Destinul unui compozitor (7)

 VAŠA AMBR0Z

VII Mecena

      ERAM TREI TINERI sărmani studenţi la secţia de pedagogie a conservatorului: violonistul Procházka, numit Ládiček, Mikeš cel rotofei şi somnoros, zis Fatty şi eu. Din ce trăiam, Dum­nezeu ştie; poate din aceea că ne împrumutam unul altuia mereu singura bancnotă de douăzeci de coroane pe care o cîştigase Fatty într-o seară norocoasă cîntînd la pian într-un local de noapte.

Într-o zi, iubitul nostru profesor şi Maestru ne-a chemat la el şi ne-a anunţat pe un ton vesel:

— Băieţi, v-am găsit un Mecena!

Se pare că venise la el un bogat prieten al ar­telor care i-a spus că e dispus să ajute doi sau trei viitori compozitori de talent.

      — O sută cincizeci de coroane pe lună, băieţi, ne spuse el; nu e mult, dar dacă vă daţi interesul, mai tîrziu poate fi mai mult. Deci, băieţi, să nu mă faceţi de ruşine şi să vă purtaţi cuviincios, încheie blajinul bătrîn, cu emoţie. Închipuiţi-vă că va trebui să aveţi gulerul curat şi să nu vă puneţi pălăria pe pian. Şi întindeţi-o să vă prezentaţi!

N-a trebuit să ne zică de două ori, o sută cinci­zeci de coroane era pentru noi un dar de necrezut căzut din cer. Cînd am sunat la domnul Folten ni s-a părut că suntem o întreagă turmă de compozitori care promit, în haine negre lustruite, şi ne făceam cît mai mici ca să nu pară că suntem atît de mulţi. O subretă cu şorţ alb ne-a introdus la domnul Folten, care era aşezat în spatele unui imens birou, într-un halat galben de brocart şi scria. A ridicat capul, şi-a îndreptat ochelarii ce îl făceau să pară mai în vîrstă şi mai sever şi ne-a examinat atent unul cîte unul.

Era vădit satisfăcut de noi (nu ştiu însă de ce), fiindcă a dat din cap prietenos şi ne-a spus:

     — Iată-vă, deci! Mi-aţi fost recomandaţi de profesorul vostru. E un mare artist, domnilor! un mare artist şi un mare om!

     Am mormăit că, desigur, aşa este. Pe urmă domnul Folten a sunat şi s-a ridicat. Mi-a sărit inima din loc gîndindu-mă că poate am făcut ceva rău şi ne va da afară; Fatty gîfîia înciudat, iar Ládiček îşi rotea ochii săi mari, examinînd încăperea tapiţată cu catifea. Dar nu ne-a dat afară; subreta cea zveltă a reapărut şi a făcut o reverenţă exact ca la teatru.

— Anni, serveşte ceaiul pentru domnii, i-a poruncit domnul Folten. Şi luaţi loc, domnilor. Aici, vă rog!

      Noi am răspuns printr-un mormăit că ne simţim bine în picioare, dar a trebuit să ne aşezăm în nişte fotolii cum nu mai văzusem pînă atunci. Fatty se adînci atît de mult în fotoliu că încremenii de spaimă, Ládiček nu ştia ce să facă cu picioarele sale lungi, iar eu am luat iniţiativa să angajez conversaţia, tuşind timid. Domnul Fol­ten s-a lăsat să cadă în fotoliu, strîngîndu-şi vîrfurile degetelor sale lungi.

 — E un mare Maestru, repetă el încă odată. Vă felicit domnilor că aveţi un asemenea pro­fesor. Să te consacri în întregime artei e o fru­moasă vocaţie în viaţă. Frumoasă... şi dificilă. Eu ştiu mai bine ca oricine ce chinuri trebuie să îndure un artist. În timp ce vorbea îşi trecea mîna lungă prin plete. Trebuie să fiţi pregătiţi pentru o viaţă dură şi plină de renunţări.

 Fatty Mikeš clipea din ochi îngrozit, iar lui Ládiček îi rătăceau ochii pe draperii şi covoare. Domnul Folten vorbea de lipsa de înţelegere cu care sunt întîmpinaţi marii artişti, iar eu emiteam din cînd în cînd diferite sunete de aprobare. Această discuţie a fost întreruptă de subreta care a intrat în cameră cu un platou imens; Ládiček s-a repezit înaintea ei să-i ia curtenitor platoul din mînă, dar probabil aşa ceva nu se face, căci ea a părut că nu observă gestul şi a aşezat în faţa noastră acel splendid servici de ceai. Nu mai vă­zusem niciodată aşa ceva: ceşcuţe ca o adiere, multe farfurioare fragile, un ceainic cu esenţă de ceai, o cană cu apă fierbinte, o carafă cu rom, o carafă cu limonadă, un platou cu biscuiţi, un alt platou mai mic cu dulciuri şi multe altele; toate acestea subreta le-aşeză pe masă în faţa noastră. Ládiček o studia cu cea mai mare ne­ruşinare, cu ochii săi mari de poet şi arăta de parcă ar fi vrut s-o ia de mînă; de uimire lui Fatty i se tăiase respiraţia şi-mi făcea semn cu piciorul pe sub masă, iar eu întreţineam conver­saţia, zicînd „da” din cînd în cînd.

  — Serviţi-vă domnilor, ne îndemna domnul Fol­ten, turnîndu-ne el însuşi ceaiul. Slab? Tare? ne-a întrebat.

În ziua aceea nu mîncasem încă nimic; Fatty şi-a repezit mîna în sandvişuri şi ducea deja la gură o bucată de pîine garnisită frumos cu şuncă şi somon. Am mai avut timp să-i fac semn cu pi­ciorul să aştepte. În acest timp domnul Folten îşi turnase ceaiul şi îl amesteca încet cu o linguriţă de argint; nu-şi pusese zahăr. Am făcut la fel. Fatty, jenat, a pus sandvişul pe faţa de masă de dantelă, ca să nu murdărească farfurioara şi a început să amestece ceaiul. Domnul Folten continuă să-şi amestece gînditor ceaiul, discutînd despre soarta grea a artistului în epoca modernă. În acest timp luă un biscuit, început să-l ronţăie şi bău o înghiţitură de ceai fierbinte. Eu de asemenea, am ronţăit un biscuit şi am băut o înghiţitură de ceai fierbinte. Fatty mi-a aruncat o  privire întrebătoare şi a luat şi el un biscuit. Sper că i-am făcut o impresie bună domnului Folten. Apoi Ládiček şi-a revenit din uimire, şi-a turnat un pahar de rom şi a început să se îndoape cu sandvişuri; din păcate nu-i puteam face semn cu piciorul. Am spus întotdeauna că violoniştii nu ştiu să se comporte şi au o părere prea bună despre ei; văzînd asta, Fatty a luat sandvişul şi şi-a înfipt dinţii în el. Probabil era deplasat pentru că domnul Folten l-a privit, spunînd:

— Sunteţi deci, pianist domnule — domnule?

Sărmanul Fatty roşi, înghiţi o îmbucătură mare şi aşeză jumătatea de sandviş înapoi pe faţa de masă.

— Mikeš, zise el înăbuşindu-se. Da.

Domnul Folten îl descusu cîteva clipe, în timp ce Ládiček devora liniştit sandviş după sandviş. Pe urmă mi-a venit rîndul; domnul Folten m-a întrebat amabil de unde sunt, cine e tatăl meu, ce muzică prefer şi alte lucruri pe potriva vîrstei mele. După aceea şi-a întors privirea către Ládiček. Ládiček se ridică, se întinse ca o mîţă să­tulă şi foarte firesc se îndreptă spre pianul pe care era aşezată o mică vioară cafeniu închis; o luă, ciupi coardele cu un aer cunoscător şi în­trebă numai aşa, cu jumătate de gură:

— Un Mittelwald?

Era primul cuvînt pe care îl rostea.

Domnul Folten era radios.

— Da. De mîna maestrului Mathias Klatz. Un moment, să vă arăt certificatul.

Eu şi Mikeš ne-am uitat unul la altul. Aşteaptă puţin, Ládiček, asta n-am să ti-o iert. Intre timp, Ládiček Procházka şi-a potrivit vioara scîrţîită sub bărbie, a trecut arcuşul de cîteva ori pe coardele ei şi a atacat Cîntecul lui de Falla. Bă­iatul era în mediul lui, de parcă toată viaţa frec­ventase numai mecenaţi. Domnul Folten s-a lăsat într-un fotoliu şi asculta cu ochii închişi, dînd din cap aprobator.

— Bine, zise el la sfîrşit. Nu puteţi să-mi cîntaţi o compoziţie proprie?

     Ládiček, fără să clipească, porni să cînte variaţiunile sale pe un motiv copilăresc; cîntă trei din ele şi spuse:

      — Asta a fost. Lăsă vioara şi se întoarse să se aşeze iarăşi în faţa sandvişurilor.

     Pe urmă domnul Folten s-a uitat spre mine. M-am aşezat imediat la pian şi am atacat plin de curaj acel Andante al meu; astăzi ştiu că mi-am însuşit ceva de la profesorul nostru iubit ca să-l compun, dar pe atunci eram destul de mîndru de al meu Opus nr, 3. A venit apoi rîndul genialului nostru Fatty; avea un trac îngrozitor şi a ratat remarcabila lui Ciaconna pe o temă atît de frumoasă. Domnul Folten n-a făcut niciun comentariu; recunosc că mi-a părut puţin rău — e adevărat că Fatty cîntase foarte prost în ziua aceea şi că se strîmba la fiecare greşeală ca un copil rotofei care e gata să plîngă, dar Ciaconna lui era o compoziţie atît de pură, că cine înţelege puţin muzica..., dar cine oare o înţelege cu adevărat?

       A ieşit totul bine; domnul Folten ne-a declarat că ne poartă un viu interes şi cu un tact desăvîrşit ne-a dat cîte un plic închis, conţinînd fiecare — după cum am constatat mai tîrziu — două sutare noi nouţe.

     În fine, ne-a strîns mîna călduros, spunîndu-ne să revenim peste o lună să-i cîntăm ceva nou. Ne-am întors acasă beţi de fericire, aveam mecenatul nostru, ne credeam plini de bani şi vedeam viaţa în roz; singur Ládiček se gîndea trist numai la subretă.       

      — Băieţi, spunea el, aţi văzut ce pantofiori avea şi ce bonetă? Curios, cînd ne-am dus acolo pentru a doua şi a treia oară nu ne-a mai părut nici pe departe de o frumu­seţe atît de deosebită; şi încă mai curios — am constatat că nu trăim de loc mai bine cu cele două sute de coroane decît fără ele. Cum vine asta, nu ştiu.

După o lună am dat buzna, ţinînd fiecare cîteva foi de muzică sub braţ; cîte o mică compoziţie dedicată Maestrului Beda Folten. Ládiček compusese un fandango pentru vioară cu acom­paniament de pian, eu am pus o poezie pe mu­zică, iar Fatty a adus un mic rondo romantic pentru pian. Domnul Folten părea că încearcă o bucurie mare şi sinceră; s-a aşezat el însuşi la pian şi-a cîntat melodia mea, fredonînd-o; a cîntat şi rondoul lui Mikeš, dînd mulţumit din cap. Cînta mai degrabă ca un amator, dar cu o evi­dentă rutină şi simţ muzical. După aceea am executat cu Ládiček fandango-ul; Ládiček intro­duse chiar un diabolic pizzicato a la guitara im­provizat; domnul Folten era de-a dreptul radios.

— Bine, băieţi, sunt mulţumit de voi, spuse. Pe urmă începu să discute despre compoziţie.

     — Eu cred, băieţi că e o eroare să compui ce-ţi trece tocmai prin minte. După părerea mea, ar trebui date teme tinerilor compozitori, şi acum, băiete, să te văd ce faci din asta. Vei avea timp suficient pentru inspiraţia personală, cînd îţi vei găsi stilul propriu. Căzu pe gînduri şi adăugă:

     — Mi-ar plăcea, de exemplu, să trataţi toţi trei aceeaşi temă. Aşa v-aş cunoaşte mai bine şi v-aş putea îndruma ce cale să urmaţi... îşi trecu mîna peste frunte. De pildă... de pildă... o mică uvertură: noaptea într-o tabără militară. Noaptea dinaintea bătăliei. E o imagine muzicală puternică, nu-i aşa?

      Fatty holbă ochii.

— Şi... stelele strălucesc...

Domnul Folten îşi acoperi ochii cu mîna.

— Nu. Mai degrabă se apropie furtuna. Văd fulgere roşii la orizont. În tabără răpăie tobele şi gornistul sună.

— Ce oştire trebuie să fie? întrebă sec Ládiček.

— De ce?

— Din cauza instrumentelor.

— Just, încuviinţează domnul Folten, dînd din cap laudativ. Să spunem... oastea regelui Nabucodonosor, nu? Ca să fie foarte exotic.

      Fatty era distrus.

      — Dar totuşi sunt păgîni, izbucni el.

      — Vă deranjează? răspunse domnul Folten, privindu-l mirat.

      Fatty roşi şi păru foarte nenorocit.

      — Dar nu se ştie nimic despre ei, bîigui el. Măcar de-ar fi stele... Ar fi mai uşor de exprimat!

      — Artistul creator e capabil să exprime tot, îşi dădu cu părerea mecenatul nostru. Dar eu nu vă oblig. E numai o idee care mi-a venit.

     De astă dată în plic erau cîte trei sutare de fiecare. Curios, n-au durat mai mult decît cele două de data trecută. Asupra banilor planează probabil un blestem ciudat: fie ei puţini sau mulţi, niciodată nu sunt de ajuns. Se înţelege că pentru a-i face plăcere domnului Folten, am început imediat să lucrăm la tema taberei lui Nabucodonosor. Ládiček a hotărît prompt că trebuie s-o trateze în stil „maur" şi a introdus în partitură numai tobe turceşti şi tim­pane şi vaiete tărăgănate îndepărtate, „ca strigătul muezinului” (numai Ládiček se încăpăţîna să spu­nă muzein); eu am compus un fel de nocturnă li­rică în care sugeram discret stingerea într-o tabără militară; Fatty în schimb a asudat pînă noaptea tîrziu cu tabăra lui Nabucodonosor şi-şi smulgea părul de disperare că nu reuşeşte să redea „fulge­rele roşii la orizont”.

      — Nu pot să renunţ la stele — o noapte fără stele, afirma el deznădăjduit nu e noapte; e o gaură neagră şi pustie.

 În cele din urmă a compus un mic largo eroic pentru pian, poate cel mai bun lucru pe care l-a scris Fatty pînă atunci, dar asta nu avea mai ni­mic comun cu o tabără militară.

 Binevoitorul nostru Mecena era foarte satisfă­cut; examina creaţiile noastre cu ochelarii pe nas, mişcîndu-şi încet buzele.

      — Nu e rău, mormăia el cu un aer cunoscător în faţa partiturii lui Ládiček. E o idee bună, motivul acesta al şacalilor.

 Ládiček ne făcu semn cu piciorul să nu pome­nim nimic de muzeinul său. Am primit laude pen­tru motivul stingerii, dar înaintea largo-ului lui Fatty s-a încruntat şi a început să se scarpine cu scobitoarea în ureche.

 — Cam rece, se pronunţă el, îi lipseşte gran­doarea.

 — Aşa e, şopti Fatty distrus.

    — Ascultaţi, o mică pastorală v-ar conveni poa­te mai bine, decise domnul Folten. Imaginaţi-vă  o turmă de oi... şi un tînăr păstor cîntînd din fluier un cîntec de dragoste...

    — Da, murmura Fatty clipind docil din ochi, iar pe faţa lui bucălată se aşternu o expresie de groază; broboane de sudoare îi acoperiră fruntea cînd încercă să-şi reprezinte turma aceea de oi şi cîntecul pastoral de dragoste. Ládiček primi ca temă marşul triumfal al unei căpetenii barbare.

     — Cam în felul acesta, spuse Ládiček prompt si începu să bată cu degetele în masă un marş barbar.

     Mie, domnul Folten mi-a încredinţat cîteva versuri să le pun pe muzică. Se pare că era un cor de femei care jelesc grozăviile războiului. Versurile acelea mi se păreau înspăimântătoare, nimic altceva decît: „Ce durere, ce durere” şi alte asemenea lucruri. Dar pe atunci mîna domnului Folten era încă foarte larg deschisă şi ne străduiam să-i fim cît mai mult pe plac.                                                    ,

     — Ştii ce, Fatty, i-am spus, am să-ţi fac eu turma asta de oi, cu fluierul şi cîntecul de dragosteeee; behăiturile şi visele de dragoste sunt tocmai specialitatea mea. Iar tu în schimb, o să pui pe muzică acest „Ce jale”. Eşti parcă făcut pentru „Ce jale” şi pentru corul de mame. Domnul Folten n-o să afle nimic.

     Cîntecul de dragoste mi-a reuşit atît de bine că pudicul Fatty a roşit; avea numai gîngureli şi gemete pasionate.

      — Ascultă, a protestat Fatty, nu pot să-i dau asta, mi-ar rîde în nas! Am eu faţă pentru aşa ceva?

 În schimb el a tratat „Ce jale, ce jale" în contra­punct ca un admirabil cantus firmus; îi adăugase ecou şi îl termină pe o monotonie lentă de alto, de te lua cu frig.

 Cînd i-am înmînat domnului Folten lucrările noastre, nu şi-a ascuns satisfacţia; numai lui Fatty i-a aruncat o privire aproape dojenitoare pentru pastorala mea.

  — E rece, i-a spus cu regret. Frumos lucrată, dar fără pic de pasiune.

  — Aşa e, îngăimă Fatty nenorocit. Mecenatul nostru părea să-l fi luat la ochi.

  — N-aţi iubit încă niciodată, nu-i aşa?

  — Nu, şopti Fatty pocăit.

  — E o lipsă, decretă domnul Folten. Artistul trebuie să iubească cu pasiune, nestăvilit, dionisiac.

— Da, oftă Fatţy, clipind îngrozit din ochii săi mici; îi era teamă probabil că data viitoare Mecena îi va cere dovezile unei pasiuni frenetice.

În locul lor i-a dat însă ca temă de compoziţie motivul unei tinere fecioare mergînd cu amfora la fîntînă. A respirat vizibil uşurat; era un su­biect pentru el. Eu trebuia să compun recitativul unui herald care anunţă războiul, iar Ládiček un duet de dragoste între un păstor pe nume Ezron şi o oarecare Judita. Eu am compus acest duet, iar Ládiček, căruia îi plăcea fanfara, a făcut pe heraldul; a adăugat şase tromboane.

  — Şase tromboane, omule, jubila el, astea se aud!

Domnul Folten era cît pe-aci să ne îmbrăţişeze cînd i-am adus partiturile. Era patern mulţumit de noi.

      — Băieţi, voi păstra aceste partituri pentru ziua cind veţi fi mari muzicieni. Văd că faceţi progrese.

      Noi îl iubeam sincer; era generos şi pasionat după muzică: ce se poate cere mai mult de la un om? Ne întreba ce fel de viaţă ducem, dacă avem rrelaţii şi alte asemenea lucruri.

      — Aşa nu merge, băieţi, ne zise el energic, ar trebui să vă introduc puţin în lume. Un mare artist trebuie să ştie să se poarte, chiar în cercurile cele mai înalte. Trebuie să fie ca un prinţ. Va veni o zi cînd veţi mînca cu regii la masă şi veţi iubi cele mai nobile prinţese.

 Fatty se zgîia îngrozit, în timp ce Lădicek se mulţumea numai să clipească de parcă ar fi vrut să spună:

 — Cît despre prinţese, atunci imediat.

     — Aşteptaţi, reluă domnul Folten. Eu primesc aproape săptămînal o societate de muzicieni. Ar­tişti remarcabili, intelectuali, critici şi alţi oameni de felul acestora... O societate foarte intimă, dar care ar putea să vă fie odată de folos, nu? Vă veţi crea o serie de relaţii ce sunt indispensabile pentru un artist. Cel puţin vi se va deschide dru­mul spre succes. Ce haine aveţi, băieţi?

A reieşit că cele mai bune costume ale noastre erau cele de pe noi.

Domnul Folten ne-a examinat cu un ochi cri­tic, strîmbînd din nas.

      — Aşa nu merge. Ştiţi ce, am să vă comand smochinguri frumoase, iar voi veţi cînta din compoziţiile voastre în zilele cînd primesc, vreţi? Pen­tru voi acesta va fi cel mai bun debut în viaţă.

Se bucura vădit că poate să ne facă şi acest serviciu; ne-a trimis la un croitor foarte şic, spunîndu-ne să revenim să ne arătăm cu hainele cele noi.

  Ei bine, am venit; era o zi fierbinte de vară şi aveam impesia că toată lumea întoarce privirea după noi, văzînd plimbîndu-se pe stradă în plină zi trei tineri în ţinută de seară. Înalt, Ládiček păşea cu o nonşalanţă de prinţ frumos şi de mare rang, eu mă simţeam de parcă aş fi mers la con­firmare, în timp ce Fatty transpira şi-şi umfla obrajii cu un aer nenorocit, ca şi cum ar fi mers la eşafod în acest smoching ce-l strîngea la răscroială. Domnul Folten îşi plesni palmele în faţa că­măşilor şi a pantofilor noştri.

       — Aşa nu merge, băieţi, spuse el. Mai trebuie să vă cumpăraţi papioane, cămăşi şi pantofi de lac; şi reveniţi joia viitoare la ora opt, voi avea lume. Mi-ar place să cîntaţi compoziţiile pe care mi le-aţi dedicat.

   Deci joi ne-am făcut apariţia la mare ţinută, la ora opt fix: Ládiček nonşalant ca un prinţ, eu emoţionat ca pentru o mare ceremonie, iar Fatty Mikeš rigid de trac, ca de lemn. Am sunat la Folteni şi un lacheu cu ciorapi de mătase şi perucă albă a venit să ne deschidă.

       — Doamne sfinte, suspină Fatty, dar Ládiček intră maiestuos, de parcă ar fi avut acasă o duzină de lachei; de unde o fi apărînd asta la violonişti! În antreu nu era nimeni.

    — Domnii sunt muzicieni? întrebă lacheul. Pof­tiţi înăuntru, vă voi anunţa domnului.

      Ne-a înghesuit într-o cămăruţă şi ne-a lăsat acolo să ne uităm unul la altul. Domnul   Folten a apărut o clipă mai tîrziu într-o haină de catifea maro, cu cravata fluturînd.

        — Salut, băieţi, salut, spuse el în grabă şi cu un aer distrat, voi comanda imediat să vă aducă ceva de mîncare.

  Şi a dispărut.

  După cîteva minute a intrat păşind cu paşi uşori subreta cu platoul.

  — Trebuie să mîncaţi, declară ea. Ládiček băgă în gură un sandviş şi începu să se lege de ea, făcîndu-i complimente, pe care ea le primi foarte firesc, scîncind „stai liniştit” şi alte asemenea lucruri... Lui Fatty i se uscase gîtul, încît nu putea să înghită nimic, iar eu, mezinul trio-ului nostru, eram într-un fel nedumerit, dar nu ştiam de ce. După ce subreta scoase limba la Ládiček şi dispăru, acesta ridică din sprîncene şi spuse:

  — Băieţi, îmi face impresia...

  — Cam da, oftă Fatty cu un aer abătut.

  Ládiček strînse din umeri.

  — Mai bine m-aş duce acasă.

  Pe urmă lacheul reapăru în uşă.

  — Maestrul Folten vă aşteaptă.

  L-am urmat, unul după altul. Domnul Folten cu haina lui de catifea maro, stătea în salonul mare, alături de o doamnă banală şi de loc fru­moasă care surîdea vag.

   — Draga mea, spuse domnul Folten galant, permite-mi să ţi-i prezint pe tinerii mei prieteni.

   Noi am mormăit ceva despre cinstea deosebită care ne-a făcut-o şi am sărutat mîna mică si moale a doamnei Foltynova. Între timp domnul Folten întîmpina jovial primul invitat.

   — Poftiţi, poftiţi, trîmbiţa el cu entuziasm, simţiţi-vă ca la dumneavoastră acasă!

    După care sosi un al doilea şi un al treilea in­vitat. Domnul Folten nu ne mai băga în seamă. Ládiček m-a înghiontit:

    — Priveşte, niciun smoching.

    Formam toţi trei o insuliţă neagră într-un colţ, în timp ce domnul Folten, la intrare, scotea excla­maţii cordiale de bun venit, iar doamna lui întin­dea mîna invitaţilor, cu un surîs timid şi amabil. Invitaţii soseau unul după altul, aruncau cîte o pri­vire întrebătoare şi rece spre grupul nostru îmbră­cat în negru şi intrau cu un pas suplu în salonul vecin, unde probabil era bufetul.

    Ne era din ce în ce mai cald: nimeni nu era în smoching. Şi nimeni nu ne adresa un cuvînt.

    — Ce e de făcut? am întrebat eu în şoaptă.

        — Aşteaptă, şuieră Ládiček şi-i dădu un ghiont în coaste lui Fatty, care stătea încremenit ca un idol gras şi scurt de picioare.

    — Mişcă-te puţin, omule!

    Fatty a început într-adevăr să clipească şi să se frămînte.                  '       •

    — Ar trebui să ne despărţim, şopti Ládiček fu­rios, să nu ne mai vedem atît de bine!

    — Unde? oftă Fatty îngrozit.

   Era gata să plîngă, fără îndoială — de umilinţă sau de aşa ceva; buzele lui de copil se strîmbau şi tremurau. Ládiček pălise şi-şi încrunta sprîncenele; în clipa aceea arăta superb. Dar iată că dom­nul Folten conduce la bufet o personalitate fără îndoială celebră, judecînd după entuziasmul debordant cu care o întîmpinase. Lâdicek s-a apro­piat şi s-a înclinat uşor.

     — Permiteţi-mi domnule, zise el cu o voce pu­ternică, să vă prezint pe compozitorul Mikeš.

    Celebra persoană îl privi mirat, iar sărmanul Fatty se înclină speriat ca un sac de făină moale. Domnul Folten roşi şi înghiţi în sec.

         — Da, da, spuse el iute şi nervos. Un compo­zitor foarte talentat. Şi dînsul e domnul — dom­nul — domnul Prochâzka.

   Ládiček- întinse mîna celebrei personalităţi cu o nobleţe insolentă de prinţ.

   — Îmi pare bine, domnule.

   — Cine era ăsta? şopti Fatty înlemnit.

   — Nu ştiu, răspunse Ládiček indiferent şi mo­rocănos.

   Domnul Folten care se întorcea de la bufet, se îndreptă drept spre noi.

   — Domnilor, spuse el cu o furie liniştită, nu ui­taţi că aici nu sunteţi invitaţi...

   — Ci muzicanţi plă­tiţi, spuse calm Ládiček terminînd fraza. Cum doriţi.

   Domnul Folten se răsuci pe călcîie şi-şi reluă locul la intrare. În acest timp, grupuri de invitaţi veniţi de la bufet începeau să umple marele sa­lon.

    — Veniţi, prieteni, şopti Lâdicek. Haideţi în salonul de muzică.

   Acolo era în mijlocul camerei un pian Steinway, iar pe el Mittenwald-ul cafeniu închis. Şi compo­ziţiile noastre dedicate maestrului Beda Folten, cu dedicaţia caligrafiată. Ştiu bine că din partea noas­tră a fost o revoltă de servitori, dar n-aveam în­cotro. Am pornit deodată să zdrăngănim, tramtada, tramtadada, săltînd pe pardoseală, eu şi Fatty loveam în pian la patru mîini, Ládiček cu Mittenwaldul la bărbie, pe scurt un scandal clasa întîi, de cîrciumă. Fatty rînjea cu însufleţire, iar Ládiček se răsucea şi se înălţa ca un veritabil primaş ţigan; puşlamaua îşi mai lăsase şi o şuviţă de păr pe frunte. Feţe îngrozite apăreau în uşă. Zdrăngăneam cu tot mai mult foc, iar Ládiček îşi umfla pieptul, se înclina tot mai mult şi se pregătea fără îndoială să cînte la urechea invitaţilor. Dar în aceeaşi clipă, domnul Folten intră trîntind uşa. Era palid şi tremura de furie.

    — Aţi înnebunit, voi — voi.

    — Scuzaţi-ne, domnule, spuse Ládiček ridicînd din sprîncene surprins, ne gîndeam că suntem fan­fara castelului.

   Treizeci de secunde mai tîrziu eram în stradă; dar ne simţeam uşuraţi. A doua zi dimineaţă i-am trimis înapoi domnului Folten costumele noastre noi, dar Ládiček, răzbunător, făcu rost de o lumînare ca să picure cu ceară smochingul său.

         Am avut atunci sentimentul că ne-am înşelat asupra protectorului nostru; de atunci, ca muzicieni, a trebuit să îndurăm multe şi n-a fost cu nimic mai bine. De altfel şi noi l-am înşelat pe domnul Folten: niciunul dintre noi nu a devenit compozitor. Sărmanul nostru Fatty, genialul nos­tru Mikeš a murit curînd după aceea de boala lui Parkinson în urma unei gripe; Ládiček Procházka a dispărut undeva nu se ştie cum în Rusia, iar eu, după cum se poate citi pe afişe, nu sunt decît „la pian Vaša Ambroz".