Chemarea balaurului

La poalele unui munte nu foarte înalt, se află un mic orăşel în care aproape toţi oamenii se cunosc între ei. Sunt oameni ca toţi oamenii: unii muncesc în fabrici, alţii în şcoli şi spitale, o parte lucrează la pădure, o altă parte în hoteluri, unii au mici magazine, alţii... dar ce sens are să descriu atât de precis astfel de lucruri, nu-i  de ajuns că am spus drespre ei că sunt oameni ca toţi oamenii?
Dincolo de munte, într-o anumită vale greu accesibilă, într-o peştera întortocheată, trăieşte un balaur. Toţi cei din micul orăşel ştiu acest lucru şi nimeni - cu rare excepţii - nu-i pune la îndoială nicio clipă existenţa. Dovada cea mai bună în favoarea existenţei este că de-a lungul timpului, fiecare dintre cei care s-au născut vreodată în micul orăşel a plecat, mai devreme sau mai târziu, în căutarea văii, a peşterii şi a balaurului, dar nimeni nu s-a mai întors vreodată. Au fost, sunt şi cu siguranţă vor mai fi din cei care spun că nu vor să plece, însă, la un moment dat, fiecare simte o chemare irezistibilă, este atras cu o forţă căreia nu i se poate opune şi până la urmă începe urcuşul. Unii, care înţeleg din capul locului despre ce e vorba, spun limpede unde se duc, alţii însă, bieţii de ei, sunt convinşi că se vor opri în cine ştie ce poiana de unde vor culege flori sau plante de leac, fără să aibă habar că odată ajunşi acolo, chemarea se va face cu mult mai puternică şi atunci nu vor mai avea nicio posibilitate de întoarcere.

Oamenii care trăiesc în micul orăşel de munte s-au obişnuit într-atât cu ideea că într-o zi vor trebui să plece în căutarea balaurului, încât aproape că nu mai vorbesc despre asta. Îşi văd de treabă, muncesc, se distrează, călătoresc, ca şi cum n-ar şti că într-o zi vor simţi ceva cum n-au mai simţit şi vor fi obligaţi să lase totul pentru a pleca să urce muntele. Unii, însă, nu se pot împăca nicicum cu ideea. Ei nu se pot gândi la nimic altceva decât la acel ultim drum, încearcă să se pună bine cu fiara din peşteră, ori o blesteamă, de parcă ar exista vreun mod în care ceea ce spun ei ar putea ajunge până dincolo de munte, filosofează pe tema sensului existenţei unui asemenea balaur, caută diverse metode de a amâna cât mai mult momentul plecării. Unii zic că balaurul e bun şi că nimeni nu se mai întoarce din peştera lui pentru că odată ajuns acolo găseşti perfecţiunea - care, cum se ştie, nu mai poate fi părăsită. Alţii zic că de fapt nu există niciun balaur şi că totul e o legendă scornită de cei care bântuiau muntele cu mii de ani în urmă.
Din când în când, câte o mamă care abia a născut, simte chemarea şi, fără a mai stă pe gânduri, îşi ia copilul şi pleacă spre peştera balaurului. Multe din aceste mame se întorc singure, povestind că undeva, pe la jumătatea drumului, ceva neobişnuit le-a făcut să-şi piardă cunoştinţa şi, când s-au trezit, copilul nu mai era acolo şi ele nu mai simţeau chemarea balaurului. De multe ori, cei care simt chemarea irezistibilă sunt oameni care nu se pot mişca din casă, fie din cauza bolii, fie din cauza bătrâneţii. Aceştia dispar, pur şi simplu, din paturile lor, dar se povesteşte că de fapt sunt luaţi de un personaj misterios, echipat ca un alpinist, cu barbă neagră, deasă, cu ochelari negri care-i ascund privirile (unii spun că ochii lui sunt lipsiţi de pupile), care vine atunci când toţi cei ai casei sunt cuprinşi de disperarea de nu mai putea fi ei înşişi.
La intervale aproape regulate de timp, se găsesc oameni care pleacă în căutarea balaurului fără să fi simţit chemarea lui. Când are loc o astfel de plecare, cei rămaşi sunt foarte îndureraţi - de multe ori poţi să-i auzi spunând „oh, de ce n-am ştiut că asta vrea să facă?” În orice caz, balaurul se pare că-i primeşte şi pe aceştia, pentru că niciunul dintre ei nu s-a întors vreodată.
Există în micul orăşel oameni, ce-i drept nu foarte mulţi, care îşi distrug vieţile din cauza balaurului - nu muncesc, nu se căsătoresc întru naşterea de copii, nu se îngrijesc, nu fac nimic altceva decât să întrebe fără să aştepte vreun răspuns: „La ce bun să fac ceva, câtă vreme nu pot împiedica sosirea zilei în care voi simţi chemarea balaurului?"
În acelaşi timp alţii, cu adevărat extrem de puţini, trăiesc de parcă ar fi găsit o cale de comunicare cu balaurul şi ar fi primit de la el indicii privind finalul acelei călătorii din care nimeni nu s-a întors vreodată. Singura diferenţa între unii şi ceilalţi este că primii nu fac nimic pentru că nu găsesc niciun sens, pe când cei din urmă nu fac nimic pentru că au găsit sensul.
Din când în când, în micul orăşel sosesc străini care urcă şi ei muntele fără a se mai întoarce vreodată. Cum aceştia nu sunt foarte mulţi, oamenii vorbesc despre existenţa altor orăşele, a altor munţi şi a altor balauri, care îl cheamă pe fiecare om în parte pentru un ultim drum. Circulă însă şi teoria cu privire la unicitatea balaurului, care ar fi acelaşi peste tot, purtând doar nume diferite. Lumea vorbeşte vrute şi nevrute, aşa că nu e de mirare că poţi auzi poveşti legate de existenţa unui singur munte universal, ori a unor tunele care leagă toţi munţii lumii şi prin care aleargă balaurul de colo până dincolo, fără să obosească vreodată. Ca să nu mai vorbim despre tot felul de zvonuri despre reapariţia unora dintre cei care au urcat muntele, transformaţi în mici balauri cu două capete netede şi mici, de culoare verde.
„Oare unde mă voi duce atunci când voi simţi chemarea?” se întreabă fiecare, dar nu-i răspunde niciodată altcineva decât ecoul propriilor gânduri, că dintr-o peşteră interioară.