Dimineață, în ceasul (ceasurile) dinaintea trezirii, m-a frământat un mic coșmar. Nu apăreau acolo nici monștri, nici morți înviați, nici măcar îngeri mustrători pentru păcate. Apărea în schimb o idee care se tot rostogolea, cam așa cum trebuie să se fi rostogolit bolovanul lui Sisif după ce ajungea pe vârful muntelui. Ideea asta era legată de lipsa sensurilor, dar era pozitivă prin faptul că punea o întrebare cu răspuns salvator. Să mă explic.
Tot ceea ce face omul are un scop exterior. Spre exemplu: cineva bea apă și scopul lui nu este să bea apă ci să-și astâmpere setea. Altcineva cosește iarba și scopul lui e să aibă o grădina frumoasă. Un al treilea privește un tablou și scopul lui e să simtă o plăcere estetică. Sigur că de foarte multe ori, acest scop exterior nu este conștientizat. Cel care, spre exemplu, aleargă la maraton, probabil că pe lungi perioade nu se gândește la nimic, fiind atent doar la respirație.
Pentru unii oameni, scopurile acțiunilor pe care le întreprind - în caz că își bat capul să le identifice - sunt îndestulătoare. Un astfel de om este pe deplin mulțumit după ce a terminat de făcut ceea ce a început. Dacă e să urce un munte, îl urcă și, odată ajuns pe vârf, se oprește, se întinde eventual pe iarbă și privește depărtările. Practic, misiunea lui s-a încheiat și a fost un succes. Nu contează că mai departe, în zare, se întrezărește alt munte, mai înalt, care ar putea fi și el cucerit. Nu contează că există multe alte înălțimi pe care ar putea să urce. Și nu contează că pe orice înălțime ai urca, în clipa când ai ajuns în vârf nu poți face nimic altceva decât să stai pe iarbă, ori pe un bolovan, și să privești depărtările. Gândul lui nu merge până acolo.
Pentru unii oameni, scopurile acțiunilor pe care le întreprind - în caz că își bat capul să le identifice - sunt îndestulătoare. Un astfel de om este pe deplin mulțumit după ce a terminat de făcut ceea ce a început. Dacă e să urce un munte, îl urcă și, odată ajuns pe vârf, se oprește, se întinde eventual pe iarbă și privește depărtările. Practic, misiunea lui s-a încheiat și a fost un succes. Nu contează că mai departe, în zare, se întrezărește alt munte, mai înalt, care ar putea fi și el cucerit. Nu contează că există multe alte înălțimi pe care ar putea să urce. Și nu contează că pe orice înălțime ai urca, în clipa când ai ajuns în vârf nu poți face nimic altceva decât să stai pe iarbă, ori pe un bolovan, și să privești depărtările. Gândul lui nu merge până acolo.
Acești oameni sunt, dacă nu fericiți, cel puțin liniștiți. Fiecare lucru pe care-l fac este o izbândă sau un eșec. Viața merge înainte într-o succesiune de izbânzi și eșecuri, până când se isprăvește. După care urmează sau nu viața de apoi, dar asta deja e ceva pentru care nu merită să te frămânți.
Există însă și oameni - mă număr printre ei - pentru care nu e de ajuns să constate că acțiunile lor au niște scopuri exterioare. Ei ar vrea să înțeleagă scopul general, final, al tuturor lucrurilor. Și pentru că nu-l găsesc, încep să renunțe la, de exemplu, urcatul munților, întrebându-se în sinea lor: „La ce bun să urc muntele asta? N-am mai urcat alte zeci de munți? Nu la fel sunt vârfurile lor? Ce-aș putea găsi nou dacă ar fi să-l urc și pe ăsta?” Un fel de „totul sau nimic” - ori găsesc sensul cel mare, ori nu mai găsesc niciun alt sens. Asta duce, cu timpul, la o alienare pe care poporul o denumește, plastic, „căderea în butoiul cu melancolie”.
Există însă și oameni - mă număr printre ei - pentru care nu e de ajuns să constate că acțiunile lor au niște scopuri exterioare. Ei ar vrea să înțeleagă scopul general, final, al tuturor lucrurilor. Și pentru că nu-l găsesc, încep să renunțe la, de exemplu, urcatul munților, întrebându-se în sinea lor: „La ce bun să urc muntele asta? N-am mai urcat alte zeci de munți? Nu la fel sunt vârfurile lor? Ce-aș putea găsi nou dacă ar fi să-l urc și pe ăsta?” Un fel de „totul sau nimic” - ori găsesc sensul cel mare, ori nu mai găsesc niciun alt sens. Asta duce, cu timpul, la o alienare pe care poporul o denumește, plastic, „căderea în butoiul cu melancolie”.
Când ești în butoiul cu melancolie, stai ce stai și apoi îți pui întrebarea firească: „Oare ce să fac, să rămân aici de-a pururi, sau să încerc să ies?” Dacă te gândești să ieși, îți vine în minte întrebarea simplă: „Care ar putea fi scopul ieșirii?” Și-ti mai vine în minte faptul că a ieși înseamnă a te reîntoarce într-un loc unde ai mai fost și de unde, într-o succesiune logică de evenimente, te-ai îndreptat către butoiul în care tocmai zaci. Așadar de ce-ai mai ieși, ca să cazi din nou? Și tot așa.
Azi dimineață, însă, cum spuneam, m-a bântuit micul coșmar legat de „butoiul cu melancolie”. Și într-un final, mi-a apărut întrebarea salvatoare: „Dar de ce n-ai ieși doar ca să ieși, fără să mai cauți un scop exterior?” Chiar așa, de ce n-aș ieși pur și simplu, fără să-mi mai bat capul cu chestiuni metafizice? De ce această ieșire ar trebui să aibă un sens aparte? Și pe ce mă pot bizui când cred că dacă ies o să reintru?
Așadar, până la urmă e o problemă de alegere: a ieși sau a nu ieși. Tot ce rămâne de văzut este dacă, în caz că alegi prima variantă, chiar ești în stare să ieși.
Azi dimineață, însă, cum spuneam, m-a bântuit micul coșmar legat de „butoiul cu melancolie”. Și într-un final, mi-a apărut întrebarea salvatoare: „Dar de ce n-ai ieși doar ca să ieși, fără să mai cauți un scop exterior?” Chiar așa, de ce n-aș ieși pur și simplu, fără să-mi mai bat capul cu chestiuni metafizice? De ce această ieșire ar trebui să aibă un sens aparte? Și pe ce mă pot bizui când cred că dacă ies o să reintru?
Așadar, până la urmă e o problemă de alegere: a ieși sau a nu ieși. Tot ce rămâne de văzut este dacă, în caz că alegi prima variantă, chiar ești în stare să ieși.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu