Iată-l
pe Tom iarăşi eroul zilei, răsfăţat de oamenii în vârstă, pizmuit de tineri.
Numele lui cunoscu până şi tiparul ce dă nemurire, căci gazeta târgului vorbi
despre el, ridicându-l în slăvi. Unii credeau că va ajunge preşedinte al
Statelor Unite, bineînţeles dacă între timp n-avea să fie spânzurat.
După
cum se întâmplă de obicei, oamenii, schimbători şi nesăbuiţi cum sunt, acum îl
luau în braţe pe Muff Potter, răsfăţându-l cu aceeaşi lipsă de măsură cu care
mai înainte îl oropsiseră. Dar această purtare face cinste lumii, aşa că nu se
cuvine să o criticăm.
Se
oferiseră recompense. Joe Indianul fusese căutat prin tot ţinutul, dar nimeni
nu-i dăduse de urmă. De la St. Louis veni unul din acei oameni minunaţi şi
atotştiutori, care inspiră atâta respect, un detectiv. Îşi băgă nasul prin
toate colţurile, dădu din cap cu o mutră de înţelept şi recoltă succesul
uimitor de care se bucură îndeobşte membrii acestei bresle, cu alte cuvinte,
obţinu unele "indicii". Dar cum "indiciile" nu pot fi
spânzurate pentru omor, după ce detectivul îşi isprăvi cercetările şi plecă
acasă, Tom se simţi în aceeaşi nesiguranţă ca şi mai înainte.
Zilele
se târau ca melcul, dar, din fericire, cu fiecare zi care trecea, groaza ce-i
apăsa sufletul mai scădea câte puţin.
În
viaţa oricărui băiat vine un timp când îl apucă
o dorinţă nebună să plece undeva, să sape ca se dea de comori ascunse. Dorinţa
aceasta se abătu într-o bună zi şi asupra lui Tom. Alergă să-l caute pe Joe
Harper, dar n-avu noroc să-l găsească. Atunci se duse după Ben Rogers; acesta
însă plecase la pescuit. Până la urmă dădu peste Huck Finn — Mână
Însângerată. Huck fireşte că era disponibil. Tom îl duse într-un
loc ascuns şi-i dezvălui confidenţial planurile sale. Huck era gata să-l
urmeze. Aşa era el, totdeauna gata să ia parte la orice întreprindere care
făgăduia distracţie şi nu cerea capital; căci timp, de cel care nu costă bani,
avea şi prea avea, de nu ştia ce să facă cu el.
- Şi-unde o să săpăm? întrebă Huck.
- Aşa, peste tot.
-
Da' ce, sunt ascunse peste tot?
- Ei şi tu, Huck, cum o să fie peste tot? Comorile
sunt ascunse în nişte locuri anume, câteodată în insule, alteori în lăzi
putrede, sub câte o cracă de copac uscat, în locul unde-i cade umbra la miezu'
nopţii, da' mai totdeauna le găseşti sub duşumeaua caselor bântuite de strigoi.
-
Cine le ascunde acolo?
-
Ei, cine? Bandiţii, fireşte, cine alţii? Doar
n-o să le-ascunză vrun director de la şcoala de duminică!
- De unde vrei să ştiu eu? Să fie comorile mele,
eu nu le-aş ascunde deloc; le-aş cheltui şi aş petrece.
- Şi eu la fel. Da' bandiţii nu fac aşa; ei
totdeauna le ascund şi apoi le lăsă în plata Domnului.
-
Nu mai vin să şi le ia?
-
Aş, de unde! Au ei de gând să vie, da mai
totdeauna uită semnele, ori dacă nu, dau ortu' popii. În tot cazu' comoara zace
multă vreme într-un loc, până rugineşte, şi într-o bună zi dă careva de-o
hârţoagă gălbejită care-l învaţă cum să găsească semnele, o hârţoagă veche, de
trebuie să se căznească omu' o săptămână s-o citească, fin' că e tot numa'
semne şi ieroclife.
-
Iero... ce?
-
Ieroclife, astea-s un fel de poze şi drăcii,
înţelegi, care-ai crede întâi că nu- nseamnă nimic.
-
Şi tu ai pus mâna pe-o hârţoagă d-alea, Tom?
-
Noo...
-
Păi atunci cum găseşti semnele?
-
Eu n-am nevoie de semne. Bandiţii ascund
totdeauna comorile sub o casă bântuită de strigoi, ori într-o insulă, ori sub
craca cea mai mare a unui copac uscat. Foarte bine! Noi cam cunoaştem insula
Jackson, fin'c-am explorat-o şi putem să încercăm şi-acolo într-o zi; pe-urmă e
casa aia veche cu stafii, sus, pe drumu' Casei Morţilor, şi copaci uscaţi găsim
câţi vrem, că sunt cu duiumu'.
-
Da' ce, sub fiecare copac uscat e câte-o comoară?
-
Ce prostii vorbeşti şi tu! Cum o să fie?
-
Păi atunci cum ştii sub care sapi?
-
Sapi sub toţi!
-
Ei, şi tu, Tom! Păi atunci trebuie să stai să
sapi toată vara.
-
Ei şi ce? Da' dacă găseşti o oală de aramă cu o
sută de dolari în ea, ruginiţi colo de mai mare dragul, ori un cufăr putred,
plin cu brelante... ai? ce-ai zice?
Lui
Huck îi sticliră ochii.
-
Hm! Ce să zic... Brava mie! Ei, să pui eu mâna
pe-o sută de dolari, că nu mai îmi trebuie brelantele.
-
Treaba ta! Eu unu' îţi dau cuvântu' meu că n-am
de gând să zvârl la gunoi brelantele. Sunt câte unele care fac şi douăzeci de
dolari bucata. Nu e unu' să nu facă pe puţin şaptezeci şi cinci de cenţi sau un
dolar.
-
Nu zău! Chiar aşa?
-
Păi sigur! Asta poate să-ţi spuie orişicine.
N-ai văzut niciunu', Huck?
-
Nu-mi aduc aminte să fi văzut.
-
A, regii au brelante cu grămezile.
-
Da' ce, mă Tom, eu am avut de-a face cu regi?
-
Crez şi eu că nu. Da' să te duci în Europa, i-ai
vedea cu droaia, pe-acolo ţopăie pe toate drumurile.
-
Da' de ce ţopăie?
-
Ei, ţopăie! Deşteptule! Nu ţopăie deloc.
-
Păi atunci de ce-ai zis că ţopăie?
-
Aiurea! Am vrut să zic că i-ai vedea, nu
ţopăind, cum o să ţopăie? Că ce-ar ţopăi?... Adică vreau să zic că i-ai vedea,
uite-aşa, pân tot locu'... Ca ghebosu' ăla de Richard.
-
Richard şi mai cum îi zice?
-
Richard. Atât. Ce, nu-ţi ajunge? Regii n-au alt
nume, numa' ăl de li-l dă lumea.
-
Ei?! ’
-
Dacă-ţi spui eu!
-
La urma urmei, treaba lor, Tom, îi priveşte, da'
mie unu' nu mi-ar conveni să fiu rege şi să n-am numele meu, să-mi zică lumea
cum îi place, de parc-aş fi negru. Da' i-ascultă, unde te-apuci să sapi întâi?
-
De, ştiu eu? Ce-ar fi să ne-apucăm să săpăm
întâi sub copacu' ăla uscat de pe povârnişu' din faţa drumului Casei Morţilor?
-
Bine, acolo să săpăm, dacă zici tu.
Au
făcut rost de un târnăcop prăpădit şi de-o lopată şi au întins-o la drum, spre
locul cu pricina, cale de vreo cinci-şase kilometri. Au ajuns înfierbântaţi şi
suflând din greu şi s-au trântit în iarbă, la umbra unui ulm din apropiere, ca
să se odihnească şi să fumeze o pipă.
-
Îmi place treaba asta! îşi dete cu părerea Tom.
-
Şi mie!
-
Ia spune, Huck, dacă găsim noi aici o comoară,
tu ce-ai de gând să faci cu partea ta?
-
Ce să fac?... Îmi cumpăr în fiecare zi plăcintă
şi câte un pahar cu sifon şi-o să mă duc la toate circurile care-or veni.
Petrec eu straşnic, n-ai grijă!
-
Cum, şi din toată comoara nu pui deoparte nimic?
-
Să pui deoparte? Ca ce?
-
Ei, ca să ai şi tu bani albi pentru zile negre.
-
Aiurea! Tot degeaba ar fi. Într-o bună zi s-ar
întoarce babacu-n târg şi-ar pune laba pe toţi banii, dacă nu m-aş grăbi să-i
cheltuiesc; i-ar păpa el, n-ar mai lăsa o leţcaie, n-ai grijă. Da' tu, Tom,
ce-ai de gând să faci cu partea ta?
-
Eu îmi cumpăr o tobă nouă, şi-o sabie
prima-ntâi, şi-o cravată roşie, şi-un căţel mops, şi apoi mă-nsor.
-
Te-nsori?
-
Îhî.
-
Tom, eşti... zău dacă n-ai căpiat!
-
Las' c-o să vezi tu.
-
Mă, n-auzi, asta-i cea mai mare neghiobie! Uite
la babacu' şi la maică-mea! Numa-ntr-o bătaie o duceau. Ţiu foarte bine minte.
-
Ce-are a face! Fata cu care mă-nsor eu n-o să
sară la bătaie.
-
Mă Tom, toate-s la fel! Toate-ţi scot peri albi!
Mai bine mai gândeşte-te la chestia asta. Îţi spui eu că mai bine să te mai
gândeşti. Cum o cheamă pe gagica ta?
-
Ce gagică, mă! E logodnica mea.
-
Ei, parcă nu-i totuna! Unii-i zic gagică, alţii
logodnică, poţi să-i zici şi-aşa, şi-aşa. Da' vorba e, cum o cheamă?
-
Îţi spun eu altă dată, nu acuma.
-
Bine! Da' dacă te-nsori tu, o să mă plictisesc
al dracului, o să-mi fie şi mai urât ca până acu'.
-
Ba deloc. O să vii să stai la mine. Acu' lasă
asta şi hai să săpăm.
Au
muncit şi-au năduşit vreo jumătate de oră. Degeaba. S-au mai trudit încă o
jumătate de oră. Tot degeaba. Huck întrebă:
-
Totdeauna ascund bandiţii comoara aşa adânc?
-
Câteodată, nu chiar totdeauna. De obicei n-o
îngroapă aşa adânc. Cred că n-am nimerit noi locu' ăl bun.
Aleseră
alt loc şi se apucară iar să sape. Treaba mergea mai greu acum, totuşi aveau
spor. Câtva timp săpară întruna, în tăcere. În cele din urmă, Huck,
proptindu-se în lopată şi ştergându-şi cu mâneca broboanele de sudoare de pe
frunte, zise:
-
Când terminăm aci, unde vrei să mai sapi?
-
Păi, eu zic că sub copacu' ăla bătrân de colo,
de pe partea ailaltă a măgurii Cardiff, în dosu' casei văduvei.
-
Mă, să ştii c-ăla-i un loc bun! Da' n-o să ne-o
ia văduva? Că-i pe locu' ei.
-
Să ne-o iaaa?! Să poftească să-ncerce! Care găseşte
o comoară de-asta, i-a lui, aşa să ştii! Poate să fie pământul al cui o fi!
Aşa
mai mergea. Săpară înainte. Nu trecu mult şi Huck spuse:
-
Fir-ar a naibii, crez că iar am greşit locu'. Tu
ce zici?
- Mă mir şi eu... Ce dracu' să fie, Huck? Nu
pricep. Acu', ştii, câteodată îşi mai vâră nasu' şi vrăjitoarele. Eu zic că
asta e...
-
Prostii! Vrăjitoarele n-au nici o putere ziua...
- De, asta aşa e. Mie nu-mi dădea în gând. Aa!
Acuma ştiu ce e. Măă, da' proşti mai suntem şi noi! Păi trebuie să vezi întâi
unde cade umbra crengii la miezu nopţii, şi-acolo să sapi!
- Fir-ar a dracului de treabă! înseamnă că ne-am
căznit de pomană pân-acu'! Dă-o naibii, trebuie să venim iar la noapte. Şi e
departe rău. Tu poţi s-o mai tuleşti de-acasă?
- Mai e vorbă? Sigur c-o s-o tulesc! Trebuie
neapărat să facem treaba asta la noapte, fiindcă dacă văd alţii gropile, o să
ştie imediat ce e-n ele şi-o să caute ăia!
-
Bine. Atunci viu şi miorlăi la noapte.
-
În regulă. Hai s-ascundem sculele în tufişuri.
Noaptea,
la timpul hotărât, băieţii se înfiinţară iarăşi la locul cu pricina. Se aşezară
undeva în umbră şi începură să aştepte. Era un loc singuratic şi o oră socotită
solemnă, potrivit unor tradiţii vechi. Nălucile şuşoteau printre frunzele
fremăntânde, strigoii se cuibăreau prin colţuri întunecoase, lătratul gros al
unui dulău se auzea de departe, adus de vânt, o cucuvea răspundea cu ţipătul ei
funebru. Copleşiţi de această atmosferă stranie, copiii abia îndrăzneau să
deschidă gura. În curând, socotind că sosise miezul nopţii, făcură semne unde cădea
umbra şi se apucară să sape. Nădejdi noi le încolţiră în suflet. Curiozitatea
le sporea şi odată cu ea şi hărnicia. Groapa se tot adâncea, dar de câte ori
tresăreau de bucurie, izbind cu târnăcopul în ceva, aveau o nouă dezamăgire. Nu
fusese decât o piatră sau un ciot de rădăcină. În cele din urmă, Tom zise:
-
Degeaba mai săpăm, mă Huck, iar am dat greş.
-
Bine, da' acu' nu se poate să fi greşit. N-a
rămas nici un picuţ de umbră să nu-l fi însemnat.
-
Ştiu, da' poate să mai fie şi altceva.
-
Ce?
-
Ei, timpu', mă! Am mers pe ghicite. Se vede c-a
fost ori prea târziu, ori prea devreme.
Huck zvârli
lopata.
- Aia e! Să ştii că d-aicea ni se trage tot
buclucu'. Trebuie s-o lăsăm baltă. Nu facem nimic acilea fiin'că niciodată n-o
să ştim la tanc cât e ceasu', ş-apoi prea e fioros pe-aci, pe vremea asta, cu
vrăjitoare şi cu năluci care ne dau mereu târcoale!...Parcă simţ întruna pe
cineva îndărătu' meu; şi mi-e frică să mă-ntorc, să nu mă pândească alţii din
faţă şi să se repează când le vine la socoteală. Tremură carnea pe mine de când
am venit aici.
- Lasă, că şi mie cam tot aşa mi-e. Ştii că mai
totdeauna bagă şi câte-un mort când îngroapă comoara sub copac, ca s-o
păzească.
-
Măiculiţă Doamne!...
-
Da, aşa fac. De multe ori am auzit...
-
Tom, mie nu-mi place să-mi vâr nasu' pe unde
sunt morţi. Pân' la urmă dai de dracu' cu ei.
-
Nici mie nu-mi place să stârnesc morţii, Huck.
Dacă ăstuia de-aicea îi dă în gând acuma să-şi scoată tigva şi să ne zică
ceva!...
-
Aoleo, Tom, taci, zău, că mi se face păru'
măciucă!
-
Parcă mie nu?! Spui drept că nu-mi place deloc.
-
Hai, Tom, eu zic să ne lăsăm păgubaşi şi
să-ncercăm în altă parte.
-
Aşa zic şi eu.
-
Şi unde mai săpăm?
Tom chibzui
câtăva vreme, apoi răspunse:
-
La casa cu stafii. Acolo-i locu' ăl bun.
- Dă-o naibii, mă Tom. Mie nu-mi plac casele cu
stafii. Dacă vrei să ştii, stafiile e de-o mie de ori mai rele ca morţii.
Morţii s-or fi întâmplând ei să vorbească, da' nu vine către tine lunecând,
înveliţi într-un cearşaf, când nici nu gândeşti, şi-odată s-apleacă peste umăr
şi se holbează la tine, şi scrâşneşte din dinţi! Aşa fac stafiile. Eu, Tom, zău
că n-aş putea să rabd una ca asta. Şi crez că nimeni n-ar putea.
- Ai dreptate, Huck, da' vezi tu, strigoii nu
umblă decât noaptea, aşa că n-o să se lege de noi dacă săpăm ziua.
- Hm! O fi. Ei, da' ştii şi tu foarte bine că de
casa aia unde umblă stafii nu se apropie nimenea, nici ziua, nici noaptea?...
- Ei, fiindc-aşa-s oamenii, nu le place locu' unde
a fost omorât careva, nu de alta. Că nu s-a văzut niciodată nimica, noaptea,
primprejurul casei ăleia, doar câte-o lumină albastră sclipind pe la ferestre,
da' strigoi în toată regula nu!
- Ei, da să ştii, Tom, că unde se văd lumini
d-alea albastre pâlpâind din loc în loc, poţi să pui rămăşag că e un strigoi
pe-aproape. Asta-i la mintea cocoşului. Fiindcă ştii şi tu foarte bine că numa'
strigoii umblă cu lumini de-alea!
-
Da, asta aşa e. Da' în tot cazu', strigoii nu
umblă ziua, aşa că de ce ne-ar fi nouă frică?
-
Bine, fie şi-aşa. Să săpăm şi la Casa cu stafii,
dacă zici tu, da' eu crez că nu facem bine.
Între
timp începuseră să coboare dealul. Jos, în mijlocul văii luminate de lună, Casa
cu stafii zăcea singuratică. Gard nu mai avea demult, bălăriile o năpădiseră cu
totul, acoperindu-i până şi pragul. Hornul i se năruise pe jumătate, ferestrele
se căscau goale, iar un colţ al acoperişului se povârnise rău, mai-mai să
atingă pământul. Băieţii o priviră câtăva vreme, aşteptându-se să vadă din
clipă în clipă o lumină albăstruie fulgerând pe lângă vreo fereastră, apoi,
vorbind în şoaptă, cum se cuvenea într-un astfel de ceas şi în asemenea loc, o
luară mult spre dreapta, pentru a ocoli casa şi se îndreptară spre târg, prin
pădurile care împodobeau cealaltă faţă a măgurii Cardiff.
A
doua zi, băieţii au sosit pe la amiază la copacul uscat; veniseră să-şi ia
uneltele. Tom abia aştepta să meargă la Casa cu stafii. Huck era ceva mai puţin
nerăbdător. Deodată întrebă:
-
I-ascultă, mă Tom, tu ştii ce zi e azi?
Tom
înşiră în minte zilele săptămânii, apoi ridică repede o privire speriată:
-
Tii! cum de nu ne-am gândit la asta, mă Huck!
-
Nici eu... ca să vezi, da' uite acu', dintr-o
dată, mi-adusei aminte că e vineri.
-
Ei, comedia dracului! Vezi cum trebuie să fii
mereu cu ochii-n patru, Huck? Dacă ne apucam acu', vinerea, de o treabă ca
asta, la sigur că intram în bucluc.
- Oho, şi încă ce bucluc! Or fi ele şi zile
norocoase, da' vinerea numa' norocoasă nu-i.
- Asta o ştie toată lumea; nu eşti tu ăl dintâi
care-a băgat de seamă.
- Da' ce, am zis eu aşa? Şi-apoi nu numai că-i
vineri, da' am mai şi visat rău azi-noapte, am visat şobolani.
-
Ei, taci! Asta-i bucluc curat, Huck. Şi se
mâncau între ei?
-
Nu!
- Ei, atuncea-i bine. Dacă nu se mâncau între ei
şobolanii, înseamnă doar că te pândeşte vreo belea, da' te poţi feri. Trebuie
să fim cu mare băgare de seamă, şi-atunci n-o să păţim nimica. Eu zic să ne
lăsăm de chestia asta pe ziua de azi, şi mai bine să ne jucăm. Huck, tu ai
auzit de Robin Hood?
-
Nu. Cine-i ăla Robin Hood?
- Ehei! A fost unul din ăi mai mari bărbaţi care-a
existat vreodată în Anglia, şi ăl mai bun dintre toţi. A fost un haiduc.
-
Iete, mă! Aşa ceva mi-ar place şi mie. Şi pe
cine jefuia?
- Numa' şerifi, şi episcopi, şi bogătaşi, şi regi,
şi de-alde ăştia. Da' la săraci niciodată nu le făcea nimic. Ţinea cu ei.
Totdeauna împărţea cu ei, juma'-juma'.
-
Ce om de treabă!
-
Te crez! Păi era ăl mai galanton şi mai nobil om
care s-a văzut vreodată! Nu mai găseşti în ziua de azi oameni ca el, îţi spun
eu! C-o mână îl făcea praf pe-oricare viteaz din Anglia. Şi când îşi lua arcul
lui de chiparos şi trăgea la ţintă, îţi nimerea un bănuţ de zece de la un
kilometru, de nu ştiu câte ori la rând!
-
Cum e ăla, arc de chiparos?
- Habar n-am. O fi şi-ăla vrun soi de arc. Şi dacă
nimerea bănuţu-n margine, se aşeza jos şi ţipa şi blestema. Hai să ne jucăm
de-a Robin Hood; o să petrecem împărăteşte. Te-nvăţ eu.
-
Hai! ’
Se
jucară de-a Robin Hood toată după-amiaza, aruncând din când în când câte o
privire plină de jind spre Casa cu stafii şi schimbând câte-o părere, cum să
facă şi să dreagă a doua zi, ca să le meargă bine. Când soarele coborî spre asfinţit,
porniră spre casă, luând-o de-a curmezişul printre umbrele lungi ale copacilor,
şi curând se înfundară în pădurile de pe măgura Cardiff.
Sâmbătă,
îndată după-amiază, băieţii erau iar la copacul uscat. Au tras o pipă şi au mai
tăifăsuit puţin, la umbră; apoi au mai scormonit niţel cu târnăcopul în groapa
de rândul trecut. Nu prea trăgeau nădejde să găsească ceva, dar vezi că Tom
spusese că foarte adesea se întâmplă ca unii să se lase păgubaşi tocmai când
ajung cu săpatul la o palmă de
comoară, şi-apoi să vină alţii şi s-o scoată la iveală dintr-o aruncătură de
lopată. Cum nici de data aceasta nu izbutiră, îşi luară uneltele la spinare,
plecând mulţumiţi că nu se jucaseră cu norocul şi că împliniseră întocmai toate
regulile căutatului de comori.
Când
ajunseră la Casa cu stafii, tăcerea mormântală ce domnea în preajmă-i, sub
soarele dogoritor, era atât de stranie şi înfiorătoare, atât de apăsătoare
singurătatea şi tristeţea acelui loc, încât, înspăimântaţi, şovăiră o clipă
dacă să intre sau nu. Se furişară până la uşă. Tremurând, aruncară o privire
înăuntru. Văzură o odaie năpădită de buruieni, fără duşumea, cu pereţii
netencuiţi, cu găurile ferestrelor cascându-se hâde, o vatră de pe vremuri, o
scară dărăpănată; şi pretutindeni pânze de păianjen prăfuite, atârnând în
zdrenţe. Se hotărâră să intre. Păşeau binişor şi vorbeau în şoaptă; bătăile
inimii li se iuţiseră, ciuleau urechile să prindă cel mai mic zgomot, muşchii
le erau încordaţi, gata de fugă în orice clipă.
După
ce se mai obişnuiră cu atmosfera, frica li se preschimbă în curiozitate.
Cercetară amănunţit locul, admirându-se oarecum şi totodată minunându-se că au
atâta curaj. Acum ar fi vrut să ştie ce era în încăperea de sus, la care ducea
scara. Asta însemna să nu mai poată fugi în caz de primejdie, dar tot
lăudându-se, care mai de care, că nu le e frică, fireşte că până la urmă au
aruncat uneltele într-un colţ şi au urcat scara. Sus, aceeaşi paragină. Într-un
ungher, dădură peste un dulap, zidit în perete, promiţător de mistere, dar care
se vădi înşelător. Acum li se urcase curajul nevoie mare şi erau siguri de ei.
Tocmai se pregăteau să coboare scara şi să se apuce de lucru când, deodată, Tom
făcu:
-
Sst!
-
Ce e? întrebă în şoaptă Huck, îngălbenindu-se de
spaimă.
-
Sst! Colo! Auzi?
-
Da! Aoleo!... Am păţit-o! Hai să fugim!
-
Taci! Nu mişca! Vin drept spre uşă.
Băieţii
se întinseră jos, cu ochii lipiţi de nişte găuri din scândurile podelei.
Aşteptau îngroziţi să vadă ce se va întâmpla.
-
S-au oprit... Nu, iar vin. Uite că intră! Nu mai
sufla o vorbă! Doamne, ce n-aş da să nu fiu aici!
Intrară
doi bărbaţi. Amândoi băieţii îşi ziseră în gând:
"Ăsta-i
spaniolul ăla bătrân, surd şi mut, care-a fost prin târg de vreo două ori, acu'
de curând, pe-ălălalt nu-l ştiu, nu l-am văzut niciodată".
"Ălălalt"
era un individ zdrenţăros, cu părul vâlvoi şi cu o faţă respingătoare.
Spaniolul era înfăşurat într-o pelerină. Avea favoriţi albi, zbârliţi, părul
lung şi alb îi ieşea de sub pălăria cu marginile late şi purta ochelari verzi.
Pe când intrau în odaie, "ălălalt" vorbea cu glas scăzut. Se aşezară
pe jos, cu faţa spre uşă şi cu spatele spre perete; "ălălalt"
continua să vorbească. Acum nu se mai ferea şi cuvintele lui se desluşeau mai
limpede.
-
Nu, m-am gândit destul de bine şi nu-mi place. E
primejdios.
-
Primejdios! bombăni, spre marea mirare a
băieţilor, spaniolul "surdo-mut". Curcă plouată!
Auzind
glasul acesta, băieţii rămaseră cu gura căscată şi începură să tremure. Era
glasul lui Joe Indianul! Câtva timp nu se mai auzi nimic. Apoi Joe spuse:
-
Ce poate fi mai primejdios ca dincolo, rându'
trecut? Ei, şi-uite că nu s-a-ntâmplat nimic!
-
Aia-i altă socoteală. Tocma' hăt-departe de apă
şi nicio casă-mprejur! N-o să afle niciodată nimeni c-am încercat, de vreme ce
n-am reuşit.
-
Ei, şi-apoi ce e mai primejdios decât să venim
aci ziua-n amiaza mare? Oricine ne-ar vedea ne-ar lua la ochi.
- Ştiu foarte bine. Da' vezi că nu era alt loc mai
la îndemână, după ce o scrântirăm dincolo. Vreau s-o şterg din şandramaua asta.
Şi ieri am vrut, da' nu puteam să ne mişcăm de-aici din pricina dracilor ălora
de băieţi care se jucau colo sus pe deal, tocma' în faţa casei.
"Dracii
de băieţi" începură să tremure când auziră vorbele astea şi se gândeau ce
noroc avuseseră să-şi aducă aminte că era vineri şi că trebuie sâ mai aştepte o
zi. Ce bine ar fi fost să mai fi aşteptat un an!
Cei
doi bărbaţi scoaseră nişte merinde şi se apucară să mănânce. După o tăcere
lungă şi îngândurată, Joe Indianul zise:
-
Ascultă aici, băiete, tu să te duci înapoi la
locu' tău, în susu' apei şi s-aştepţi acolo până-ţi dau de veste. Eu, fie ce-o
fi, mai dau o dată o raită prin târgu' ăsta, să văz cam ce e de făcut. Treaba
aia "primejdioasă" o facem după ce mai miros eu cum stau lucrurile,
şi când oi vedea că-mi vine la socoteală! Şi-apoi pe-aci ţi-e drumu'! O luăm
către Texas! Să vezi c-o scoatem noi la cap!
Amândoi
păreau mulţumiţi. Începură să caşte. Joe Indianul spuse:
-
Mor de somn! Acum e rândul tău să stai de veghe.
Se
ghemui printre buruieni şi începu să sforăie. Celălalt îl ghionti o dată, de
două ori, până încetă. Nu trecu mult şi începu şi cel de strajă să moţăie;
capul îi pica tot mai jos; peste puţin sforăiau amândoi.
Băieţii scoaseră un suspin lung de uşurare.
Tom şopti:
-
Acu-i momentu', hai!
Huck
răspunse:
-
Nu pot... mor dacă s-or deştepta!
Tom
îi dădea ghes, Huck şovăia. În cele din urmă Tom se sculă binişor, cu băgare de
seamă, şi porni singur. Dar la primul pas pe care-l făcu, podeaua şubredă
scoase un scârţâit atât de îngrozitor, încât băiatul se lăsă iar jos, pe
jumătate mort de spaimă. Nu mai încercă a doua oară. Rămaseră amândoi întinşi
la pământ, numărând timp de o veşnicie minutele care se târau cu încetineală.
În sfârşit băgară de seamă, bucuroşi, că soarele asfinţea.
Deodată,
una dintre sforăieli încetă. Joe Indianul se ridică în capul oaselor, holbă
ochii împrejur, zâmbi înciudat văzându-l pe celălalt cum dormea cu capul pe
genunchi, apoi îl trezi, lovindu-l cu piciorul:
-
Hei, halal de-aşa paznic! Noroc că nu s-a întâmplat
nimic!
-
Aoleo! Da' ce, am adormit?
- Cam aşa ceva. Hai, mă, că se cam apropie timpu'
s-o luăm din loc. Ce facem cu bănuţii care-i mai avem?
- Nu ştiu. Eu zic să-i lăsăm aci, ca şi-altă dată.
Ce să-i mai cărăm cu noi până nu plecăm în Sud? Şase sute şi cinci zeci de
arginţi e niţică greutate.
-
Bine, fie şi-aşa, nu-i mare lucru să mai venim o
dată pân-aci.
-
Sigur, da' eu aş spune să venim noaptea, cum
veneam şi-altă dată, e mai bine.
- Da, dar ascultă aci: cine ştie cât poate să
treacă până apuc să termin daravela aia, mai ştii ce se-ntâmplă? Şi locul ăsta
nu e prea sigur. Hai mai bine să-i îngropăm, să-i îngropăm cum se cade.
-
Bună idee! încuviinţă celălalt şi se îndreptă
spre colţul opus al camerei. îngenunche şi, ridicând o piatră din dosul vetrei,
scoase un săculeţ care zornăia plăcut. Numără din el vreo douăzeci-treizeci de
dolari pentru sine şi tot atâta pentru Joe Indianul, căruia îi întinse apoi
sacul. Joe îngenunchease între timp în colţ şi săpa de zor cu pumnalul.
Într-o
clipă, băieţii uitară de spaimă şi de toate grijile. Cu ochi lacomi, urmăreau
fiece mişcare. Ce noroc nemaipomenit! Întrecea orice închipuire! Şase sute de
dolari erau destul ca să îmbogăţească şi şase băieţi! Acum puteau căuta comori
în cele mai bune condiţii, fără să-şi bată capul unde să sape, mai mare
plăcerea! Îşi dădeau mereu coate, cu tâlc, vrând parcă să-şi spună:"Ei,
acu' nu-ţi pare bine că suntem aci?"
Cuţitul
lui Joe izbi în ceva tare.
-
Ia vino-ncoa'! strigă el.
-
Ce e? îl întrebă celălalt.
-
O scândură aproape putredă... Ba nu, mi se pare
că-i o ladă. Hai şi dă-mi o mână de ajutor, să vedem ce e cu ea. Las' că nu mai
e nevoie, am găurit-o.
Vârî mâna
înăuntru şi o scoase degrabă:
-
Mă omule, sunt bani!
Cei
doi cercetară pumnul de monede. Aur! Sus, băieţii erau la fel de tulburaţi ca
şi ei şi la fel de încântaţi. Complicele lui Joe zise:
-
Hai să nu pierdem vremea. E o rablă de târnăcop
printre buruieni, colo-n colţul din dreptu' vetrei, l-am văzut adineauri.
Dete
fuga şi aduse târnăcopul şi lopata băieţilor. Joe Indianul luă târnăcopul, îl
cercetă încruntat, mormăi ceva şi începu să sape.
În
curând lada fu dezgropată. Nu era prea mare; era ferecată cu cercuri de fier şi
părea să fi fost foarte trainică înainte de a o fi măcinat anii. Câtăva vreme
cei doi bărbaţi rămaseră neclintiţi, sorbind din ochi comoara, prea fericiţi ca
să poată scoate o vorbă.
-
Mă, frate-miu, aicea sunt mii de dolari, zise în
sfârşit Joe Indianul.
-
Tot auzeam eu că banda lui Murrel se aciuiase
pe-aci într-o vară, spuse străinul.
-
Ştiu, spuse Joe, şi, după cum vezi, se pare că
n-a fost minciună.
-
Ei, acu' poţi să te laşi păgubaş de chestia
ailaltă.
Joe
Indianul se încruntă:
-
Nu mă cunoşti. Sau nu înţelegi cum stă chestia.
Acolo nu-i vorba de jaf, e vorba de răzbunare! Şi ochii îi sclipiră cu răutate.
O să trebuiască să-mi ajuţi. Când terminăm, plecăm în Texas. Acu' du-te acasă
la nevastă şi copii şi-aşteaptă până-ţi dau de ştire.
-
Bine, dacă aşa vrei. Şi cu asta ce facem? O
îngropăm iar?
-
Da. (Bucurie nemărginită sus.) Ba nu! Pe marele
Sachem(*) că
nu! (Mare deznădejde sus.) Era să uit. Târnăcopu' ăsta avea pământ proaspăt pe
el! (Băieţii să leşine de spaimă.) Ce caută aci un târnăcop şi o lopată? Ce
caută aci, cu pământ proaspăt pe el? Cine le-a adus aci, şi unde-s ăi de le-au
adus? Ai auzit sau ai văzut tu pe careva?... Ce? S-o îngropăm iar şi să vie ăia
să vază că s-a lucrat aci? Nici gând, nici gând! O ducem în bârlogu' meu.
-
Sigur c-aşa! Cum de nu ne-am gândit mai 'nainte?
Vrei să zici la număru' unu?
-
Nu, la număru' doi, sub cruce. Locu' ălălalt
nu-i bun, e prea la-ndemână.
-
Foarte bine. Începe să se-ntunece. Nu mai e mult
şi putem pleca.
Joe
Indianul se sculă şi trecu de la o fereastră la alta, privind cu băgare de
seamă afară. Peste puţin spuse iar:
-
Cine să fi adus sculele alea-ncoa'? Crezi că
s-ar putea să fie cineva sus?
Băieţilor
li se tăie răsuflarea. Joe Indianul puse mâna pe pumnal, stătu locului o clipă,
şovăind, apoi se îndreptă spre scară. Băieţii îşi aduseră aminte de dulapul din
perete, dar nu mai aveau pic de vlagă în ei. Paşii se apropiau scârţâind pe
scări. Încordarea cumplită a acelei clipe trezi energia paralizată a copiilor.
Erau gata să se repeadă spre dulap, când auziră trosnind treptele putrede şi
Joe Indianul ateriză printre rămăşiţele scării sfărâmate. Se ridică cu chiu cu
vai, blestemând. Tovarăşul lui zise:
-
Ce rost are? Dacă e careva sus, n-are decât să
stea acolo, ce ne pasă nouă? Dacă are chef să sară jos acu' şi să dea de
bucluc, n-are decât. Până într-un sfert de ceas se-ntunecă de-a binelea, să
poftească să se ia după noi, dacă le dă mâna; eu unu' n-am nimica-mpotrivă. Eu
zic că cine-a zvârlit astea acilea ne-o fi văzut şi ne-o fi luat drept strigoi
ori aşa ceva. Fac prinsoare că mai fug şi-acu' de le sfârâie călcâiele.
Joe mai bombăni câtva timp, apoi
recunoscu şi el că e mai cuminte să pregătească totul de plecare, cât mai era
un pic de lumină. Peste puţin, se furişau amândoi din casă, prin întunericul
tot mai adânc, şi se îndreptau spre râu, cu lada lor preţioasă.
În
sfârşit, Tom şi Huck putură să se ridice. Erau sleiţi de puteri, dar parcă li
se luase o piatră de pe inimă. Prin crăpăturile dintre bârnele casei se uitau
după cei doi bandiţi. Să se ia după ei? Nici prin gând nu le trecea!... Au fost
mulţumiţi s-ajungă jos fără să-şi frângă gâtul şi s-o ia cât mai degrabă peste
deal către târg. Nu vorbeau mult, prea le era ciudă pe ei înşişi. Ciudă pe
ghinionul care-i făcuse să aducă în casă lopata şi târnăcopul. De n-ar fi fost
ele, Joe Indianul nici gând să fi bănuit ceva! Ar fi ascuns acolo argintul şi
aurul, la adăpost, până îşi potolea setea de răzbunare şi mai târziu ar fi avut
nenorocul să descopere că banii se topiseră. Grozav, afurisit ghinion, s-aducă
ei uneltele acolo! Se hotărâră să-l pândească pe aşa-zisul spaniol când va veni
în târg să iscodească în ce chip îşi putea împlini răzbunarea, şi-apoi să se ia
după el la "numărul doi", oriunde ar fi să fie. Dar, deodată, un gând
îngrozitor încolţi în mintea lui Tom:
-
Răzbunare?... Huck, te pomeneşti că de noi e
vorba?
-
Fugi de-acolo! răspunse Huck, simţind că-i vine
să leşine.
Au
discutat bănuiala asta din toate punctele de vedere, iar după ce au intrat în
târg, au căzut de acord să creadă că poate Joe se gândea la altcineva, sau
barem numai la Tom, că doar numai Tom depusese mărturie împotriva lui!
Slabă
mângâiere pentru Tom, să se ştie singur în primejdie! “Să mai fi avut un
tovarăş, ar fi fost cu mult mai bine!" gândea el.
Noaptea,
peripeţiile zilei se întoarseră chinuitor în visele lui Tom. De patru ori se
văzu cu nepreţuita comoară în mâini şi de fiecare dată i se destrămă fără urmă
printre degete, în clipa când, trezindu-se, revenea la cruda realitate a
nenorocului său. În zorii zilei, pe când zăbovea în pat, amintindu-şi
episoadele marii lui aventuri, băgă de seamă că erau ciudat de şterse şi de
îndepărtate, de parcă s-ar fi întâmplat în altă lume sau într-o vreme de mult
trecută. Apoi, îi dădu prin gând că însăşi marea lui aventură trebuie să fi
fost un vis! Prea era mare numărul de monede pe care le văzuse, ca să poată
exista aievea! Până atunci el nu văzuse niciodată cincizeci de dolari laolaltă
şi, ca toţi băieţii în situaţia lui şi la vârsta lui, îşi închipuia că
"sutele" şi "miile" nu erau decât nişte vorbe scornite de
oameni, că astfel de sume nici nu existau pe lume. Niciodată nu crezuse o clipă
că s-ar putea găsi la cineva suma de o sută de dolari în bani sunători. De s-ar
fi cercetat cu de-amănuntul ce-şi închipuia el când se gândea la comori
ascunse, s-ar fi aflat că era un pumn de gologani de argint şi o grămăjoară de
dolari strălucitori, văzuţi ca prin ceaţă şi cu neputinţă de atins.
Dar
pe măsură ce se gândea la ele, episoadele aventurii lui se desprindeau tot mai
vii şi mai limpezi, astfel încât în curând fu ispitit să creadă că poate nu
visase. Trebuia să termine cât mai repede cu nedumerirea asta. După ce îmbucă
în grabă ceva, se duse să-l caute pe Huck. Îl găsi şezând pe marginea unei
luntre şi bălăcindu-şi alene şi melancolic picioarele în apă. Tom se hotărî
să-l lase pe Huck să vorbească întâi. Dacă n-o să aducă vorba despre
întâmplarea cu pricina, înseamnă ca totul nu fusese decât un vis.
-
Noroc, Huck!
-
Noroc, Tom!
Un minut de
tăcere.
- Tom, să fi lăsat afurisitele alea de scule la
copacul uscat, puneam mâna pe bani. Să nu-ţi vie să crapi de ciudă?!
- Va să zică n-a fost vis! N-a fost vis! Zău dacă
nu era mai bine să fi visat! Să fiu al naibii dacă nu era mai bine!
-
Ce să fi visat?
-
Chestia aia de ieri. Mai-mai să cred c-a fost un
vis!
- Vis? Vedeai tu vis dacă nu se fărâmau scările
alea!... Am avut eu la vise azi-noapte cu duiumu'!... Şi-n toate mă-nhăţa
diavolu' ăla de chior, putrezi-i-ar oasele!
-
Ba mai bine lasă să trăiască, Huck, să-l găsim
şi să dăm de urma banilor.
- Da' ce crezi, Tom, că mai dăm noi ochii cu
el?... Ehei, nu te mai întâlneşti a doua oară c-o baftă ca asta, s-a dus! De
altfel, drept să-ţi spui, să-l mai văz o dată, nu-ş' ce-aş face, m-ar apuca o
dârdâială!... Mamă doamne!...
- Parcă pe mine nu?! Da' tot aş vrea să-l văz şi
să mă ţiu după el pân-la număru' doi, ăla de care vorbea.
- Aşa, aşa, număru' doi! Şi eu m-am tot gândit la
asta, da' nu mă taie capu' ce poa' să fie. Tu ce crezi?
- Habar n-am! E încâlcită rău daravela asta...
I-ascultă, Huck, n-o fi un număr de casă?
- Brava! Asta e!... Aş, Tom, nu e. Şi chiar aşa să
fie, nu e-n prăpăditu' ăsta de târguşor al nostru. Pe-aci nu-s numere.
- Aşa e. Stai să mă gândesc niţel. Aa! să ştii c-o
fi un număr de odaie în vreun han, pricepi?
- Mă, să ştii că asta e! Şi nu e decât două
hanuri! Înseamnă că-l găsim la repezeală.
- Stai aicea, Huck, până mă-ntorc.
Tom
o zbughi îndată. Prefera să nu fie văzut în tovărăşia lui Huck. Lipsi jumătate
de ceas. Află că în hanul mai bun, numărul doi era ocupat de multă vreme de un
tânăr avocat, în hanul mai modest, în jurul camerei numărul doi plutea un
mister. Băiatul hangiului îi povestise că era toată ziua încuiată; dar noaptea
vedeai pe câte cineva intrând în ea sau ieşind. Nu ştia din ce pricină. Fusese
şi el cam curios, dar nu din cale-afară; până la urmă se mulţumise să creadă că
în camera aceea "umblau strigoi"; nu mai departe decât noaptea
trecută văzuse aprinzându-se acolo o lumină.
-
Asta am aflat, Huck, şi sunt sigur că-i camera
doi pe care-o căutăm.
-
Şi eu tot aşa zic, Tom. Acu' ce vrei să faci?
-
Stai să mă gândesc.
Se gândi
îndelung. Apoi zise:
- Uite ce e: uşa din dos a camerei dă în fundătura
aia mică dintre han şi şandramaua de depozit de cărămidă. Tu vezi de pune mâna
pe câte chei poţi, şterpelesc şi eu toate cheile mătuşii, şi-n prima noapte întunecoasă
ne ducem acolo şi le-ncercăm. Să ai grijă să fii cu ochii-n patru după Joe
Indianul, fiindcă ştii ce-a spus, că are de gând să dea o raită prin târg şi să
mai pândească un prilej să se răzbune. Dacă-l vezi, ţin-te după el. Dacă nu se
duce la număru' doi ăla, înseamnă că nu e ce căutăm.
-
Aoleo, Tom, nu mă ţiu singur după el!
- Ei, şi tu, Huck! O să fie noapte, mai mult ca
sigur. Poate nici nu te vede, şi chiar dacă te vede, poate nici nu-i dă în gând
nimica.
- Bine, bine... dac-o fi întuneric de tot, mă ţiu
după el. Ştiu şi eu—nu ştiu, o să-ncerc.
- Fac prinsoare că eu mă ţiu după el pe-ntuneric.
Gândeşte-te că s-ar putea să vază că nu poate să se răzbune, şi atunci se duce
glonţ la bani şi-i ia.
- Aşa e, Tom, aşa e. Să ştii că mă ţiu după el, mă
ţiu, zău că da!
- Ei vezi, aşa-mi placi! Ţin-te bine, Huck, că
nici eu nu mă las!
(*) Sachem - zeitate indiana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu