Orasul jegului

Astazi plecam spre Germania. Am dimineata la dispozitie pentru rezolvarea catorva mici probleme incapatanate. Dar vreau sa ajung sa fac si cateva poze, pentru ca mi se pare incredibil in ce hal arata orasul. Si nu ma refer la curatenie, ori la gropile din asfalt, ci la impresia generala de conglomerat de maghernite. Cel puzin zona vecina celei in care locuieste Mitza arata exact ca un cartier periferic al unui oras din anii 20-30. Ori asta nu se poate descrie, e nevoie de poze.

Ma poate intreba oricine: pana acum nu ai vazut lucrurile astea? Ii voi raspunde: cand eram la Sinaia, ma obisnuisem atat cu prezenta muntelui, incat nici nu-l mai observam - altii, veniti de aiurea, nu incetau sa se minuneze si sa comenteze frumusetea peretilor de stanca. Asa patesc si eu acum, cand nu mai stau in Romania, ci intr-o tara civilizata. Abia astazi, revenit dupa un an, observ dezastrul din jur. Si imi amintesc de un oarecare domn care, scriind pe un forum, se referea intotdeauna la Timisoara prin expresia "orasul jegului". Mi se parea deplasat pe atunci, dar Doamne! nu-mi vine sa cred cum arata Timisoara vazuta cu ochii unui traitor in Hanovra...

Ieșirea din butoi

Dimineață, în ceasul (ceasurile) dinaintea trezirii, m-a frământat un mic coșmar. Nu apăreau acolo nici monștri, nici morți înviați, nici măcar îngeri mustrători pentru păcate. Apărea în schimb o idee care se tot rostogolea, cam așa cum trebuie să se fi rostogolit bolovanul lui Sisif după ce ajungea pe vârful muntelui. Ideea asta era legată de lipsa sensurilor, dar era pozitivă prin faptul că punea o întrebare cu răspuns salvator. Să mă explic.

Chemarea balaurului

La poalele unui munte nu foarte înalt, se află un mic orăşel în care aproape toţi oamenii se cunosc între ei. Sunt oameni ca toţi oamenii: unii muncesc în fabrici, alţii în şcoli şi spitale, o parte lucrează la pădure, o altă parte în hoteluri, unii au mici magazine, alţii... dar ce sens are să descriu atât de precis astfel de lucruri, nu-i  de ajuns că am spus drespre ei că sunt oameni ca toţi oamenii?
Dincolo de munte, într-o anumită vale greu accesibilă, într-o peştera întortocheată, trăieşte un balaur. Toţi cei din micul orăşel ştiu acest lucru şi nimeni - cu rare excepţii - nu-i pune la îndoială nicio clipă existenţa. Dovada cea mai bună în favoarea existenţei este că de-a lungul timpului, fiecare dintre cei care s-au născut vreodată în micul orăşel a plecat, mai devreme sau mai târziu, în căutarea văii, a peşterii şi a balaurului, dar nimeni nu s-a mai întors vreodată. Au fost, sunt şi cu siguranţă vor mai fi din cei care spun că nu vor să plece, însă, la un moment dat, fiecare simte o chemare irezistibilă, este atras cu o forţă căreia nu i se poate opune şi până la urmă începe urcuşul. Unii, care înţeleg din capul locului despre ce e vorba, spun limpede unde se duc, alţii însă, bieţii de ei, sunt convinşi că se vor opri în cine ştie ce poiana de unde vor culege flori sau plante de leac, fără să aibă habar că odată ajunşi acolo, chemarea se va face cu mult mai puternică şi atunci nu vor mai avea nicio posibilitate de întoarcere.

Muntele. Ultima parte.

Epopeea munţilor şi-a primit consacrarea. O dată cu cucerirea Everestului, muntele cel mai înalt din lume, a dispărut un mit. De acum înainte, omul este stăpînul universului marilor înălţimi.

MAURICE HERZOG

Alpinismul nu este o loterie. Nu toţi alpiniştii termină la fel, căzînd mai devreme ori mai tîrziu în prăpăstii. Noi credem în tehnică şi pregătire. Noi nu sîntem prizonierii muntelui, ci cuceritorii lui.

EVGHENI ABALAKOV

Muntele. Partea a cincea.

Nimic nu-l face pe om să şovăie, nicio masă, niciun bloc, nicio piedică, nici rezistenţa materiei, nici maiestatea naturii. Cu pioletul în mînă, omul porneşte să ia cu asalt nemărginirea. Viitorul va asista poate la dărîmarea Alpilor. Globule, nu te împotrivi strădaniei furnicii tale.

VICTOR HUGO

Epopeea munţilor şi-a primit consacrarea. O dată cu cucerirea Everestului, muntele cel mai înalt din lume, a dispărut un mit. De acum înainte, omul este stăpînul universului marilor înălţimi.

MAURICE HERZOG

Muntele. Partea a patra.

Acest colţ l-am botezat al muzicii, fiindcă acolo se schimbă cîntecul apelor; cînd urci la deal, cel frumos şi simfonic al Ialomiţei se potoleşte şi în vîlcel se aude numai doina izvorului, care curge din luminişul  schitului nou; iar cînd cobori la vale melodia dulce a acestui izvor se contopeşte deodată cu armonia puternică a rîului.

BUCURA DUMBRAVA

Ne găseam aşadar într-o originală cameră de muzică, subterană, în care era instalat un xilofon de stalactite. Amicul meu, care este un mare meloman, se grăbi să tapeze „Kleine Nachtmusik”al lui Mozart. Sînt convins că această capodoperă a literaturii muzicale n-a mai fost executată niciodată, de nimeni, pe un xilofon de stalactite, într-o grotă subterană, care nu cunoscuse pînă atunci nici măcar vibrarea discretă a celor mai slabe raze de lumină.

IANOS XANTUS

Muntele. Partea a treia

Brazii suri şi neclintiţi, cu trunchiuri netede şi goale se ridicau încremeniţi şi drepţi pînă la înălţimi ameţitoare; iar din bolta ciuruită de umbra neagră-verde, alcătuită din crengile îmbrăţişate sus de tot, ca prin o sită deasă, se cerneau în liniştea largă a pădurilor picături de cer albastru şi fulgi nestatornici de lumină aurie cădeau peste mine de pretutindeni...

CALISTRAT HOGAŞ

Munţii uriaşi înalţă în aer piscuri învăluite în troiene sclipitoare, iar la poale poartă gheţari măreţi, ce umplu văile cu masele lor străvezii şi pătrund în mare cu frunţi prăpăstioase brăzdate de albastru.

EMIL RACOVIŢĂ

Muntele. Partea a doua.

Schiul... Căderea, zborul, şocul. E ameţitor. Nimic în lume, nici vinul, nici muzica, nici iubirea, nu, nici iubirea, nimic, nimic nu aduce atîta lumină.

MIHAIL SEBASTIAN

Drumeţia cere răbdare, convingere, hotărîre, pasiune... Noi nu batem recorduri. Căutăm sănătate şi frumuseţe, aer şi privelişti, lumină şi libertate.

DUMITRU ALMAŞ

Nicio împrejurare nu e mai prielnică convorbirilor prietenoase sau împrietenirii prin vorbe nemeşteşugite şi sincere, ca un drum lung de munte.

BUCURA DUMBRAVA

Muntele. Prima parte

Dragostea de munte îşi are rădăcina în frumuseţea locului de unde priveşti, în transparenţa aerului, în claritatea cerului, în adîncul prăpăstiilor, în marea singurătate. Ea izvorăşte din senzaţia înălţimilor, din prezenţa pericolului, din tumultul libertăţii, din uitarea tuturor lucrurilor omeneşti.

GUIDO REY

Cînd e bine să te duci la munte ? Totdeauna. Nu este anotimp care să-ţi închidă drumul spre înălţimi. Adevăratul drumeţ ştie să iubească natura sub toate înfăţişările ei.

BUCURA DUMBRAVA

Nicăieri ca în munte nu există atîta varietate pe un spaţiu foarte restrîns, într-o singură zi în munte poţi vedea şi simţi schimbările din cursul unui an întreg.

JOHN RUSKIN

Vara în zăpadă

Am rămas cu Richi, broasca și șoriceii dansatori. Maria a plecat la mare. Eu nu merg la mare din principiu, pentru că după două zile sunt plictisit de moarte. Aș merge la munte, mi-ar plăcea să o duc pe Maria prin fel de fel de locuri. Dar la noi toate se fac după anumite reguli, scheme, proceduri și ce-or mai fi. Așadar, la munte se merge iarnă, pentru că atunci se schiază.