Poveste de iubire (19)

Sarcina de a-l informa pe Phil Cavilleri mi-a revenit mie. Altcineva? Nu avea cine. Nu s-a pierdut cu firea, cum mă temusem că avea să se întâmple, ci, foarte stăpân pe sine, a pus liniştit lacătul pe tarabă la Cranston şi a venit să locuiască la noi în apartament.

Fiecare are modul său propriu şi personal de a se descurca în faţa durerii. Phil face curăţenie. Spală, freacă, lustruieşte. Nu pot pricepe exact ce tot frământă în minte făcând acestea toate, dar asta e.

Mângâie poate speranţa că Jenny se va întoarce acasă?

Parcă da. Da. Săracul de el. De aceea face curăţenie prin casă. Phil refuză pur şi simplu să accepte lucrurile drept ceea ce sunt. Fireşte, de faţă cu mine, nu spune nimic, dar eu ştiu ce-are în cap.

   Pentru că gândesc şi eu ca el.

După ce am internat-o, i-am telefonat lui Jonas să-i spun de ce, pentru un timp, nu puteam veni la lucru. Am pretextat că trebuie să închid urgent - căci presimţeam că avea să se arate îndurerat şi să încerce să-mi spună lucruri ce nu se pot exprima în cuvinte. Începând din acea clipă, zilele mele au fost împărţite între orele de vizită la spital şi restul. Restul, fireşte, nu însemna nimic. Ce poate să însemne să stai la masă fără poftă de mâncare, să-l priveşti pe Phil frecând podeaua (iar!), sau să nu poţi închide un ochi toată noaptea, în ciuda reţetei lui Ackerman.

Într-o zi l-am auzit pe Phil mormăind de unul singur în bucătărie: "nu mai pot răbda". Era alături, spălând (manual) vasele după masa de seară. Nu i-am spus nimic, dar în sinea mea m-am îndârjit să declar, ca pentru mine, că eu unul puteam răbda şi până în pânzele albe.

Dumneata, acolo sus, oricine-ai fi, Domnule Responsabil cu întreaga poveste, te rog respectuos să iei act că eu unul pot s-o duc aşa, dacă-i cazul, şi până în pânzele albe. Pentru că Jenny este Jenny.

În seara aceea fusesem dat afară din rezervă. Voia să vorbească între patru ochi cu tatăl ei.

- Şedinţa de acum e exclusiv rezervată americanilor de origine italiană, spusese ea, mai palidă decât cearceaful - deci, Barrett, mişcă! Afară puţin!

- O.K., am zis.

- Nu prea departe, adăugă Jenny când am ajuns în dreptul uşii.

M-am instalat în hol. Foarte curând, Phil şi-a făcut apariţia.

- Zice să te duci pân' la ea, îmi şopti cu un glas atât de cavernos, încât parcă n-ar mai fi rămas nimic în interiorul lui. Eu mă duc până jos să-mi iau nişte ţigări.

- Trage nenorocita aia de uşa după tine, mă luă Jenny în primire din prag.

Am ascultat-o şi am închis uşa foarte încet; îndreptându-mă apoi spre patul unde era întinsă, am putut-o privi mai bine din cap până în picioare. Braţul drept, de obicei ţinut sub pătură, avea înfipte în el nişte tuburi de cauciuc. Îmi plăcea să stau cât mai lângă ea ca s-o privesc drept în faţă; palizi cum erau, obrajii păreau totuşi luminaţi de căldura privirii.

M-am aşezat, aşadar, cât mai aproape de ea.

- Să ştii, Ollie, că nu doare; te rog, crede-mă. E ca şi cum te-ai prăbuşi lent de pe munte. Îţi dai seama?

Nu ştiu ce mi se învârtise undeva sub plex, deasupra măruntaielor. Un ce fără formă care se pregătea acum să-mi atace gâtlejul, făcându-mă să izbucnesc în hohote de plâns. Dar n-am să mă las. De altfel nu mă lăsasem niciodată. Eram bărbat, ce naiba! N-am voie să plâng. Aşa ceva nu există.

Dar dacă nu plâng, nu pot deschide gura. Nu pot decât să fac "da", din cap. Am răspuns din cap "Da".

- Umbli cu cioara vopsită?

- Hm? am putut mârâi printre dinţi.

- Habar n-ai ce înseamnă să te desprinzi lent din vârful unui munte, Preppie, adăugă ea. În viaţa ta n-ai căzut aşa, de pe munte.

- Ba da, am replicat recăpătându-mi glasul. Când te-am întâlnit pe tine.

- Da, spuse ea; şi un zâmbet trist îi flutură pe buze. "Oh, şi ce cădere!" Cine a spus asta?

- Nu ştiu. Shakespeare, am răspuns.

- Da, dar cine? întrebă ea din nou, cu un glas care devenise parcă rugător. Nu-mi amintesc nici măcar numele piesei. Şi am absolvit Radcliffe. Ar trebui să ştiu. Ştiam pe de rost întregul catalog Kochel.

- E lucru mare, am spus.

- Nu-i aşa? reluă ea; îşi încruntă fruntea şi întrebă: Ce număr are Concertul pentru pian în do major?

- Am să verific şi-am să-ţi spun, am liniştit-o.

Ştiam exact şi unde. Acasă, în dreapta, pe poliţa de lângă pian. Voi verifica, şi mâine, primul lucru, am să-i spun.

- Pe vremuri, da, ştiam, ştiam. Pe vremuri ştiam.

- Păi, vrei să discutăm acum despre muzică? am intervenit eu în "stil Humphrey Bogart".

- Preferi să discutăm despre înmormântare? m-a întrebat.

- Nu, i-am răspuns, necăjit c-o întrerupsesem.

- Să ştii c-am discutat asta cu Phil. Mă urmăreşti, Ollie?

Întorsesem capul.

- Da, sigur, Jenny, te ascult.

- I-am spus să facă o slujbă catolică, şi tu vei fi de acord.

- O.K, am răspuns.

- O.K, a întărit ea.

M-am simţit întrucâtva uşurat, deoarece, la urma urmelor, orice ar mai fi venit după asta, n-avea cum să fie mai groaznic.

Greşeam.

- Ascultă, Oliver, spuse Jenny - dar pe tonul ei supărat, deşi cu multă blândeţe. Oliver, eşti obligat să încetezi să-ţi faci sânge rău.

- Eu?

- Mă refer la expresia asta vinovată de pe faţa ta. Oliver, nu e bine.

Am încercat cinstit să-mi modific expresia de gheaţă a feţei, dar muşchii refuzau orice comandă.

- Nu-i vina nimănui, mă asculţi, prostule? spunea ea mai departe. Te rog deci: încetează cu autoînvinovăţirile.

Aş fi vrut s-o privesc mai departe, să nu mai trebuiască niciodată să-mi iau ochii de la ea: a trebuit totuşi să-mi plec pleoapele. Mi-era ruşine că până şi în acele momente Jenny îmi citea pe dinafară sufletul.

- Ascultă, Ol, e unicul lucru pe care-l cer. În alte privinţe, sunt sigură, totul o să fie în ordine.

Mă apucase din nou răscolirea aceea, mi-era frică să spun chiar: O.K. Nu puteam deschide gura. Pur şi simplu o priveam muteşte.

- De Paris nici că-mi pasă, făcu ea dintr-odată.

- Hm?

- Scoate-ţi naibii din cap Parisul şi muzica şi toate câte-ţi închipui că m-ai împiedicat să fac. Să ştii că nici nu-mi pasă: nu mă deranjează deloc, nu fi cretin! Nu poţi să crezi una ca asta!

- Nu, am răspuns foarte sincer.

- Atunci, marş afară de aici! spuse ea. Înseamnă că n-ai ce căuta lângă mine, la căpătâiul meu, pe păcătosul ăsta de pat de moarte.

Aveam toate motivele să ştiu când Jenny vorbeşte serios. Am căpătat învoirea să rămân, spunând o minciună:

- Te cred, am răspuns.

- Aşa da, mai merge, a zis ea. Şi acum, am să te rog foarte mult să-mi faci o favoare, da?

Simţeam cum undeva în mine urca iarăşi valul acela cotropitor de lacrimi. Dar m-am ţinut tare. N-aveam să plâng. Aveam pur şi simplu să-i indic lui Jennifer printr-o mişcare aprobatoare a capului că sunt într-adevăr fericit să-i îndeplinesc orice dorinţă, da.

- Te rog să fii bun: strânge-mă o dată, foarte tare, în braţe, mi-a spus.

I-am atins braţul. Dumnezeule! Cât era de slabă - şi am strâns uşor.

- Nu, Oliver, a spus ea. Te rog strânge-mă de-adevăratelea în braţe, foarte tare.

Cu multă băgare de seamă la tuburi şi la toate celelalte - m-am urcat atunci în pat lângă ea şi am cuprins-o în braţe.

- Mulţumesc, Ollie.

  Acestea au fost ultimele ei cuvinte.