi până la urmă cei aleşi rămâneau atât de puţini la număr încât te întrebai
cum de-şi mai bătea capul Dumnezeu să-i mântuie. Tom număra filele pe care era
scrisă predica şi când ieşea de la biserică ştia întotdeauna câte pagini citise
preotul, dar din cele ce spusese rareori ştia câte ceva. Totuşi, de data asta,
predica îi trezise câtva timp oarecare interes. Sfinţia sa făcuse o descriere
măreaţă şi mişcătoare a vremurilor fericite când oştile lumeşti se vor aduna
laolaltă, iar leul şi mielul se vor culca alăturea fără teamă, un copil
fiindu-le păstor. Măreţia, învăţămintele, morala acestei evocări grandioase nu
se prindeau de băiat. El se gândea doar cu câtă admiraţie avea să fie privit
eroul de către uriaşa adunare. La gândul acesta faţa i se lumină. Îşi spuse că
i-ar plăcea să fie el acel copil-păstor, dacă leul ar fi domesticit.
Odată cu reluarea temei de căpetenie, pe băiat îl
cuprinse iarăşi plictiseala, o plictiseală cruntă. Îşi aminti brusc că avea o
comoară şi o scoase din ascunzătoare. Era un gândac mare, negru, cu nişte
straşnice coarne dinţate, o răgace. Tom îl poreclise „Ciupici". Îl ţinea
într-o cutie de pocnitori. De cum îi dădu drumul, gângania îl înhăţă de deget.
Urmă o smucitură firească; gândacul zvâcni în aer şi, tremurând din picioruşe
se prăvăli pe spate, în cărarea dintre bănci. Băiatul băgă degetul în gură şi
începu să şi-l sugă. Apoi căută din ochi gândacul, care zăcea mişcând din
lăbuţele-i neputincioase şi trudindu-se în zadar să se întoarcă. Tom râvnea
să-l aibă iar, dar gândacul era departe, nu era chip să-l ajungă de la locul
unde şedea. Alţi oameni sătui de predică începură să zâmbească privind
gângania.
Pe negândite se ivi un căţeluş, un pudel fără stăpân.
Rătăcea alene prin biserică, mâhnit nevoie mare, toropit de aerul zilei de vară
şi de liniştea dimprejur. Tânjea după libertate, jinduia după o schimbare. Dădu
târcoale gândacului; coada-i pleoştită săltă şi începu să se mişte. Stătu
locului, fără a slăbi din ochi prada. Ocoli gândacul cu bagare de seamă, îl
adulmecă de la o distanţă care-l punea în afară de orice primejdie, iar îl
ocoli, prinse curaj şi-l mirosi mai de aproape. Îşi dezveli dinţii şi, cu
luare-aminte, încercă să înhaţe bâzdâgania. N-o nimeri: se mai repezi o dată şi
înc-o dată; începuse să-i placă jocul. Se lăsă pe burtă, cu gândacul între
labe, şi se jucă mai departe aşa cu el, până i se urî. Îl cuprinse nepăsarea,
apoi o desăvârşită uitare de toate. Capul începu să-i moţăie, botul cobora
puţin câte puţin, până-l atinse pe vrăjmaş, care se grăbi să-l înşface. Se auzi
un chelălăit strident, căţelul smuci capul şi gândacul fu zvârlit cât colo,
căzând iar pe spate. Pe cei din apropiere îi cuprinse veselia; icneau întruna
pe înfundate, feţele se piteau pe după evantaie şi batiste. Tom era în culmea
fericirii. Câinele avea o mutră pleoştită; parcă ştia că se făcuse de râs, şi
îi era necaz; dar mai tare ca orice îl stăpânea setea de răzbunare. Se îndreptă
spre gânganie şi reîncepu un atac chibzuit. Tot ocolind-o se repezea întruna,
se oprea cu labele dinainte la un pas de gândac, încerca să-l apuce cu dinţii
şi-şi smucea capul, de i se bălăbăneau urechile. După câtăva vreme, iar i se
urî, încercă să-şi amăgească plictisul fugărind o muscă, dar nu-i plăcu jocul.
Cu nasul în podea, se luă după o furnică, dar se sătură curând şi de ea, căscă,
scoase un oftat, uită cu desăvârşire de gândac şi se aşeză pe el. Urmă un urlet
înspăimântător, ca din gură de şarpe, şi pudelul o zbughi în goană nebună pe
lângă şirurile de bănci. Chelălăia şi fugea. Traversă biserica, ieşi în dreptul
altarului, o luă razna de-a lungul celeilalte cărări dintre bănci, coti spre
uşă, trecu pragul...parcă l-ar fi apucat strechea. În cele din urmă, gonind cu
o iuţeală turbată, luă înfăţişarea unei comete lăţoase, rotindu-se în propria-i
orbită cu repeziciunea luminii. În culmea desperării, schimbă direcţia şi se
năpusti în poala stăpânului său, care-l zvârli pe fereastră. Deznădăjduitele-i
tânguiri se auziră din ce în ce mai slab, până se stinseră în depărtare.
Între timp, toată lumea din biserică se îmbujorase la
faţă şi se îneca în râs stăpinit. Predica se împotmolise de-a binelea. În
curând fu reluată, dar mergea ca vai de lume. Pas de mai mişcă sufletele într-o
asemenea împrejurare! Enoriaşii nu conteneau să răspundă celor mai înalte
simţăminte cu izbucniri înăbuşite de veselie păcătoasă. În rândurile dinapoi,
câte unul, ascunzându-şi obrazul în speteaza băncii din faţă, se prăpădea de
râs, de parc-ar fi auzit din gura bietului părinte cine ştie ce caraghioslâc.
Întreaga adunare răsuflă uşurată când se isprăvi chinul şi auzi rostindu-se
binecuvântarea.
Tom
Sawyer se duse acasă înveselit, spunându-şi că era destul de plăcut să mergi la
liturghie când mai intervenea câte-o schimbare în timpul slujbei. Un singur
gând îi cam strica cheful; înţelegea să se joace căţelul cu “Ciupici", dar
să plece cu el, asta nu era frumos din partea lui.
P6
P6
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu