Nils Holgersson (28)

Bătrânica de la ţară

Înserase demult şi trei drumeţi obosiţi erau în căutarea unui adăpost pentru noapte. Mergeau ca vai de ei, abia târându-se, prin nişte meleaguri sărace şi pustii din partea de miazănoapte a provinciei Smoland. N-ar fi fost însă lucru mare să găsească un loc de odihnă după dorinţa lor, căci nu făceau parte din făpturile acelea gingaşe care să pretindă aşternut moale şi locuinţă cu tot dichisul.

— Dacă unii din munţii ăştia lungi ar avea o culme înaltă şi prăpăstioasă pe care să nu se poată căţăra o vulpe, pentru noi locul ăla ar fi numai bun de dormit, zise unul din drumeţi.

— Dacă vreuna din bălţi ar fi dezgheţată şi atât de mlăştinoasă încât o vulpe să nu se-ncumete să intre în ea, şi balta cu pricina ar fi pentru noi un adăpost foarte bun peste noapte, îşi dădu cu părerea al doilea.

— Ehe! Dacă gheaţa de pe unul din lacurile îngheţate pe lângă care trecem ar fi desprinsă de ţărm, astfel ca nicio vulpe să nu poată ajunge la ea, am găsi tocmai ceea ce căutăm... zise cel de al treilea, sigur de sine.

Partea proastă era că, după asfinţitul soarelui, doi dintre călători nu mai puteau de somn, fiind gata-gata să se prăbuşească în orice clipă la pământ. Al treilea, care era treaz, fu cuprins de nelinişte, care creştea pe măsură ce se lăsa întunericul nopţii.

„Nenorocirea noastră, se gândea el, e că am ajuns într-un ţinut în care lacurile şi bălţile sunt îngheţate, aşa că vulpile se pot strecura spre noi de pretutindeni. Gheţurile s-au topit prin alte părţi, dar acum ne aflăm în partea cea mai friguroasă din Smoland, unde primăvara n-a sosit încă. Nu ştiu cum voi face să găsesc un culcuş bun. Dacă nu dau peste un loc bine ferit, până mâine dimineaţă ne pomenim cu jupânul Smirre.

Căta lung în toate părţile, dar nu zărea nicăieri vreun adăpost în care să se poată refugia. Era frig şi întuneric beznă. Bătea vântul şi cădea o burniţă deasă. Cu fiecare clipă care trecea, totul în jurul său era mai înfricoşător şi mai trist.

Oricât ar părea de ciudat, celor trei drumeţi nici prin gând nu le trecea să caute găzduire într-o casă omenească. Trecuseră doar pe lângă multe sate, dar nu bătuseră la nicio uşă. Colibele mici de la marginea pădurilor, în care orice drumeţ sărman ar fi bucuros să afle adăpost, nu-i ispiteau nici ele câtuşi de puţin. Oricine putea spune cu drept cuvânt că meritau să fie în acea situaţie grea, de vreme ce dădeau cu piciorul la atâtea înlesniri pe care le aveau la îndemână.

În cele din urmă însă, după ce se întunecase bine de tot, iar pe cer nu se mai zărea nici măcar o geană de lumină, şi când cei doi somnoroşi începură a picoti, drumeţii noştri ajunseră la o fermă ţărănească izolată. Părea pustie şi nelocuită. Nu se vedea nici fum ieşind pe coş, nici lumină la ferestre, iar prin ogradă nici ţipenie de om. Cum văzu acel loc, drumeţul care era treaz îşi zise: Orice s-ar întâmpla, vom căuta să rămânem aici! Ceva mai bun nu puteam găsi.”

Intrară apoi tustrei în ogradă. Cei doi somnoroşi puseră capul jos de cum se opriră din mers, dar al treilea drumeţ căta de jur împrejur să afle un adăpost cu acoperiş. Ferma nu era chiar aşa de mică. În afară de casa de locuit şi de grajd, putea fi văzut un şir lung de acareturi, hambare, pătule şi şoproane. Înfăţişarea era însă cea a unei gospodării îngrozitor de sărace şi de dărăpănate. Clădirile aveau pereţii cenuşii, acoperiţi cu muşchi şi lăsaţi pe-o rână, gata să se năruie. Acoperişurile căscau găuri mari, iar uşile atârnau strâmbe, ieşite din ţâţâni. Se vedea bine că de multă vreme nimeni nu mai avusese grijă să bată măcar un cui în gospodăria aceea.

Între timp, cel de al treilea drumeţ dibui locul unde era grajdul. Îşi zgâlţâi tovarăşii să-i trezească din somn şi îi duse spre uşa grajdului. Din fericire, uşa era prinsa numai cu un cârlig care putea fi deschis uşor cu o nuia. Cel de-al treilea călător scoase un suspin de uşurare la gândul că aveau să fie de acum tustrei în siguranţă. Când deschise însă uşa grajdului, care scârţâi ascuţit, auzi o vacă începând să ragă.

— Bine c-ai venit în sfârşit, stăpână! zise vaca. De când te-aştept să-mi aduci mâncarea de seară!

Pricepând că grajdul nu era gol, cel de-al treilea drumeţ se opri speriat în pragul uşii. Băgă însă repede de seamă că înăuntru erau doar o vacă şi câteva găini, aşa că prinse iar curaj.

— Suntem trei drumeţi sărmani şi căutăm un loc unde să nu fim atacaţi de vulpi sau prinşi de oameni, se adresă el celor dinăuntru. O fi oare bun locul ăsta pentru noi?

— Eu aşa cred, spuse vaca. Pereţii e drept că sunt şubrezi, dar vulpea nu poate trece prin ei. Cât despre oameni, aici locuieşte doar o femeie bătrână, care nu-i în stare să prindă pe nimeni. Voi, însă, cine sunteţi?

— Păi să-ţi spun: eu sunt Nils Holgersson de la Vemmenhög, care am fost preschimbat în spiriduş – răspunse cel de-al treilea călător – şi am ca tovarăşi de drum un gâscan de casă pe care călăresc şi o gâscă sălbatică.

— Astfel de musafiri se pomenesc mai rar în căsuţa mea, zise vaca. Eu vă primesc bucuroasă, deşi, drept să vă spun, mi-ar fi părut mai bine dacă în locul vostru ar fi venit stăpână-mea să-mi aducă ceva demâncare în seara asta.

Băiatul vârî gâştele în grajd, care era destul de mare, şi le culcă într-o despărţitură goală, unde acestea adormiră într-o clipă. Îşi făcu apoi şi pentru el un culcuş mic de paie, aşteptând să-l prindă somnul, căci era tare trudit. Nu fu însă chip, pentru că biata vacă rămasă fără mâncare nu avea o clipă de astâmpăr. Îşi scutura mereu lanţul de la gât şi se zvârcolea, văietându-se de foame. Băiatul nu putea închide ochii deloc. Stătea aşa trântit şi se gândea la tot ce i se întâmplase în zilele din urmă.

Se gândea la Osa şi la Mats, pe care îi întâlnise pe neaşteptate, şi-şi făcea socoteala că bordeiaşul căruia îi dăduse foc s-ar putea să fi fost chiar căminul lor părintesc din Smoland. Îşi aducea aminte că-i auzise vorbind cândva despre un bordei ca acela şi despre bărăganul din vale, aflat în apropierea căscioarei. Bătuseră drum lung să-şi revadă căminul părintesc şi ajunseseră la el în clipa în care era în flăcări! Ce mare supărare le pricinuise şi cât de rău îi părea! Făgădui că, de va fi iarăşi om cândva, va căuta să-i despăgubească şi să-i mângâie pentru pierderea suferită.

Gândul i se duse apoi la ciori. Aducându-şi aminte de Tândală-Nătăfleaţă, care îl salvase şi îşi găsise moartea aşa de repede după ce fusese ales conducător, îl podidiră lacrimile de tristeţe.

O dusese greu de tot în ultimele zile. Avusese totuşi marele noroc să fie găsit de către gâscanul cel alb şi de către Dunfin.

Acesta îi povestise că gâştele sălbatice, de îndată ce aflaseră despre dispariţia lui Năpârstoc, purceseră a întreba pe toate vietăţile mici din pădure dacă ştiau ceva despre soarta lui. Ele aflaseră astfel repede că băiatul fusese răpit de un stol de ciori din Smoland. Ciorile se făcuseră însă nevăzute şi nimeni nu ştia încotro apucaseră. Ca să-l poată găsi cât mai degrabă, Akka poruncise gâştelor sălbatice să plece câte două în căutarea lui, apucând-o în diferite direcţii.

După două zile de căutare, ori că l-ar fi găsit, ori că nu, urmau să se întâlnească toate în partea de nord-vest a provinciei Smoland, pe un pisc de munte care semăna cu un turn şi care se chema Taberg. Akka le dădu toate îndrumările şi le spuse cum să nimerească la Taberg, apoi gâştele se despărţiră.

Gâscanul cel alb o alesese pe Dunfin ca tovarăşă de drum. Zburaseră împreună prin toate părţile, foarte neliniştiţi de soarta lui Năpârstoc. Colindând astfel văzduhul, la un moment dat le ajunseră la urechi strigătele unei mierle care se văicărea de mama focului în vârful unui copac că cineva, care spunea că era răpit de ciori, îşi bătuse joc de ea. Intrând în vorbă cu mierla, ea le arătase încotro o luase cel răpit de ciori. După aceea se întâlniră cu un porumbel sălbatic, cu un graur şi cu o raţă sălbatică.

Tustrele se plânseră de o făptură din cale-afară de răutăcioasă, care îndrăznise a le tulbura cântecul şi care spunea că fusese luat, prins sau furat de ciori. În felul acesta îl putuseră urmări pe Năpârstoc până la bărăganul din districtul Sunnerbo.

De îndată ce gâscanul Martin şi Dunfin îl găsiră pe Năpârstoc, plecară cu toţii spre miazănoapte, ca să ajungă la Taberg în cel mai scurt timp. Drumul era însă lung şi-i prinsese noaptea înainte ca ei să fi zărit vârful muntelui. „Dacă sosim acolo mâine dimineaţă, scăpăm de orice grijă”, îşi spunea băiatul, cuibărindu-se în paie, ca să-i fie mai cald.

Cât timp îi trecuseră prin minte aste lucruri, vaca se frământase în despărţitura ei, iar acum începu a vorbi cu băiatul.

— Mi se pare că unul din cei care aţi venit aici a spus că-i spiriduş. Dacă e în adevăr, atunci se pricepe de bună seamă să îngrijească o vacă.

— Ce nevoie te apasă? întrebă băiatul.

— Multe şi de toate, răspunse vaca. Mulsă nu-s, ţesălată nu-s. Nici mâncare de seară nu mi s-a pus în iesle, nici aşternut n-am căpătat. Stăpâna a venit, ce-i drept, la mine pe la amurg, să-mi poarte de grijă ca de obicei, dar s-a simţit atât de bolnavă, încât a trebuit să se întoarcă şi n-a mai revenit.

— Ce rău îmi pare că-s aşa de mic şi fără putere! se căina băiatul. Nu cred că-ţi pot fi de mare folos.

— Mie să nu-mi spui că n-ai putere fiindcă eşti mic, zise vaca. Toţi spiriduşii despre care am auzit vorbindu-se erau atât de voinici, încât au fost în stare să ducă în spate o căruţă de fân.

— Ehei, păi ăia erau altfel de spiriduşi, nu aşa ca mine! zise el. Dar uite ce-i: o să-ţi scot lanţul de la gât şi-o să-ţi deschid uşa, ca să te poţi adăpa într-o băltoacă din ogradă. Pe urmă o să încerc să mă caţăr în pod şi să-ţi arunc fân în iesle.

— Da, ar fi şi ăsta un ajutor, zise vaca, mulţumită.

Băiatul făcu întocmai cum spusese, cu nădejdea că va putea în sfârşit să doarmă după ce vaca avea să vadă ieslea plină de fân. N-apucă să se vâre însă bine în culcuş, că vaca începu să vorbească din nou cu el.

— Ştiu bine c-ai să te superi pe mine, dacă te mai rog un lucru – zise vaca – dar n-am încotro...

— Nu mă supăr, numai să fie un lucru pe care să-l pot face, răspunse băiatul.

— Uite ce vreau să te rog: să te duci colo-n casă şi să vezi ce face stăpână-mea. Tare mă tem că i s-a-ntâmplat o nenorocire...

— Nu pot face una ca asta – zise băiatul – căci nu mi-e îngăduit să mă arăt unei fiinţe omeneşti.

— Nu trebuie să-ţi fie teamă de o bătrână bolnavă, îl îndemnă vaca. Nici măcar nu-i nevoie să intri în casă. Rămâi afară şi n-ai decât să te uiţi înăuntru prin crăpătura uşii.

— Bine! Dacă nu vrei mai mult de la mine, fac aşa cum ai zis, se învoi băiatul.

Năpârstoc deschise uşa de la grajd şi ieşi în ogradă. Pe noaptea asta fără lună şi fără stele pe cer, numai de ieşit afară nu era. Vântul bătea cu putere, iar ploaia curgea cu găleata. Şi, colac peste pupăză, în vârful acoperişului stăteau cocoţate şapte bufniţe mari. Era înfiorător să le audă cineva cum se boceau în bătaia vântului, dar şi mai înfricoşător era gândul că, dacă una singură din ele l-ar îi zărit pe băiat, s-ar fi isprăvit cu el.

— Vai de cine e mic şi neajutorat! zise Năpârstoc, în timp ce se furişa prin ogradă. Şi avea tot temeiul să spună acest lucru. Până să ajungă la casă, căzu de două ori, iar într-un rând vântul îl trânti într-o mocirlă atât de adâncă, încât, era cât pe ce să se înece. Cu mari sforţări ajunse într-un sfârşit la ţintă.

După ce se căţără pe câteva trepte şi sări un prag, intră în tinda casei. Uşa era închisă, dar dintr-un colţ al ei fusese scoasă o bucată de tăblie, ca să aibă pe unde intra şi ieşi pisica. Băiatului nu-i fu deci greu să vadă ce se petrece înăuntru, dar când aruncă o privire îl trecură fiorii şi-şi trase capul înapoi. Pe podea zăcea întinsă o femeie bătrână, cu părul cărunt. Nici nu se mişca, nici nu se văieta, iar chipul ei era alb de tot, ca şi cum o lună nevăzută ar fi împrăştiat o lumină palidă asupra ei.

Băiatul îşi aduse aminte că şi bunicu-său când murise, fusese tot aşa de alb la faţă şi înţelese că bătrâna care zăcea pe podea era moartă. Îi venise sfârşitul atât de repede, încât nici măcar nu mai avusese timp să se aşeze pe pat. Îl cuprinse o teamă grozavă la gândul că se afla singur lângă un mort, în toiul nopţii. Coborî scara într-o clipă şi o luă la fugă înapoi spre grajd.

Când îi povesti vacii ce văzuse în casă, biata vietate încetă să mai mănânce.

— Aşadar, stăpâna mea a murit, zise ea. Se apropie atunci şi sfârşitul meu.

— S-o găsi el cineva să te ia pe seama lui şi să-ţi poarte de grijă, zise băiatul, ca să-i mai aline durerea.

— Tu habar n-ai – zise vaca – că eu sunt de două ori mai bătrână decât e o vacă de obicei atunci când e dusă la tăiere. De altfel nici nu-mi mai arde de viaţă, de vreme ce stăpână-mea nu mai poate veni să-mi poarte de grijă.

Pe urmă nu mai zise nimic o bucată de vreme, însă băiatul băgă de seamă că nici nu dormea, nici nu mânca. Nu trecu mult şi începu iar să rostească.

— Zace pe podeaua goală? întrebă vaca.

— Da, pe podeaua goală, răspunse băiatul.

— Avea obiceiul să vină aici – zise vaca mai departe – şi să povestească toate necazurile ei. Eu înţelegeam tot ce vorbea, numai că nu puteam să-i răspund. În ultimele zile spunea mereu că-i e teamă să nu moară fără să fie cineva lângă ea când şi-o da sufletul. Se gândea că nimeni n-o să-i închidă ochii şi nimeni n-o să-i aşeze mâinile pe piept după ce o trece în lumea de dincolo. Nu vrei să te duci tu la ea şi să-i îndeplineşti această ultimă dorinţă?

Băiatul pregeta. Deodată îşi aduse aminte că, la moartea lui bunicu-său, maică-sa îşi împlinise cu sfinţenie această datorie. Ştia deci că asemenea lucruri se cuveneau să fie făcute. Pe de altă parte însă, îi lipsea curajul să se ducă la moartă în puterea nopţii. Nu se împotrivi, dar nici nu făcu vreun pas spre uşa grajdului.

Vaca tăcu vreo câteva clipe, aşteptând parcă un răspuns. Dar cum băiatul tăcea mâlc, ea nu mai repetă întrebarea. În schimb, începu să-i vorbească despre stăpână-sa.

Erau multe de spus. Povesti mai întâi despre copiii pe care îi crescuse. Aceştia veneau în fiecare zi la grajd, iar vara se duceau cu vitele la păscut pe turbării şi pe izlazuri, aşa că vaca îi cunoştea bine. Toţi fuseseră voinici, voioşi şi harnici. O vacă ştie bine câte parale fac îngrijitorii şi paznicii ei.

Şi despre fermă avea multe de povestit. Gospodăria nu fusese înainte vreme săracă şi în paragină, aşa cum era acum, deşi cea mai mare parte a ei o alcătuiau turbările şi izlazurile pietroase. Loc pentru ogoare nu prea avea, însă păşune se afla în schimb din belşug în toate părţile. Într-o vreme, fiecare despărţitură a grajdului avea vaca ei, iar locul pentru boi, absolut gol acum, era plin de vite. Pe timpul acela, atât casa cât şi grajdurile râdeau de voioşie. Când deschidea stăpâna uşa de la grajd, cu cântecul pe buze, toate vacile nu mai puteau de bucurie.

Stăpânul fermei murise însă pe când copiii erau încă mărunţi şi nu puteau face nicio treabă, astfel că nevastă-sa fusese nevoită să ia asupra ei toată povara muncii şi a grijilor. Femeie zdravănă, ea ara, ea secera. Seara, când venea la grajd să mulgă vacile, era uneori atât de trudită, încât plângea. Cum se gândea însă la rostul copiilor, se înveselea iarăşi. Îşi ştergea cu năframa lacrimile şi spunea:

— Nu e nimic. O să am parte şi eu de zile bune, numai să-mi crească bieţii copilaşi. Numai să-mi crească!

Copiii i-au crescut cu vremea, dar i-a cuprins un dor ciudat de ducă. N-au voit să mai rămână în casa părintească şi au plecat prin ţări străine. Stăpână-mea n-a primit niciodată un ajutor de la ei. O parte din copii s-au însurat înainte de plecare, lăsându-şi copiii acasă. Copiii ăştia o însoţeau pe stăpână la grajd, aşa cum făcuseră şi părinţii lor. Iar serile, când stăpâna adormea de somn la mulsoare, căpăta iar curaj gândindu-se la ei.

— O să am parte şi eu de zile bune – zicea ea dezmeticindu-se din somn – numai să-mi crească nepoţii!

Aceştia însă, dacă au crescut, au plecat şi ei la părinţii lor în ţări străine. Nimeni nu s-a mai întors şi nimeni nu s-a statornicit la fermă. Sărmana bătrână a rămas singură cuc la gospodăria ei.

După ce şi ultimul nepot a plecat, a apus şi soarele bietei bătrâne. Gârbovită şi încărunţită, se poticnea la mers şi nu se mai putea urni din loc. De muncit n-a mai fost chip să muncească. Nemaiputând să aibă grijă de fermă, o lăsă în voia sorţii. A vândut boii, apoi a vândut vacile. N-a păstrat-o decât pe cea mai bătrână, care stătea acum de vorbă cu Năpârstoc. A lăsat-o să trăiască, deoarece toţi copiii fuseseră cu ea la păscut...

Ar fi putut să tocmească câţiva oameni care s-o ajute la muncă, dar dacă niciunul din ai ei nu voia să vină să aibă grijă de fermă, bătrână era mai mulţumită s-o vadă cu ochii ei căzând în paragină. Puţin îi păsa de sărăcie. Se temea să nu afle însă copiii cât de greu o ducea.

— De n-ar afla copiii! De n-ar afla! suspina ea, clătinându-se prin grajd.

Copiii îi scriau mereu, rugând-o să vină la ei, dar bătrânei nici prin gând nu-i trecea aşa ceva.

În acea seară din urmă fusese mai prăpădită şi mai fără vlagă ca oricând. Nu se simţise în stare nici măcar să mulgă vaca.

Băiatul nu mai auzi ce povestea vaca. Deschise uşa de la grajd şi dădu fuga la moarta de care se temuse atât de mult, cu câteva clipe mai înainte.

Nu-i mai era teamă acum de moartă. Îl durea sufletul gândindu-se că îşi trăise bătrâneţea în singurătate şi cu dorul nepotolit după copiii care se înstrăinaseră. Era bucuros că putea să stea de veghe lângă trupul neînsufleţit al bătrânei în acea noapte când nimeni nu se afla lângă ea.

După puţin însă, îşi aduse aminte de părinţii lui. Cât de mult le este dor părinţilor de copii! Niciodată nu-şi dăduse seama atât de limpede de acest lucru. Viaţa părinţilor e ca şi sfârşită după ce au plecat copiii de lângă ei. Oare şi părinţilor săi le-o fi dor de el, cum îi fusese acelei bătrâne de copiii ei?

Gândul acesta îl bucura, dar nu-i prea venea totuşi să creadă că ai săi se topeau de dor după el. Că doar nu fusese un copil de care să-i fie dor cuiva!

Nu fusese un astfel de copil, dar poate că ar fi fost cu vremea...
P29