Ivan Ivanîci Lapkin, un
tânăr cu înfăţişare plăcută, şi Anna Semionovna Zambliţcaia, o fată cu un
năsuc cârn, coborâră malul abrupt şi se aşezară pe o bancă. Banca se afla chiar
lângă apă, într-un hăţiş de sălcii tinere. Minunat locşor! Te aşezi aici şi nu
te mai ştie nimeni – nu te văd decât peştii şi păianjenii de apă, care fulgeră
pe luciul undelor. Tinerii erau înarmaţi cu undiţe, plase de mână, borcănaşe
pentru viermi şi alte dichisuri trebuincioase pescuitului. Cum se aşezară, se
şi apucară să prindă peşte.
— Bine că
suntem, în sfârşit, singuri, începu Lapkin, aruncând o privire cercetătoare în
jur. Am atâtea lucruri să-ţi spun, Anna Semionovna… Foarte multe… Când te-am
văzut întâia oară… Ţi se mişcă plutitorul… Abia atunci am înţeles pentru ce
trăiesc şi care-i scopul căruia trebuie să-i închin viaţa mea cinstită, de
muncă… Să ştii că trage unu’ mare… Când te-am văzut, am simţit pentru prima
dată în viaţă că iubesc, şi te-am iubit cu patimă! Nu scoate… aşteaptă să
tragă mai tare… Spune-mi, draga mea, din suflet te rog spune-mi dacă pot să
contez – nu pe reciprocitate, nu! de asta nu sunt demn, nici nu îndrăznesc
măcar să mă gândesc la aşa ceva… dar, dacă pot să contez pe… Trage!
Anna Semionovna ridică mâna în care
ţinea undiţa, trase scurt şi dădu un ţipăt. Prin aer luci un peşte
argintiu-verzui.
— Doamne, un
biban! Ah, ah… Mai repede! Scapă!
Scăpat din cârlig, bibanul începu
să salte prin iarbă spre elementul din care ieşise şi… pleosc în apă!
În goana după biban, Lapkin apucă din
întâmplare, în locul peştelui, mâna Annei Semionovna şi tot din întâmplare o
lipi de buze… Fata trase mâna înapoi, dar era prea târziu: buzele lor se
împreunaseră – şi ele din întâmplare – într-un sărut. Toate acestea se brodiră
fără să ştie nici ei cum, parcă întâmplător. După primul sărut urmă un al
doilea, apoi jurăminte, asigurări… Fericite clipe! Dar în viaţa pământească nu
există fericire absolută. De obicei fericirea poartă otrava în însăşi esenţa
ei, sau uneori este otrăvită de ceva venit din afară. Aşa se întâmplă şi de
data aceasta. Pe când tinerii se sărutau, se auzi un hohot de râs. Priviră spre
râu şi rămaseră încremeniţi: băgat în apă până la brâu, stătea un băiat în
pielea goală. Era elevul de liceu, Kolya, fratele Annei Semionovna. Stătea în
apă, se uita la tineri şi zâmbea răutăcios.
— Aşa-a…! Vă
sărutaţi? spuse el. Bine! Am să vă spun mamei.
— Sper că
dumneata, ca om cinstit… bolborosi Lapkin, roşindu-se. E nedemn să spionezi şi
e josnic, scârbos şi mârşav să pârăşti… Cred că dumneata, ca om cinstit şi cu
suflet nobil…
— Daţi-mi o
rublă şi nu vă spun! răspunse omul cu suflet nobil. Altfel o păţiţi…
Lapkin scoase din buzunar o rublă
şi i-o întinse lui Kolya. Acesta strânse rubla în pumnul ud, fluieră şi plecă
înot. Tinerii însă nu se mai sărutară.
A doua zi, Lapkin îi aduse lui Kolya
din oraş nişte culori şi o minge, iar soră-sa îi făcu cadou toate cutiuţele ei
de doctorii. Apoi fură siliţi să-i dăruiască şi nişte butoni de manşetă cu cap
de câine. Se vede că darurile acestea îi plăcură foarte mult băiatului cel
răutăcios, care, pentru a căpăta şi mai multe, începu să-i pândească. Oriunde
se ducea Lapkin cu Anna Semionovna, hop şi el. Nu-i lăsa nicio clipă singuri.
— Ticălosul!
scrâşnea din dinţi Lapkin. Ce mic e, şi ce mare ticălos! Ce o să ajungă mai
târziu?!
Toată luna iunie, bieţii
îndrăgostiţi n-avură linişte din pricina lui Kolya. Îi ameninţa mereu cu pâra,
îi urmărea şi le cerea de fiecare dată altceva; nimic nu-i părea de ajuns şi,
în cele din urmă, începu să vorească despre un ceas de aur. Ce era de făcut?
Se văzură nevoiţi să-i făgăduiască ceasul.
Într-o zi, la masă, în timp ce se
serveau clătitele, începu deodată să râdă, îi făcu cu ochiul lui Lapkin şi îl
întrebă:
— S-o spun? Ce zici?
Lapkin roşi până peste urechi şi,
în loc de clătite, începu să-şi muşte şervetul. Anna Semionovna sări de pe
scaun şi fugi în odaia de alături.
Tinerii fură sâcâiţi astfel până la
sfârşitul lunii august, până în ziua în care Lapkin o ceru în sfârşit pe Anna
Semionovna în căsătorie. Ce fericită zi! După ce vorbi cu părinţii logodnicei
şi primi consimţământul lor, Lapkin alergă de-a dreptul în grădină şi începu
să-l caute pe Kolya. Când îl găsi pe răutăcios îi veni să plângă de bucurie.
Se repezi la el şi-l apucă de ureche. Tocmai atunci sosi în fugă Anna
Semionovna, care şi ea îl căuta pe Kolya, şi care îl apucă de cealaltă ureche.
Să fi văzut cum strălucea fericirea pe faţa îndrăgostiţilor! Kolya se smiorcăia
şi se ruga:
— Dragii mei,
puişorilor, n-am să mai fac! Au, au, iertaţi-mă!
După aceea, cei doi tineri îşi mărturisiră că, de când se îndrăgostiseră
unul de altul, nu simţiseră niciodată fericire mai mare, desfătare mai
deplină, ca în clipa în care îl trăgeau de urechi pe răutăciosul de Kolya.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu