Aventurile lui Tom Sawyer (19)

Asta fusese marea taină a lui Tom; planul de a se înapoia acasă, împreună cu fraţii săi piraţi şi de a lua parte la propria lor înmormântare. Sâmbătă pe înserate trecuseră apa către malul dinspre statul Missouri, călare pe un buştean vâslit din mâini. Debarcaseră la vreo nouă kilometri mai la vale de târguşor, dormiseră până spre ziuă în pădurea din marginea târgului, iar apoi se furişaseră pe drumeaguri lăturalnice, sfârşindu-şi somnul sus, în galeria bisericii, printre băncile stricate care zăceau acolo, vraişte.

Luni, în timpul gustării de dimineaţă, mătuşa Polly şi Mary se arătară foarte drăgăstoase cu Tom şi foarte atente faţă de dorinţele lui. Se vorbi cu mult mai mult ca de obicei. Cu acest prilej, mătuşa Polly spuse:

           - De, Tom, nu zic că n-a fost o glumă straşnică, să lăsaţi să se perpelească o lume- ntreagă, aproape o săptămână în şir, ca să vă distraţi voi, băieţii, da-i păcat că te-a răbdat inima să mă laşi pe mine să mă amărăsc atâta. Dac-ai putut trece apa pe-un buştean, ca să te duci la înmormântarea ta, puteai s-o mai treci şi-altă dată, ca să-mi dai de ştire că nu eşti mort, ci doar fugit de-acasă.

- Da, zău, Tom, c-ai fi putut să faci asta, spuse Mary, şi cred c-o şi făceai, dacă-ţi dădea prin gând.

-  Ai fi făcut-o, Tom? întrebă mătuşa Polly, luminându-se la faţă în aşteptarea răspunsului. Hai, zi! Făceai asta dacă-ţi da prin gând?

-  Hm, de! Ştiu şi eu? Ne-ar fi stricat tot planul.

-  Tom, eu credeam că atâtica ţii şi tu la mine, spuse tuşa Polly cu glas mâhnit, care-l făcu pe băiat să se simtă prost. Tot era ceva, dacă te gândeai măcar la una ca asta, chiar dacă până la urmă să zicem că n-o făceai.

-  Lasă, mătuşica, nu-i nimic, nu-ţi fă inimă rea din atâta lucru, sări Mary, nu ştii cât de zăpăcit e Tom? Totdeauna se pripeşte şi de-aia nu-i dă prin gând să facă ce trebuie.

-  Cu atât mai rău! Lui Sid i-ar fi dat în gând! Şi nu numai atât, dar Sid chiar c-ar fi venit să-mi dea de ştire. Tom, când o să-ţi aduci aminte odată şi-odată, o să fie prea târziu şi o să-ţi pară rău că n-ai ţinut mai mult la mine şi că nu te-ai purtat mai bine, când ţi-ar fi fost atât de uşor.

-  Mătuşico, de ce vorbeşti aşa, ştii foarte bine că ţin la tine, spuse Tom.

-  Aş şti mai bine dac-ai dovedi-o prin purtările tale.

-   Acum îmi pare rău că nu mi-a dat prin gând, zise Tom, cu glas de căinţă, da' să ştii că într-o noapte te-am visat. Tot e ceva, nu?

-   Mare lucru nu e, să viseze ştie şi cotoiul, dar tot e mai bine ca nimic. Şi ce-ai visat?

-   Uite, miercuri noaptea am visat că tu şedeai colo lângă pat şi Sid şedea pe lada de lemne, şi Mary alături de el.

-   Aşa şi şedeam. Aşa şedeam totdeauna. Îmi pare bine că-n visele tale ţi-ai adus aminte măcar de atâta lucru.

-   Şi mai visam că era aci şi mama Iu' Joe Harper.

-   Ce vorbeşti? ! Chiar a fost aci! Şi ce-ai mai visat?

-  A, o groază. Da' acu', abia mai mi-aduc aminte.

-  Ei, haide, încearcă să-ţi aminteşti! Nu poţi?

-  Parcă mi se pare că vântul, vântul era să stingă-ă-ă...

-   Sileşte-te să-ţi aminteşti, Tom! Gândeşte-te bine! Adevărat că vântul era să stingă ceva; hai spune, ce?

Tom îşi apăsă degetele pe frunte, o clipă plină de înfrigurare, şi-apoi spuse:

-  Acu' ştiu! Acu' ştiu! Lumânarea era s-o stingă!

-  Doamne, fie-ţi milă de păcatele noastre!... Hai, Tom, zi-nainte!

-   Şi mi se pare că atunci ai zis aşa: "Da' ce s-a-ntâmplat? Uşa aia mi se pare că s­-a..."

-  Hai, zi, Tom!

-   Stai, lasă-mă, să-mi aduc aminte... lasă-mă numai niţel. Da, da, ai spus că ţi se pare că s-a deschis uşa.

-  E-adevărat, cum stau acu' aci, aşa am spus! N-am spus aşa, Mary? Hai, zi!

-   Şi-atunci, şi-atunci... de, parcă n-aş fi chiar aşa sigur, da' parcă mi se pare că l-ai trimis pe Sid să... să... să...

-  Ai? Ai? Haide, zi! Ce l-am trimis pe Sid să facă? Ce l-am trimis pe Sid să facă, Tom? Ce l-am trimis să facă?

-  L-ai trimis să., l-ai trimis... a, da, l-ai trimis să-nchidă uşa!

-  Doamne sfinte! Să-mi spuie cineva că nu crede în vise! N-am mai auzit una ca asta de când trăiesc! Trebuie să-i spun numaidecât Serenei Harper. S-o văz acu' pe unde scoate cămaşa, cu trăncăneala ei despre "superstiţii"! Hai, Tom, zi-nainte!

-  Da, acuma-mi amintesc desluşit tot visul. După aia, tu ai zis de mine că nu-s rău, ci doar poznaş şi neastâmpărat şi că nu-mi dau seama ce fac, ca un mânz, parc-ai spus, sau aşa ceva.

-  Da, aşa am spus! Doamne, Dumnezeule! Nemaipomenit! Hai, zi-nainte, Tom!

-   Şi apoi ai început să plângi.

-  Da, da, aşa e. N-am plâns eu numai atunci... Ei, şi după aia?

         -  După aia, a-nceput şi doamna Harper să plângă şi să spuie c-aşa era şi Joe al ei şi că-i pare rău că-l bătuse pentru motiv cum c-ar fi şterpelit smântână, care-o aruncase ea cu mâna ei.

-  Tom! Să ştii că intrase-n tine Duhu' Sfânt şi te făcuse proroc! Da, zău! Să ştii c- aşa e! Doamne Sfinte. Hai, zi-nainte, Tom!

-  După aia, Sid a zis... Sid a zis...

-  Eu nu cred c-am zis ceva, spuse Sid.

-  Ba da, ai zis ceva, Sid, spuse Mary.

-  Tăceţi din gură şi lăsaţi-1 pe Tom să povestească! Spune, Tom, ce-a zis Sid?

- A zis, mi se pare c-a zis, că poate mi-e mai bine acolo unde sunt, dar că să fi fost şi eu mai cuminte...

-  Auziţi? Chiar aşa a spus, cuvânt cu cuvânt!

-   Şi tu l-ai repezit...

-  Te cred că da! Trebuie c-a fost un înger al Domnului aci printre noi! Sigur c-a fost un înger în vreun ungher.

-    Şi doamna Harper a povestit cum a speriat-o Joe c-o pocnitoare şi tu ai povestit chestia cu Peter şi cu "Moartea durerilor"...

-  Da, da, chiar aşa e!

- Şi-apoi aţi mai vorbit o grămadă... cum căutau oamenii prin apă ca să ne găsească, şi despre înmormântarea care avea să fie duminică, şi-apoi tu şi cu doamna Harper aţi plâns una-n braţele alteia, şi-apoi ea a plecat.

-  Chiar aşa a fost! Chiar aşa a fost! E adevărat precum stau aci pe locşoru' ăsta! Tom, de faţă să fi fost şi nu puteai să spui mai aidoma! Şi-apoi? Hai, zi, Tom!

-  Şi-apoi se făcea că te rugai pentru mine. Te vedeam şi auzeam fiecare cuvinţel pe care-l rosteai. Şi-apoi te-ai culcat, şi eu eram atâta de mâhnit, c-am scos din buzunar o coajă de sicomor şi-am scris pe ea: "Nu suntem morţi, ci doar am plecat să ne facem piraţi" şi-am pus coaja pe măsuţă lângă lumânare, şi când m-am uitat la tine, era atâta bunătate pe faţa ta, cum dormeai aşa, că se făcea că m-am apropiat şi te-am sărutat pe gură.

-    Zău, Tom, zău că m-ai sărutat? Toate ţi le iert pentru asta! Şi se repezi să-l îmbrăţişeze pe băiat, strângându-l la piept, mai să-l înăbuşe, pe când el se simţea cel din urmă dintre păcătoşi.

-   Foarte frumos din partea lui, cu toate că n-a fost decât un vis, bombăni Sid ca pentru sine, dar destul de tare ca să fie auzit.

-   Taci din gură, Sid! Omu' face-n vis ce-ar face şi treaz. Uite colea un măr mare, domnesc, pe care-l păstram pentru tine, Tom, la caz că te mai găsesc; acu' hai şi du-te la şcoală! Sunt recunoscătoare bunului Dumnezeu, părintele nostru al tuturor, că te am iarăşi lângă mine, carele îndelung răbdător este şi iertător cu cei ce cred în el şi-i ascultă poruncile, cu toate că Domnul ştie că-s nevrednică, dar vezi că de-ar fi numai ăi vrednici blagosloviţi cu îndurarea lui şi dac-ar fi să-i simtă numai aceia mâna ajutătoare, când e de trecut un hop greu, prea puţini s-ar bucura în această vale a plângerilor şi puţini ar intra în pacea Domnului, când va să vie noaptea cea lungă. Hai, duceţi-vă, Sid, Mary, Tom, căraţi-vă, destul m-aţi bătut la cap.

Copiii s-au dus la şcoală, iar bătrâna—la doamna Harper, ca să-i povestească visul minunat al lui Tom. Sid fu destul de înţelept, încât să nu rostească tare ce era în gândul lui, pe când ieşea din casă. Şi anume:

"Cam străvezie poveste. Aşa vis lung şi fără nici o greşeală!"

Ce mai erou devenise Tom! Acum nu mai umbla ţopăind sau sărind ca un cal nărăvaş, ci cu pas legănat şi plin de demnitate, cum se cuvenea unui pirat care simţea ochii lumii aţintiţi asupră-i. Vezi bine c-aşa era. Încerca el să nu dea atenţie privirilor şi vorbelor care se schimbau când trecea el, dar le sorbea cu nesaţ şi toate îl ungeau la inimă. Băieţii mai mici se îmbulzeau pe urmele lui, mândri de a fi văzuţi cu el şi răbdaţi pe lângă dânsul, de parc-ar fi fost toboşarul unei defilări sau elefantul care conduce menajeria când intră în târg. Băieţii de-o seamă cu el se făceau a nu şti că fusese plecat, dar în sinea lor se prăpădeau de invidie. Ar fi dat orice să aibă pielea lui oacheşă şi tăbăcită de soare şi faima lui strălucită. Tom însă nu s-ar fi lipsit de ele nici în schimbul unui circ întreg.

La şcoală, copiii făceau atâta caz de el şi de Joe, sorbindu-i din ochi cu atâta admiraţie, încât nu trecu mult şi celor doi eroi nici cu prăjina nu le-ai mai fi putut ajunge la nas. Începură să povestească nesăţioşilor ascultători peripeţiile prin care trecuseră, dar povestea nu avea decât început, sfârşit era puţin probabil să aibă vreodată, cu o închipuire bogată ca a lor. Iar când în cele din urmă şi-au scos lulelele şi-au început a se plimba, pufăind cu seninătate, gloria lor ajunse la apogeu.

Tom hotărî că acuma putea să nu-i mai pese de Becky Thatcher. Gloria îi ajungea. Va trăi pentru glorie. Acum că el ajunsese o persoană atât de suspusă, poate că ea va voi să se împace. Foarte bine, n-avea decât! O să vadă ea că ştia şi el să fie nepăsător. Curând sosi şi Becky. Tom se făcu că n-o vede. Se îndepărtă şi, alăturându-se unei cete de băieţi şi fete, începu să povestească. Băgă de seamă că ea alerga veselă de colo până colo, cu faţa îmbujorată şi cu ochii jucăuşi, făcându-se că-şi fugăreşte colegii şi râzând cu hohote când prindea pe câte unul. Nu-i scăpă faptul că prindea mereu pe câte cineva chiar în apropierea lui, şi că de fiece dată arunca spre el o privire plină de tâlc. Aceasta-i mulţumea din plin păcătoasa lui vanitate, şi, în loc să-l împace, îl întărâta şi mai mult... Acum evita cu tot dinadinsul să se trădeze că o ştie în apropiere. În cele din urmă, ea încetă să mai zburde. Se plimba nehotărâtă de colo până colo, scoţând uneori câte-un suspin şi aruncând către Tom priviri furişe, pline de aşteptare. Observă că Tom vorbea cu Amy Lawrence mai mult decât cu oricine. Îi trecu un junghi prin inimă, se simţi deodată neliniştită, stânjenită. Încercă să plece, dar picioarele o trădau; în loc să se depărteze, se dădea mai aproape de grupul în care se afla Tom. Cu vioiciune prefăcută, îi spuse unei fete care stătea chiar lângă el:

-  Bine, Mary Austin, răutate ce eşti, cum de n-ai venit la şcoala de duminică?

-   Sigur c-am venit. Nu m-ai văzut?

-  Nu te-am văzut! Unde şedeai?

-   Cu clasa domnişoarei Peters, unde şed totdeauna. Eu te-am văzut pe tine.

-   Nu, zău! Ce curios! Eu nu te-am văzut deloc. Am vrut să-ţi vorbesc de-o serbare...

-   A, ce bine! Cine-o dă?

-  Mămica o dă pentru mine.

-   A, bravo, sper că o să mă chemi şi pe mine.

-  Mai e vorbă! Serbarea-i dată pentru mine. O să chem pe oricine vreau eu să vie, şi bineînţeles că vreau să vii şi tu.

-   Ce bine! Când o să fie?

-   Curând. Poate că în preajma vacanţei.

-   A, ce bine-o să petrecem! O să chemi toate fetele şi toţi băieţii?

-   Da, pe toţi care-mi sunt prieteni, sau care vor să-mi fie, şi pe furiş îi aruncă o privire lui Tom. El însă vorbea mai departe cu Amy Lawrence, povestindu-i despre îngrozitoarea furtună de pe insulă şi cum izbise trăsnetul sicomorul cel mare, de-l "făcuse praf", în timp ce el, Tom, era "la trei paşi".

-   A, ce frumos o să fie! Eu pot să vin? întrebă Gracie Miller.

-  Da.

-  Dar eu? sări şi Sally Rogers.

-  Da.

-   Şi eu? întrebă Susy Harper. Şi Joe?

-  Fireşte.

Aşa întrebară pe rând, bătând bucuroşi din palme. După ce toţi din grup se rugaseră să fie invitaţi, Tom întoarse cu răceală spatele şi, povestind mai departe, plecă, luând-o cu el pe Amy. Bietei Becky îi tremurau buzele şi-i dădură lacrimile. Ascunse aceste semne sub o veselie silită şi continuă să ciripească cu vioiciune. Dar gândul la serbare pierduse orice farmec şi nimic nu o mai interesa. Căută să plece cât mai repede, ca să se ascundă şi să-şi verse focul plângând, după obiceiul femeilor. Apoi şezu posomorâtă, rănită în mândria ei, până ce sună clopoţelul. Atunci se ridică, cu o privire răzbunătoare în ochi, îşi scutură cozile lungi şi spuse că ştie ea ce-o să facă.

În recreaţie, Tom continuă flirtul cu Amy, grozav de bucuros că găsise un plan atât de isteţ! Nu-şi mai găsea locul; voia să dea de Becky şi s-o rănească jucând teatru în faţa ei. Dar când în cele din urmă o zări, însufleţirea îi scăzu brusc. Becky şedea, foarte bine dispusă, pe o bancă mică din spatele şcolii, cu Alfred Temple alături. Se uitau amândoi la nişte poze; erau atât de absorbiţi şi îşi ţineau capetele atât de alăturate deasupra cărţii, încât păreau că nu mai ştiu de nimic altceva pe lume. În vinele lui Tom începu să fiarbă gelozia. Acum suferea, căindu-se amarnic că dăduse cu piciorul prilejurilor de împăcare oferite de Becky. Îşi zicea că a fost un nerod şi câte şi mai câte—toate vorbele de ocară ce-i treceau prin cap. Îi venea să plângă de necaz. Iar Amy, în timp ce se plimbau, continua să vorbească, însufleţită şi fericită. Lui Tom însă îi înţepenise limba în gură. Nici nu auzea ce spunea Amy şi de câte ori fata se oprea, aşteptând un răspuns, el doar bâlbâia câte o încuviinţare stângace, nimerind-o de cele mai multe ori ca nuca-n perete. O lua mereu spre spatele şcolii, ca şi cum ar fi vrut să-şi pună sare pe rană, privind scena aceea nesuferită. Făcea ce făcea şi tot acolo ajungea. I se suia sângele la cap, când vedea că lui Becky Thatcher nu-i pasă de el, de parcă nici n-ar fi fost pe lume. Fata însă îl vedea; ea ştia foarte bine că e pe cale să câştige bătălia şi se bucura că suferă şi el cum suferise ea. Flecăreala veselă a lui Amy ajunse de neîndurat. Tom dădu a înţelege că avea treburi serioase, nişte lucruri care trebuiau neapărat rezolvate şi că era cam târziu. Dar în zadar; fata ciripea înainte. Tom gândea: "Fir-ar a naibei, nu mai scap odată de ea!" Până la urmă plecă să vadă de acele treburi. Ea spuse, nevinovată, că va fi "pe-aproape" la sfârşitul orelor de şcoală, în timp ce el o luă la fugă, fiindu-i ciudă pe dânsa.

"Oricare alt băiat, gândea Tom, scrâşnind din dinţi, oricare alt băiat din târg să fi fost, decât filfizonul ăsta de la Saint Louis, care se crede gătit cum nu mai e altul, şi, mă rog, din aristocraţie! Lasă, dom'le, nu degeaba ţi-am tras eu o chelfăneală din prima zi când te-ai arătat în târgul ăsta, îţi mai trag eu una să mă ţii minte. Stai că-mi cazi tu în mână! Te aranjez eu..."

Şi execută pe rând toate mişcările cu care-ar fi snopit în bătaie pe-un băiat imaginar, trăgând pumni în aer, izbind cu piciorul în vânt, făcându-se că-i scoate ochii.

"Aha, ţi-a venit mintea la cap, ai! Zbieri să te las? Să te iert? Hai, marş acum, şi să nu te mai prind altă dată..." Şi astfel, snopeala închipuită luă un sfârşit care-l mai răcori niţel. La amiază, Tom dădu fuga acasă. Nu mai putea îndura recunoscătoarea fericire a lui Amy, iar cealaltă nefericire îi amăra şi mai mult sufletul. Becky începu din nou să contemple pozele în tovărăşia lui Alfred, dar cum minutele treceau încet ca melcul, fără ca Tom să apară şi ea să-l vadă chinuindu-se, triumful începu să-i pălească. Fata pierdu orice interes pentru poze, luă mai întâi o înfăţişare gravă, apoi dis­trată, şi în cele din urmă melancolică. De vreo două-trei ori ciuli urechea la auzul unor paşi, dar în zadar nădăjduia; Tom nu veni. În cele din urmă se simţi cât se poate de nenorocită şi se căi de a fi mers atât de departe. Bietul Alfred, văzând că o pierde fără să ştie pentru ce, exclama întruna:

- Vai, uite ce frumoasă e asta! Ia uită-te la asta! Ea, până la urmă, îşi pierdu răbdarea şi-i spuse:

-  Ia lasă-mă-n pace! M-am săturat de ele. O podidiră lacrimile, se sculă şi plecă.

Alfred se luă după ea, încercând s-o îmbuneze, dar ea izbucni:

-   Pleacă şi lasă-mă-n pace, n-auzi? Nu pot să te sufăr! Băiatul rămase locului, întrebându-se mirat în sinea lui cu ce greşise. Nu-i spusese chiar ea că în toată pauza de la amiază se vor uita amândoi la poze? Ea îşi văzu de drum, plângând. Atunci Alfred intră îngândurat în clasa goală. Era supărat şi totodată se simţea umilit. Nu-i fu greu să ghicească adevărul: fata îl folosise drept unealtă ca să se răzbune pe Tom Sawyer. Gândul acesta, odată încolţit în mintea lui, fireşte că nu făcu decât să sporească ura ce-o nutrea împotriva lui Tom. I-ar fi plăcut să găsească ceva ca să-l bage pe băiatul ăla la apă, fără ca el însuşi să rişte mare lucru. Atunci îi căzură ochii pe cartea de citire a lui Tom. Iată prilejul! Foarte mulţumit, deschise cartea la pagina unde era lecţia din acea după-amiază şi vărsă cerneală peste ea.

Becky, aruncând chiar în acea clipă, îndărătul lui, o privire pe fereastră, îi văzu fapta. Se dete la o parte, ca el să n-o observe. Porni repede spre casă, cu gândul să-l caute pe Tom şi să-i spună. Tom îi va fi recunoscător şi supărarea lor va lua astfel sfârşit. Dar nu făcuse nici jumătate de drum, când îşi schimbă părerea. Îşi aduse aminte de purtarea lui Tom faţă de dânsa, pe când vorbea de serbare, şi gândul acesta o fripse la inimă şi-o copleşi de ruşine. Se hotărî să-l lase să fie bătut, pentru foaia de carte stricată, şi pe deasupra să-l urască veşnic.

Tom se întoarse acasă posomorât. De la primele vorbe pe care le rosti mătuşă-sa, înţelese că nu era chip să scape de necazuri.

-  Tom, îmi vine să te jupoi de viu.

-  Da' ce-am făcut, mătuşica?

-  Prea destul! Auzi! Mă duc la Serena Harper, ca o neroadă, şi mă apuc să-i povestesc bazaconia aia de vis al tău, gândind c-o s-o crează şi ea... Şi când colo, auzi dumneata, aflu de la ea că-l iscodise pe Joe şi aflase, nici mai mult nici mai puţin, cum c-ai fost aci în noaptea cu pricina şi c-ai auzit tot ce am vorbit noi! Tom, nu ştiu ce-o să se aleagă de tine, dacă eşti în stare să te porţi aşa! Ia închipuieşte-ţi şi tu cum mă simt eu acum, când mă gândesc c-ai putut să mă laşi să mă duc la Serena Harper şi să mă fac de râs... şi tu să nu spui o vorbă!

Iată că lucrurile se înfăţişau sub o nouă lumină. Până acum, povestea scornită de dimineaţă îi păruse lui Tom o glumă bună şi chiar foarte isteaţă. Acum i se părea ticăloasă şi de prost gust. Tom lăsă capul în jos şi o clipă nu ştiu ce să răspundă; apoi zise:

-  Mătuşica, îmi pare rău că te-am lăsat să te duci, da' nu mi-am dat seama.

-   Vai, copile, niciodată nu-ţi dai seama! Numai la tine şi la năzbâtiile tale te gândeşti. Ca să vii cale lungă, noaptea, de la insula Jackson şi pân-aci, să faci haz de supărarea noastră şi să-ţi râzi de mine cu născoceala aia de vis, la asta te-a tăiat capul, da' ca să-ţi fie milă de noi şi să ne cruţi de supărare, nici prin gând nu ţi-a trecut!

-Mătuşica, acum văd şi eu c-a fost o ticăloşie, da' n-am făcut-o înadins, crede-mă. Şi-apoi, în noaptea aceea, n-am venit ca să fac haz de voi.

-  Da' pentru ce-ai venit?

-  Ca să-ţi spun să nu te amărăşti din pricina noastră, că nu ne înecasem.

-   Tom, aş fi cea mai fericită fiinţă de pe lume dac-aş putea crede c-ai avut asemenea gând bun, da' ştii foarte bine că nu-i adevărat, şi eu ştiu la fel de bine ca şi tine, Tom.

-  Mătuşica, zău că asta am vrut să fac, să nu mă mişc d-aci dacă nu spui drept.

- Haide, Tom, nu minţi, te rog din suflet! Minciuna-ţi sporeşte păcatul de-o mie de ori.

- Da' nu mint, mătuşica, spun drept. Am vrut să nu mai fii supărată, numa' d-aia am venit.

-  Aş da orice ca să pot crede una ca asta, ţi-ar răscumpăra o groază de păcate, Tom. Mai c-aş fi bucuroasă c-ai fugit şi că te-ai purtat atât de rău. Da' cum să te cred? Că dac-ai fi vrut să-mi spui, îmi spuneai, nu-i aşa, băiatule?

- Vezi, mătuşica, după ce ai vorbit matale de înmormântare, mi-a dat în gând să ne întoarcem şi să ne ascundem în biserică, şi-atâta mi-a plăcut planul ăsta, că nu m-a răbdat inima să mă las de el. Şi atunci am pus coaja înapoi în buzunar, şi-am tăcut chitic.

-  Care coajă?

- Coaja de copac pe care-ţi scrisesem că ne-am făcut piraţi. Mai bine te deşteptai când te-am sărutat, zău aşa.

Pe faţa mătuşii se topiră liniile aspre şi în ochi îi năvăli duioşia.

-  Adevărat că m-ai sărutat, Tom?

-  Dacă-ţi spun că te-am sărutat!

           - Eşti sigur, Tom?           

           -  Te-am sărutat, mătuşica, crede-mă, dacă-ţi spui...           

           -  Şi de ce m-ai sărutat, Tom?

           -  Fiindcă mi-erai tare dragă, cum gemeai aşa prin somn, şi-mi părea rău de tine.

Vorbele băiatului păreau sincere. Bătrânica nu-şi putu ascunde un tremur în glas când zise:

           -   Mai sărută-mă o dată, Tom!... şi-acu' fă bine şi şterge-o la şcoală şi nu mă mai necăji.

Cum ieşi pe uşă Tom, mătuşa Polly dădu fuga la un dulap şi scoase o zdreanţă de surtuc, fostul costum de pirat al lui Tom. Stătu cu surtucul în mână şi-şi zise:

"Nu, nu mă-ncumet. Bietu' băiat... eu zic c-a minţit, da' e-o minciună pornită dintr-o inimă bună. Dumnezeu să i-o răsplătească, ce bine mi-a făcut! Nădăjduiesc c-o să-l ierte Domnul, ştiu bine c-o să-l ierte. Da' eu mai bine să nu mă-ncredinţez că-i minciună. N-o să mă uit..."

Puse la loc surtucul şi rămase o clipă pe gânduri. De două ori întinse mâna să ia haina şi de fiece dată iar se stăpâni. A treia oară, îşi făcu curaj, zicându-şi: "E-o minciună nevinovată, e-o minciună de copil bun, n-o să-mi fac sânge rău." Căută în buzunarul surtucului. O clipă mai târziu, citea coaja de copac a lui Tom printr-un văl de lacrimi şi-şi spunea:

    "L-aş ierta pe băiat acu', să fi făptuit şi o mie de păcate!"