Jucătorul mărinimos
În treacăt, prin mulţimea bulevardului, m-am simţit ieri
atins de o fiinţă misterioasă, pe care mereu năzuiam s-o cunosc şi pe
care o recunoscui dintr-odată, deşi n-o văzusem
nicicînd. Nutrea neîndoielnic pentru mine o dorinţă asemănătoare, fiindcă,
trecînd, îmi făcu semn cu ochiul, lucru plin de înţeles de care mă grăbii să
ascult. O urmai cu grijă, şi curînd coborîi în urmă-i într-o locuinţă
subpămînteană, orbitoare, unde strălucea un lux de care nici una din locuinţele
cele mai simandicoase ale Parisului n-ar putea să dea o pildă apropiată. Mi se
păru ciudat că am putut trece de atîtea ori pe lîngă această minunată vizuină
fără să-i ghicesc intrarea. Domnea o atmosferă delicioasă, deşi ameţitoare,
făcîndu-te să uiţi aproape într-o clipă toate grozăviile plictisitoare ale
vieţii; aici sorbeai o beatitudine întunecată, asemenea celei ce vor fi
simţit-o mîncătorii de lotus cînd, coborînd din corăbii într-o insulă vrăjită
luminată de lucorile unei veşnice după-amieze, simţiră născîndu-se în ei, la
zvonul toropitor al melodioaselor cascade, dorinţa de a nu-şi mai vedea niciodată
penaţii(*), soţiile, copiii, şi de-a nu se mai încumeta
niciodată pe înaltele talazuri.
Erau aici stranii chipuri de bărbaţi şi femei hărăzite cu o
frumuseţe fatală, părîndu-mi-se să le fi văzut cîndva în epoci şi ţări peste
putinţă să mi le aduc limpede aminte, şi care îmi inspirau mai degrabă o
simţire frăţească decît teama ce naşte în chip obişnuit din înfăţişarea
necunoscutului. Dacă aş încerca să definesc în vreun fel ciudata expresie a
privirii lor, aş spune că n-am văzut în veci ochi strălucind mai puternic de
groaza plictisului şi de dorinţa fără sfîrşit de-a simţi că trăieşti.
Aşezîndu-ne,
gazda şi cu mine eram de pe-acum vechi şi adevăraţi
prieteni. Mîncarăm, băurăm peste măsură din toate soiurile de vinuri extraordinare,
şi, lucru nu mai puţin extraordinar, mi se părea că, după cîteva ceasuri bune,
nu eram mai beat decît dînsul. În acest timp,
jocul, această plăcere supraomenească, întrerupsese la intervale diferite
desele noastre libaţii, şi trebuie să spun că îmi jucasem sufletul şi îl
pierdusem, în două partide una după alta, cu o nepăsare şi uşurinţă pline de
vitejie. Sufletul e ceva atît de impalpabil, de cele mai multe ori atît de
lipsit de trebuinţă, şi uneori atît de stînjenitor, încît Ia această pierdere
încercai mai puţină emoţie decît dacă mi-aş fi
pierdut, într-o plimbare, cartea de vizită.
Fumarăm
îndelung cîteva ţigări al căror gust şi parfum fără pereche dădeau sufletului
nostalgia unei ţări şi unei fericiri necunoscute, şi, îmbătat de toate aceste
delicii, îndrăznii, într-o pornire de familiaritate ce nu păru să-i displacă,
punînd stăpînire pe o cupă plină ochi, să strig: „În sănătatea dumneavoastră veşnică, Ţap bătrîn !"Vorbirăm
de asemenea despre univers, despre zămislirea şi nimicirea lui viitoare; despre
înalta idee a veacului, adică despre progres şi perfectibilitate, şi, în,
general, despre toate formele îngîmfării omeneşti. Pe tema aceasta,
înălţimea-sa nu mai contenea cu glumele uşuratice şi de nerespins, şi se exprimă cu o suavitate a dicţiunii şi o linişte în
caraghiozlîcuri pe care nu le-am găsit la nici unul din cei mai vestiţi
vorbitori ai lumii. Îmi explică absurditatea
diferitelor filozofii care puseseră pînă acum stăpînire pe mintea omului, şi
găsi chiar vrednic să-mi împărtăşească unele principii fundamentale ale căror
beneficii şi proprietate nu-mi convine să le împart cu oricine ar fi. Nu se
plînse deloc de proasta faimă de care se bucura în toate părţile lumii, mă
încredinţă că ea însăşi era persoana cea mai interesată la nimicirea superstiţiei, şi îmi mărturisi că nu i-a fost teamă, în ce-i priveşte puterea, decît o singură dată, în ziua cînd ascultase un predicator, mai
subtil decît confraţii săi, strigînd de la amvon:
„Dragii mei fraţi, niciodată să nu uitaţi, cînd veţi auzi lăudîndu-se progresul
luminilor, că cea mai izbutită viclenie a Diavolului e să vă
încredinţeze că nu există!"
Pomenirea
acestui celebru orator ne duse fireşte la subiectul academiilor, şi ciudatul
conviv îmi spuse că, în multe cazuri, nu dispreţuia să inspire pana, cuvîntul
şi conştiinţa pedagogilor, şi că aproape întotdeauna lua parte în persoană,
deşi nevăzută, la toate şedinţele academice.
Încurajat de atîta bunătate, îi cerui noutăţi despre
Dumnezeu, şi dacă l-a văzut de curînd. Cu o nepăsare nuanţată de oarecare
tristeţe, îmi răspunse: „Ne salutăm cînd ne
întîlnim, însă ca doi bătrîni gentilomi, a căror politeţe înnăscută n-ar putea
stinge cu desăvîrşire amintirea vechilor duşmănii”.
E îndoielnic că înălţimea-sa a acordat vreodată o audienţă
atît de lungă unui simplu muritor, şi mă temeam sa nu întrec măsura. În sfîrşit, cum zorii plini de fiori înnălbeau geamurile,
celebrul personaj, cîntat de atîţi poeţi şi slujit de atîţi filozofi care
trudesc întru slava lui fără să ştie, îmi zise: „Vreau să-mi păstraţi o
amintire plăcută, şi voi dovedi că Eu, despre care se vorbeşte atît de rău,
sînt uneori un drac bun, ca să folosesc una
din zicerile voastre de rînd. Spre a cumpăni pierderea desăvîrşită a sufletului
dumneavoastră, vă dau miza cu care aţi fi cîştigat dacă soarta v-ar fi fost
prielnică, adică posibilitatea să vă uşuraţi şi să vă învingeţi, în decursul
întregii vieţi, bizara suferinţă a Plictiselii, izvorul tuturor bolilor şi
tuturor mizerabilelor voastre progrese. Niciodată nu veţi avea o dorinţă fără
ca eu să vă ajut la îndeplinirea ei; veţi domni peste vulgarii dumneavoastră
semeni; veţi fi înconjurat de măguliri şi chiar de adoraţii; banii, aurul,
diamantele, palatele feerice vor veni să vă caute şi vă vor ruga să le
îngăduiţi, fără nicio străduinţă de-a le cîştiga;
veţi schimba patria şi ţinutul de cîte ori o să vă poruncească fantezia; vă
veţi îmbăta de voluptăţi, fără oboseală, în ţări încîntătoare unde e veşnic cald
şi unde femeile au un parfum Ia fel de plăcut ca florile — et caetera, et caetera...", adăugă el ridicîndu-se
şi concediindu-mă cu un zîmbet plăcut.
Dacă n-ar fi fost teama de-a mă umili înaintea unei atît de
mari adunări, m-aş fi aruncat bucuros la picioarele acestui preadarnic jucător, să-i mulţumesc de nemaiauzita-i mărinimie.
Dar puţin cîte puţin, după ce-l părăsii, neîncrederea
fără leac îşi făcu loc în pieptul meu; nu mai cutezam să cred într-o atît de
uimitoare fericire, şi, culcîndu-mă, făcîndu-mi apoi rugăciunea dintr-o
rămăşiţă de obişnuinţă imbecilă, repetai pe
jumătate adormit: „Doamne Dumnezeule, Doamne! Fă ca Diavolul să se ţină de cuvînt!"
(*) 'Zeii casei la romani, deşi autorul se referă la Odiseea (n. t.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu