După
un timp care i se păru lung cît o eternitate, micul suferind fu din nou în
stare să se ţină pe picioare şi, din acea clipă, întremarea lui fu atît de
rapidă, încît o lună mai tîrziu era la fel de viguros şi de vioi ca şi mai
înainte.
În timpul convalescenţei revăzuse de multe ori în minte
lupta cu gorilele şi primul lui gînd a fost să regăsească minunata armă care-l
făcuse ca dintr-un nevolnic disperat şi aproape biruit, să ajungă superior acelei
puternice fiare — teroarea junglei.
De asemenea, ţinea neapărat să se întoarcă la cabană şi să
continue investigarea minunatului ei conţinut.
Aşadar, într-o dimineaţă devreme, porni de unul singur în
căutările sale. După puţin descoperi oasele curăţite de carne ale ultimului său
adversar şi alături, îngropat în parte sub frunzele căzute, găsi cuţitul
înroşit de rugină — din pricina expunerii la umezeala pămîntului — şi de
sîngele uscat al gorilei.
Lui Tarzan nu-i plăcu această schimbare a suprafeţei
lucioase şi sclipitoare, dar continua să fie o armă la fel de formidabilă, pe
care avea de gînd s-o folosească ori de cîte ori i se va ivi prilejul. Îşi dădu
seama că nu va mai trebui să fugă din faţa toanelor crudului Tublat.
O clipă mai tîrziu era la cabană şi, după un scurt timp,
deschise din nou lacătul şi intră. Prima lui preocupare fu să înveţe mecanismul
lacătului, ceea ce izbuti examinîndu-l cu de-amănuntul în timp ce uşa era
deschisă, astfel ca să-şi poată da seama întocmai ce anume încuia uşa şi în ce
fel îi dădea drumul la atingerea lui. Descoperi că putea închide şi încuia uşa
şi pe dinăuntru şi făcu acest lucru pentru a înlătura orice posibilitate de a
fi atacat în timpul cercetărilor sale.
Începu o explorare sistematică a cabanei, dar atenţia îi
fu în curînd atrasă de cărţi. Păreau să exercite o stranie şi puternică
influenţă asupră-i, aşa încît nu mai avu răbdare pentru nimic altceva în faţa
mirajului fermecatei enigme pe care i-o ofereau tîlcurile lor.
Printre alte volume se găseau acolo un abecedar, nişte
istorioare cu poze pentru copii, numeroase cărţi ilustrate, precum şi un mare
lexicon. Le examină pe toate, dar pozele îl atrăgeau cel mai mult, cu toate că
ciudaţii gîndăcei negri care umpleau paginile acolo unde nu erau poze îi
stîrneau mirarea şi cel mai adînc interes.
Ghemuindu-se pe vine la masa construită de tatăl lui, cu
trupuşorul neted, arămiu şi despuiat, aplecat peste cărţile ţinute în mîinile
subţiri şi viguroase, cu coama de păr lung şi negru căzîndu-i de jur împrejurul
capului frumos modelat şi peste ochii inteligenţi, Tarzan din neamul maimuţelor,
micul om primitiv, oferea o imagine plină de patetism si de speranţe în acelaşi
timp, o figură alegorică a orbecăirii primare prin bezna ignoranţei către
lumina cunoaşterii.
Faţa lui mică era absorbită în studiu, pentru că, într-un
fel ceţos, nebulos, se treziseră în parte rudimentele unei gîndiri menite să-i
dezvăluie cheia şi rezolvarea misterioasei probleme a micilor gîndăcei.
În mîinile lui se afla un abecedar deschis la poza unei
maimuţe mici, asemănătoare cu el, dar acoperite, cu excepţia mîinilor şi a
feţei, cu o blană ciudată, colorată — căci aşa socotea el a fi haina si
pantalonii. Sub poză erau cinci gîndăcei:
BĂIAT
Şi mai descoperise în textul aceleiaşi pagini că cei cinci
gîndăcei se repetau mereu, în aceeaşi înşiruire.
Mai observă un fapt — anume că rareori apărea cîte un
gîndac singur; şi că acelaşi gîndăcel se repeta de multe ori, cîteodată singur,
dar cel mai des în tovărăşia altora.
Întoarse încet paginile, scrutînd pozele şi textele pentru
a găsi o repetare a combinaţiei BĂIAT. În cele din urmă o
recunoscu sub poza altei maimuţe mici care semăna cu el, însoţită de un animal
ciudat, pe patru picioare, ca şacalul şi chiar semănînd destul de bine cu
acesta. Dedesubtul pozei, gîndăceii erau grupaţi astfel:
UN BĂIAT ŞI UN CÎINE
Iată-le deci din nou, cele cinci gîngănii care însoţeau
întotdeauna mica maimuţă.
Şi în felul ăsta, Tarzan înainta foarte, foarte încet,
căci, fără să ştie, se înhămase la o muncă tare anevoioasă — o sarcină care
dumneavoastră sau mie s-ar putea să ni se pară imposibilă — aceea de a învăţa
să citeşti fără să ai cea mai mică idee despre litere sau despre limbajul
scris, sau cea mai mică idee că există asemenea noţiuni.
Sarcina nu fu îndeplinită într-o zi, nici într-o
săptămînă, nici într-o lună, nici într-un an; dar încet, nespus de încet, după
ce sesiză tîlcul acelor gîndăcei, învăţă. Aşa încît, cînd împlini cincisprezece
ani, cunoştea feluritele combinaţii de litere care desemnau fiecare dintre
pozele abecedarului, precum şi una sau două dintre ilustraţiile cărţilor.
Despre înţelesul şi folosirea articolelor şi
conjuncţiilor, a verbelor, adverbelor şi pronumelor avea o idee foarte
nelămurită.
Intr-o zi, pe cînd împlinise doisprezece ani, descoperi
nişte creioane într-un sertar necunoscut pînă atunci, aflat sub tăblia mesei şi,
zgîriind cu unul din ele lemnul, constată cu încîntare că lăsa o dîră neagră în
urmă-i.
Folosi cu atîta sîrguinţă noua jucărie, încît în curînd
suprafaţa mesei deveni un labirint de rotocoale si linii trase la întîmplare,
iar vîrful creionului se toci pînă ajunse la teaca de lemn. Atunci luă un alt
creion, dar de astă dată cu o ţintă precisă: avea să încerce să reproducă unele
dintre gîngăniile acelea care se căţărau pe paginile cărţilor.
Era o sarcină grea, căci ţinea creionul aşa cum apuci mînerul
unui pumnal, ceea ce nu contribuie prea mult la uşurinţa scrisului sau la
putinţa de a descifra rezultatele. Dar persevera luni întregi, atunci cînd avea
posibilitatea să vină la cabană pînă cînd, în cele din urmă, prin experimentări
repetate, găsi o poziţie de ţinere a creionului care-i îngăduia să-l mînuiască
şi să-l controleze mai uşor, aşa încît reuşi cel puţin să reproducă grosolan
cîteva dintre gîngănii.
În felul acesta se apropie de scris. Copiind gîndăceii,
învăţă încă un lucru — numărul lor; şi cu toate că nu îi putea număra în felul
nostru, totuşi îşi formă noţiunea de cantitate, baza socotelilor lui aritmetice
alcătuind-o numărul degetelor de la o mînă.
Cercetarea celorlalte felurite cărţi îl convinse că
descoperise toate soiurile de gîndăcei folosiţi în combinaţiile cel mai des
repetate şi pe aceştia îi putea aranja cu mare uşurinţă în ordinea potrivită,
datorită frecvenţei cu care parcursese alfabetul din abecedarul ilustrat.
Instruirea lui Tarzan progresa, dar cele mai mari descoperiri
le află în depozitul inepuizabil al uriaşului lexicon ilustrat, pentru că
învăţa mult mai mult prin mijlocirea pozelor decît a textului, chiar după ce
deprinsese semnificaţia gîndăceilor.
Cînd descoperi aranjamentul cuvintelor în ordine
alfabetică, fu încîntat să caute şi să găsească acele combinaţii cu care era
familiarizat, iar cuvintele ce le urmau, definiţiile, îl călăuziră mai departe
în labirintul erudiţiei.
La şaptesprezece ani ştia să citească abecedarul şi
cunoştea adevăratul şi minunatul tîlc al gîngăniilor.
Şi nu se mai ruşina de trupul lui neacoperit de păr sau de
trăsăturile omeneşti, pentru că acum raţiunea îi spunea că el face parte
dintr-o altă rasă decît prietenii lui sălbatici şi păroşi. El era O-M,
în timp ce ei erau M-A-I-M-U-Ţ-E. Ştia, de asemenea, că bătrîna
Sabor era L-E-O-A-I-C-Ă, că Histah era Ş-A-R-P-E,
iar Tantor E-L-E-F-A-N-T. Şi aşa învăţă să citească.
De aici încolo, progresul fu rapid. Cu ajutorul marelui
dicţionar şi cu inteligenţa ageră a unei minţi sănătoase, înzestrată ereditar
cu facultăţi superioare de gîndire, izbuti să ghicească ceea ce nu putea
înţelege şi de cele mai multe ori, intuiţiile lui erau foarte aproape de
adevăr.
Au intervenit multe întreruperi în învăţătura lui Tarzan,
pricinuite de deprinderile nomade ale tribului, dar chiar şi atunci cînd se
găsea departe de cărţi, mintea lui isteaţă continua să scormonească misterele
fascinantei sale îndeletniciri.
Fîşii de coajă de copac ori frunze late sau chiar porţiuni
de pămînt golaş îi serveau drept caiete pe care-şi cresta, cu vîrful cuţitului
de vînătoare, lecţiile pe care le învăţa. Dar, în timp ce-şi urma înclinaţia de
a soluţiona tainele bibliotecii, nu neglija nici îndatoririle mai aspre ale
vieţii. Îşi exersa laţul şi se antrena cu pumnalul lui tăios, pe care se
învăţase să-l ascută frecîndu-i muchia pe pietroaie late.
De la venirea lui Tarzan încoace, tribul se mărise, căci,
sub conducerea lui Kerchak, izbutiseră să înspăimînte celelalte triburi de pe
teritoriul lor din junglă, aşa că aveau hrană din belşug, iar în urma
incursiunilor de pradă puse la cale de vecinii lor, nu sufereau decît prea
puţine pierderi sau aproape niciuna.
Prin urmare, tinerii masculi, odată ajunşi la maturitate,
socoteau că-i mai comod să-şi ia perechea din propriul lor trib sau, în cazul
cînd capturau o femelă dintr-un alt trib, s-o aducă tot în grupul lui Kerchak,
trăind în bună înţelegere cu el, decît să încerce să se statornicească pe cont
propriu sau să lupte pentru supremaţie cu temuta căpetenie.
Cîteodată, vreun membru al tribului mai feroce decît
semenii săi, se lăsa ispitit de această din urmă alternativă, dar nu se găsise
încă maimuţa vrednică să smulgă laurii victoriei din mîna brutală şi crîncenă a
lui Kerchak.
Tarzan avea o poziţie specială în trib, il socoteau unul
de-al lor şi totuşi într-un tel deosebit. Masculii mai bătrîni fie că-l ignorau
cu desăvîrşire, fie că-l urau cu atîta înverşunare, încît, de n-ar fi fost
înzestrat cu miraculoasa-i agerime şi iuţeală şi de nu s-ar fi bucurat de
vajnica oblăduire a uriaşei Kala, i-ar fi făcut de petrecanie încă de pe vremea
cînd era copil.
Tublat era duşmanul lui cel mai neclintit şi totuşi,
datorită lui Tublat, cînd Tarzan atinse vîrsta de treisprezece ani,
persecuţiile vrăjmaşilor săi încetară brusc şi fu lăsat în pace, cu excepţia
momentelor cînd vreunul din ei îşi pierdea minţile, pradă unuia dintre acele
stranii, sălbatice accese de furie care pun stăpînire pe masculii multor specii
fioroase ale junglei. Dar în acele momente, nimeni nu era în siguranţă.
În ziua cînd Tarzan îşi dobîndi dreptul de a fi respectat,
tribul se adunase într-un mic amfiteatru natural aflat într-o viroagă
încercuită de coline, pe care jungla n-o cotropise cu încîlceala ei de liane şi
vrejuri căţărătoare. Spaţiul deschis avea o formă aproape circulară. De jur
împrejur se ridicau giganţii puternici ai pădurii neştirbite, iar împletitura
de vegetaţie măruntă era atît de îndesată între trunchiurile uriaşe, încît
singurul mijloc de a pătrunde în mica arenă erau spărturile dintre ramurile de
sus ale copacilor.
Aici, tribul se întrunea adeseori, fiind ferit de
întreruperi. În centrul amfiteatrului se afla una din acele ciudate tobe de
pămînt, construită de antropoide în vederea unor bizare ritualuri, ale căror
cadenţe au fost auzite de oameni în fortăreţele junglei, dar la care niciun
ochi omenesc n-a asistat vreodată.
Mulţi călători au văzut asemenea tobe ale gorilelor şi
unii dintre ei au auzit bubuitul bătăilor şi larma sălbaticelor, straniilor
zaiafeturi ale acestor stăpîni ai junglei, dar Tarzan, Lord Greystoke, este,
fără îndoială, unica fiinţă umană care a luat parte la dezlănţuitele,
nebuneştile, ameţitoarele orgii ale Dum-Dum-ului.
Din această celebrare primitivă au izvorît neîndoielnic
toate formele modernelor ceremonialuri bisericeşti şi statale, căci îndărăt,
prin şirul veacurilor fără de număr, pînă la cele mai îndepărtate bastioane ale
unei omeniri abia mijite, abraşii şi păroşii noştri străbuni au dansat ritualul
Dum-Dum-ului, în sunetele tobelor de pămînt, sub strălucirea vie a lunii
tropicale, în inima junglei crunte, la fel de nealterată azi cum era şi în
priveliştile împăienjenite, de neînchipuit, ale acelei demult uitate nopţi,
dintr-un trecut demult mort, cînd primul dintre strămoşii noştri zbîrliţi şi-a
făcut vînt, balansîndu-se pe o cracă şi s-a oprit pe gazonul moale al primului
loc de întrunire publică.
În ziua cînd Tarzan scăpă de hărţuielile cu care gorilele
îl prigoniseră necruţător timp de doisprezece din cei treisprezece ani cîţi
număra viaţa lui, membrii tribului, alcătuit acum dintr-o sumă rotundă,
mărşăluiseră în tăcere pe terasele mai joase ale copacilor junglei,
aruncîndu-se apoi fără zgomot pe solul amfiteatrului.
Ritualul Dum-Dum marca evenimentele importante din viaţa
tribului — o victorie, capturarea unui prizonier, uciderea vreunui straşnic şi
sîngeros locuitor al junglei, moartea unui rege şi urcarea altuia la domnie,
toate acestea erau însoţite de un ceremonial prestabilit.
Astăzi se sărbătorea uciderea unei gorile uriaşe, membră a
altui trib şi, cînd poporul lui Kerchak intră în arenă, doi masculi vînjoşi
aduseră leşul duşmanului învins.
Îşi depuseră povara în faţa tobei de pămînt, apoi se
ghemuiră lîngă ea, în chip de paznici, în timp ce restul membrilor
colectivităţii se pitula prin ungherele mai ierboase, ca să tragă un pui de
somn pînă cînd răsăritul lunii avea să dea semnalul de începere a sălbaticei
orgii.
Ceasuri întregi, peste micul luminiş domni o tăcere
adîncă, ştirbită doar de notele discordante ale papagalilor cu penaj
scînteietor, de ţipetele şi uguielile miilor de păsări din junglă, care se
foiau neîncetat printre orhideele în nuanţe vii şi printre ghirlandele de flori
arzînd de culoare, ce festonau miriadele de crengi, căptuşite cu muşchi, ale
giganţilor pădurii.
În cele din urmă, cînd înserarea se lăsă peste junglă,
maimuţele începură să se adune şi curînd formară un cerc mare în jurul tobei de
pămînt. Femelele şi copiii se ghemuiră pe vine într-un şir aflat în afara
perimetrului cercului, iar în faţa lor se rînduiră masculii adulţi. Dinaintea
tobei se aşezară trei femele bătrîne, fiecare dintre ele ţinînd în mînă o cracă
noduroasă, lungă de treizeci-patruzeci de centimetri.
De îndată ce primele raze ale lunii care se înălţa poleiră
vîrfurile copacilor din jur, bătrînele începură să lovească încet şi uşor în
suprafaţa răsunătoare a tobei. Pe măsură ce lumina lunii inunda amfiteatrul,
bătrînele înteţiră frecvenţa şi forţa bătăilor, pînă cînd un bubuit sălbatic şi
cadenţat se risipi pe mile întregi de junglă, în toate direcţiile. Fiare
uriaşe, cumplite, se opriră din hăituială, cu urechea ciulită şi capul înălţat
ca să asculte bubuitul monoton răspîndit de Dum-Dum-ul gorilelor.
Din cînd în cînd, cîte o jivină slobozea urletul ascuţit
sau răgetul tunător ca răspuns la provocarea înspăimîntătorului vacarm al antropoidelor,
dar niciuna nu se încumeta să se apropie pentru a iscodi sau a ataca, fiindcă
marile gorile, întrunite în toată forţa numărului lor, umpleau de un adînc
respect piepturile vecinilor de junglă.
Cînd vacarmul tobei atinse o intensitate aproape asurzitoare,
Kerchak sări în mijlocul cercului, între masculii ghemuiţi pe vine şi toboşari.
Stînd în poziţie verticală, îşi azvîrli capul pe spate şi, privind drept în
ochi luna, care se ridicase deasupra creştetului său, începu să se bată cu
labele-i mari şi păroase peste piept şi să scoată strigătul lui răscolitor şi
înspăimîntător.
O dată, de două ori, de trei ori, strigătul cumplit răsună
în solitudinea clocotitoare a acelei lumi negrăit de vii şi totuşi incredibil
de moarte.
După aceea, lăsîndu-se în patru labe, Kerchak lunecă fără
zgomot de jur împrejurul cercului deschis, îndepărtîndu-se cît mai mult de
hoitul depus în faţa tobei-altar, dar ţinîndu-şi pe tot parcursul acestui tur
ochii mici, cruzi, roşii şi haini, pironiţi asupra mortăciunii.
Atunci sări în arenă un alt mascul şi, repetînd strigătele
oribile ale regelui, îl urmă pas cu pas. I se alătură apoi altul, mereu altul,
într-o succesiune rapidă, pînă cînd întreaga junglă reverberă rezonanţele
aproape necurmate ale strigătelor setoase de sînge.
Era provocarea şi începutul vînătorii.
Cînd toţi masculii adulţi se înşiruiră în coloana
dansatorilor, începu atacul.
Kerchak, înşfăcînd o bîtă uriaşă din mormanul aflat la
îndemînă, se năpusti furios asupra gorilei moarte, zdrobind hoitul cu o
lovitură îngrozitoare şi scoţînd în acelaşi timp mîrîielile şi grohăiolile
pregătitoare de luptă. Bubuitul tobei se înteţi paralel cu frecvenţa
loviturilor, iar războinicii, după ce se apropiară unul cîte unul de victima
acelui atac şi-i aplicară lovitura de măciucă, se prinseră în vîrtejul nebun al
Dansului Morţii.
Tarzan făcea parte din hoarda sălbatică dănţuitoare.
Trupul său arămiu, musculos, vrîstat de dîrele năduşelii ce sclipeau în lumina
lunii, strălucea suplu şi graţios printre namilele grosolane şi păroase din
jur.
Niciuna dintre fiinţele acelea nu era mai misterioasă
decît el în gesturile ce mimau vînătoarea, niciuna nu era mai feroce în
sălbăticia atacului, niciuna nu sărea cu atîta sprinteneală în aer, în Dansul
Morţii.
Pe măsură ce intensitatea şi repeziciunea bătăilor de tobă
sporeau, dansatorii păreau să se îmbete de ritmul drăcesc şi de urletele lor
bestiale. Ţopăielile şi salturile se înteţeau, de pe colţii dezgoliţi picurau
balele, boturile şi piepturile erau împroşcate de spumă.
Timp de jumătate de oră straniul dans continuă, pînă cînd,
la un semn al lui Kerchak, bubuitul tobelor amuţi şi femelele-toboşari se
strecurară iute prin şirul dansatorilor către cercul exterior al spectatorilor ghemuiţi
pe vine. Şi atunci, toţi ca unul, masculii tăbărîră asupra leşului prefăcut de
loviturile lor într-un soi de terci păros.
Fălcile lor se bucurau arareori de cantitatea de carne pe
care ar fi rîvnit-o, aşa încît finalul potrivit al sălbaticei orgii era
desfătarea cu hoitul unui animal de curînd ucis; prin urmare, nu se gîndeau
acum decît la un singur lucru: devorarea fostului vrăjmaş.
Dinţi uriaşi se înfipseră în carne, despicînd hălci
enorme, cele mai puternice dintre gorile obţinînd bucăţile cele mai alese, în
timp ce fiarele mai slăbănoage, date la o parte de gloata mîncăilor ce se
zbăteau şi grohăiau, aşteptau un prilej să se furişeze ca să se înfrupte şi ele
din vreo delicatesă scăpată pe jos sau să şterpelească vreun ciolan rămas,
înainte ca întreg ospăţul să se fi isprăvit.
Tarzan jinduia după carne şi avea nevoie de ea chiar mai
mult decît maimuţele. Descinzînd dintr-o rasă de carnivori, Tarzan avea
impresia că niciodată în viaţă nu-şi astîmpărase pe deplin pofta de hrană
animală; aşadar, acum, trupuşorul lui zvelt îşi croi drum în învălmăşeala de gorile
aţîţate, străduindu-se să obţină o porţie mai mare decît cea pe care i-ar fi
putut-o cîştiga forţa lui. Cuţitul de vînătoare al tatălui său necunoscut îi
atîrna la şold, într-o teacă împletită de el după modelul uneia văzute în
pozele comorilor lui livreşti. În cele din urmă ajunse pînă la delicatesa ce se
topea văzînd cu ochii şi cu ajutorul cuţitului său ascuţit, îşi tăie o porţie
mai generoasă decît sperase: un întreg braţ păros ce ieşea la iveală de sub
picioarele puternicului Kerchak, atît de absorbit în exercitarea prerogativelor
de lăcomie regală, încît nici nu observă actul de lèse-majesté.
Aşadar, micul Tarzan se strecură de sub masa gorilelor în
plină competiţie, strîngîndu-şi la piept hidoasa pradă.
Printre cei ce făceau zadarnic cerc în jurul
petrecăreţilor era şi bătrînul Tublat. Fusese printre primii la ospăţ, dar se
retrăsese cu o halcă bună, ca s-o devoreze în linişte, iar acum încerca să-şi
croiască din nou drum.
Aşa se face că-l văzu pe Tarzan cînd, din vălmăşagul ce se
înghesuia, se îmbrîncea şi se împingea, băiatul răsări strîngîndu-şi prada cu
hotărîre la piept. Ochii mici, ca de porc, foarte apropiaţi şi injectaţi ai lui
Tublat scăparară scîntei de ură cînd se aţintiră asupra obiectului aversiunii
lui. În acelaşi timp însă licări în el pofta hulpavă stîrnită de halca
delicioasă aflată în posesia băiatului. Dar şi Tarzan îşi zări la fel de iute
principalul inamic şi ghicind ce-avea bestia de gînd să facă, sări sprinten
spre cercul femeilor şi al copiilor, încercînd să se ascundă printre ei. Tublat
însă se ţinu după el, aşa încît băiatul nu putu să se pitească şi-şi dădu seama
că va trebui s-o ia la fugă de-a binelea.
Iute ca fulgerul, goni spre arborii din jur şi cu un salt
dibaci, se prinse de o creangă mai joasă, întîi cu o singură mînă, apoi,
luîndu-şi comoara în dinţi, se căţără rapid cît mai sus, urmat îndeaproape de
Tublat.
Sus, tot mai sus, se înălţă către vîrful unduitor al unui
măreţ monarh al pădurii, unde greoiul lui hăituitor nu cuteza să-l urmeze.
Acolo se cocoţă, împroşcînd cu zeflemele şi sudălmi bestia turbată, spumegînd,
care rămăsese la şaisprezece metri mai jos.
Şi atunci Tublat îşi ieşi din minţi. Cu urlete şi răgete
înfiorătoare, se azvîrli la pămînt, printre femele şi copii, înfigîndu-şi
colţii uriaşi într-o duzină de gîturi micuţe şi spintecînd bucăţi de carne de
pe spinările şi piepturile femelelor ce-i picau în gheare.
În strălucirea clarului de lună, Tarzan fu martor la
întregul nebunesc spectacol de furie turbată. Apoi masculii uriaşi din centrul
arenei începură să simtă dinţii de fier ai semenului lor înnebunit şi toţi ca
unul, se mistuiră în tenebrele pădurii care se apleca ameninţător asupră-le.
În afară de Tublat, nu mai rămăsese în amfiteatru decît o
singură femelă, ce alerga iute căutînd refugiu în arborele unde se cocoţase
Tarzan, dar pe urmele ei venea bicisnicul Tublat. Femela era Kala şi de îndată
ce Tarzan îşi dădu seama că Tublat o ajunge din urmă, se lăsă în jos, din ram
în ram cu iuţeala pietrei care se rostogoleşte, îndreptîndu-se spre mama lui
adoptivă. Kala se afla sub crengile cele mai joase şi deasupra ei sta pitulat
Tarzan, aşteptînd desfăşurarea cursei.
Kala făcu un salt, apucîndu-se de o cracă joasă, dar
aproape că atîrna deasupra creştetului lui Tublat, care o ajunsese. Totuşi s-ar
fi putut salva, însă deodată se auzi un scrîşnet, un pîrîit şi craca se rupse
proiectînd-o drept în capul lui Tublat, pe care-l doborî la pămînt. Într-o
clipă, amîndoi fură iar în picioare, dar, oricît ar fi fost de iuţi, Tarzan îi
întrecu, astfel încît bestia înfuriată se pomeni faţă-n faţă cu copilul-om care
se interpuse, apărînd-o pe Kala.
Nimic nu putea fi mai pe placul bestiei şi cu un rînjet de
triumf, se năpusti asupra micului Greystoke. Dar dinţii lui nu apucară să se
înfigă în carnea arămie. O mînă viguroasă îi înşfacă grumazul păros în timp ce
mîna cealaltă împlintă de douăsprezece ori un tăios cuţit de vînătoare în
pieptul uriaş. Loviturile cădeau iute ca fulgerul şi nu se opriră decît atunci
cînd Tarzan simţi trupul moale prăbuşindu-se sub el.
Cînd hoitul se prăvăli la pămînt, Tarzan din neamul
maimuţelor îşi puse piciorul pe grumazul vrăjmaşului său de o viaţă şi,
înălţîndu-şi ochii către luna plină, îşi azvîrli pe spate capul tînăr şi mîndru
şi slobozi sălbaticul şi înfiorătorul strigăt al tribului său.
Unul cîte unul, membrii tribului lunecară din
ascunzişurile lor de prin arbori şi făcură cerc în jurul lui Tarzan şi al
duşmanului său învins. Cînd se adunară cu toţii, Tarzan li se adresă:
— Eu sînt Tarzan! strigă el. Sînt un straşnic omorîtor! Cu
toţii să-l respectaţi pe Tarzan din neamul maimuţelor şi pe Kala, mama lui.
Niciunul dintre voi nu e atît de puternic ca Tarzan. Duşmanii lui să se
păzească!
Privind drept în ochii haini, roşii
ai lui Kerchak, tînărul Greystoke se plesni cu palmele peste pieptul robust şi
slobozi din nou pătrunzătorul său strigăt de sfidare.
Cap6
Cap6
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu