Lili

In școala primară și în gimnaziu, parte din colegii mei de clasă proveneau de la Căminul de Copii. Stăteau acolo nu pentru că așa le plăcea, ci pentru că fuseseră abandonați de părinți. Pe spinarea lor trăiau o sumedenie de indivizi - pedagogi, bucătari, paznici, directori, care nu doar că erau plătiți de statul comunist, dar își făceau parte din rațiile de alimente, din banii de încălzire și din toate cele care li s-ar fi cuvenit copiilor. Nu toți, desigur, trebuie specificat de fiecare dată. Unii nu băgau mâna, erau oameni cu frica lui Dumnezeu. 

Căminarii, cum le spuneam noi, erau întotdeauna mai prost îmbrăcați, mai puțin curați; nu treceau două săptămâni și auzeai de câte unul că a făcut tricofiție, ori nu mai știu ce bube. Am avut câțiva prieteni printre ei și tare mi-ar fi plăcut să îi regăsesc. Dar n-a fost să fie, cu două excepții despre care poate o să scriu.

Printre căminari erau și fete. Unele aveau figuri îmbătrânite prematur, altele sufereau de câte un ușor handicap. In orice caz, ceilalți copii râdeau de ele. De băieți nu râdeau, pentru că erau niște tipi învățați cu bătaia și cu suferința, plus că erau incredibil de solidari, încât dacă te puneai cu ei nu aveai șanse de câștig. Așa că se râdea de fete. Am râs și eu, am participat și eu la păcăleli umilitoare, nu eram cu nimic mai bun decât toți ceilalți.

Dar îmi amintesc și azi o fată de la cămin - Liliana Răduţă. O fată cuminte, subțire și foarte frumoasă, cu o privire melancolică, lăsând impresia că nu e din lumea asta, ci mai degrabă dintre zânele poienilor înflorite. Nu știu dacă doar fantezia mea o înzestrează acum, după patruzeci de ani, cu atâtea calități, dar îmi spun că dacă ar fi fost astăzi copil și ar fi avut părinți normali, care să o iubească, ar fi putut fi una dintre cele mai de succes domnișoare din școala ei. Stătea în banca din fața mea - numai să fi întins mâna și i-aș fi atins părul strâns la spate cu un elastic, universalul elastic alb din vremurile alea. Ii priveam umerii micuți, acoperiți cu pânza pepită a cămășii obligatorii și mă întrebam cum ar fi dacă i-aș cuprinde într-o zi, cu multă blândețe, și i-aș strânge în brate doar pentru o secundă. Apoi mă gândeam că nu e bine să gândesc așa, că nu se cuvine să mă uit la o căministă, că nu sunt eu de nasul ei și alte asemenea lucruri triste pe care mi le băgau în cap unii și alții. Și azi mă întreb cine vor fi fost părinții lui Lili și cum or fi fost ei în stare să abandoneze o fetiță atât de minunată. 

Din când în când, la ora de muzică, profesoara ne punea să cântăm. Bineînțeles, pe cei care aveam voce. Abia așteptam momentele astea, pentru că atunci mai mereu cânta și Lili. Vocea ei, chiar dacă poate să pară de necrezut ce spun, îmi răsună și acum limpede în urechi. Inchid ochii și o aud, ca și cum aș fi din nou într-a patra și în banca din fața mea ar sta Lili, cântând. Mulți copii râdeau de cântecul ei. Mi-am dat seama că fetele râdeau fals, ca să nu se vadă că nu le convenea să aibă o căministă voce mai frumoasă decât a lor. Iar băieții râdeau din cauza versurilor, pentru că acolo se pomenea despre un sărut și nu aveau niciun alt mod de a reacționa la ceva pe care nu-l cunoșteau, dar și-ar fi dorit să-l cunoască. 

Nu cred că o să pot uita vreodată cântecul lui Lili și dulceața pe care mi-o picura în suflet. Uite-l:

Uiuiui brădui, brădui, măi

Trili lili lila

Sus la munte să mă sui, măi

Trili lila

   

Să mă sui, să mă cobor

Pîn' la mîndra la izvor

Pîn' la mîndra la izvor, măi

Trili lili lila

Mă suii pe-un bolovan, măi

Trili lili lila

Şi strigai la un cioban, măi

Trili lila

Să-şi întoarne oile

Să nu mînce florile

Să nu mînce florile, măi

Trili lili lila

Oile nu le-o-nturnat, măi

Trili lili lila

Florile mi le-o mîncat

Trili lila

Supărata-i mîndra mea

Cum să mă mai duc la ea

Cum să mă mai duc la ea, măi

Trili lili lila

Dă-o-ncolo, supărare

Trili lili lila

Şi vino cu mine-n vale

Trili lila

Colo-n vale la izvor

Ca să te sărut cu dor

Ca să te sărut cu dor, măi

Trili lila