O formidabila poveste a lui Buzzati

Asalt asupra Marelui Convoi

Prins pe un drum de ţară şi condamnat numai pentru contrabandă - fiindcă nu l-au recunoscut - Gaspare Planetta, capul haiducilor, a rămas timp de trei ani în închisoare.

A ieşit de după gratii schimbat. Boala îl con­sumase, îi crescuse barba, părea mai degrabă un bătrânel decât faimosul haiduc, cel mai bun tră­gător ştiut, ce nu-şi greşea ţinta.

Şi aşa, cu lucrurile adunate într-o bocceluţă, a luat-o spre Monte Fumo, regatul său de odinioară, unde se aflau tovarăşii.

Era într-o duminică de iunie când s-a pierdut în adâncul văii unde se găsea sălaşul lor. Potecile din pădure erau neschimbate, ici se ivea o rădă­cină, colo o piatră anume pe care şi-o amintea bine. Totul era ca mai înainte.

Şi, cum era zi de sărbătoare, haiducii erau adu­naţi în casa lor. Apropiindu-se, Planetta a auzit voci şi râsete. Dar nu mai era ca altădată, uşa era acum închisă.

A bătut de câteva ori în uşă. Înăuntru s-a făcut linişte. Mai apoi au întrebat:

— Cine e?

— Vin de la oraş, a răspuns el, vin din partea lui Planetta.

Voia să le facă o surpriză, dar, după ce i-au deschis şi s-a apropiat, Gaspare Planetta şi-a dat imediat seama ca nu l-au recunoscut. Doar bătrânul câine, slăbănogul Tromba, a sărit pe el, schelălăind de bucurie.

La intrare, vechii săi tovarăşi Cosimo, Marco, Felpa şi alte câteva feţe noi s-au strâns în jurul lui, întrebând de Planetta. Le-a povestit cum l-a cunoscut pe mai-marele haiducilor în închisoare; le-a spus că Planetta avea să fie eliberat peste o lună şi că între timp l-a trimis pe el ca să afle cum mai merg lucrurile pe la ei.

După puţin timp însă, haiducii n-au mai fost interesaţi de noul-venit şi au găsit tot felul de pretexte pentru a-l lăsa singur. Doar Cosimo a rămas să vorbească cu el, deşi nu-l recunoscuse.

— Şi la întoarcere ce are de gând să facă? l-a întrebat, gândindu-se la bătrânul haiduc din închisoare.

— Ce are de gând să facă? a spus Planetta. Adică, n-o să poată să se întoarcă aici?

— Ba da, sigur că da, eu n-am nimic de spus, mă puneam în locul lui, mă gândeam şi eu. Aici lucrurile s-au mai schimbat. Iar el o să vrea să comande din nou, e de înţeles, dar nu prea ştiu...

— Ce nu ştii?

— Nu ştiu dacă Andrea o să fie dispus... O să-i facă probleme... In ce mă priveşte, să se întoarcă, noi doi ne-am înţeles întotdeauna...

Aşa a aflat Gaspare Planetta că noul cap era Andrea, unul dintre tovarăşii săi de odinioară, care, pe deasupra, păruse cel mai câinos.

În clipa aceea uşa s-a deschis larg, şi în prag s-a arătat chiar Andrea, care s-a oprit în mijlocul odăii. Planetta şi-l amintea deşirat şi apatic. In faţa lui stătea acum un haiduc straşnic, cu faţa aspră şi nişte mustăţi formidabile. Atunci l-a observat pe noul-venit, pe care nici el nu l-a recunoscut.

— Aşa? a spus el, gândindu-se la Planetta. Dar cum de n-a reuşit să fugă din închisoare? Nu-i chiar aşa de greu. Şi pe Marco l-au băgat la răcoare, dar n-a rămas decât şase zile. Şi lui Stella i-a trebuit puţin timp ca s-o şteargă. Şi tocmai el, care era căpetenia, tocmai el nu s-a descurcat.

— Nu mai e ca pe vremuri, dacă vreţi să ştiţi, a spus Planetta cu un zâmbet complice. Sunt mult mai mulţi gardieni, grilajul a fost schimbat, nu ne mai lasă singuri. Iar el s-a şi îmbolnăvit.

Aşa a vorbit, dar mai apoi a înţeles că îl dădu­seră deoparte, a înţeles că mai-marele nu poate să se lase prins şi, pe deasupra, să mai rămână şi închis timp de trei ani, ca un neisprăvit oarecare, a înţeles că e bătrân, că nu-şi mai găseşte locul printre ei, că vremea lui a apus.

— Mi-a spus, a reluat cu voce absentă, el, care de obicei era jovial şi senin, Planetta mi-a spus că şi-a lăsat aici calul, un cal alb, spunea că se numeşte Polak, aşa mi se pare, şi că are o umflă­tură sub un genunchi.

— Avea, vrei să spui, zise Andrea arogant, în­cepând să priceapă că era chiar Planetta în per­soană. Dacă i-a murit calul, nu-i vina noastră.

— Mi-a spus, a continuat calm Planetta, că şi-a lăsat pe-aici hainele, lanterna, ceasul.

Şi, zâmbind subţire, se apropia de fereastră, ca toţi să-l poată vedea bine.

Şi toţi l-au văzut bine, au recunoscut în bătrâ­nul slab ceea ce mai rămăsese din mai-marele lor, din faimosul Gaspare Planetta, din cel mai bun trăgător, care nu rata nicio ţintă.

Cu toate acestea, niciunul n-a suflat. Nici măcar Cosimo n-a îndrăznit să spună ceva. Toţi s-au prefăcut a nu-l recunoaşte, pentru că de faţă era şi Andrea, noul cap, de care se temeau. Şi Andrea s-a făcut că nu pricepe.

— De lucrurile lui nu s-a atins nimeni, adăugă Andrea, trebuie să fie pe-acolo, printr-o ladă. Despre haine nu ştiu nimic. Poate le-o fi folosit cineva.

— Mi-a spus, continuă imperturbabil Planetta, dar fără să mai zâmbească de astă dată, mi-a spus că şi-a lăsat pe-aici şi puşca.

— Puşca lui e tot aici, a spus Andrea, şi poate să vină să şi-o ia.

— Îmi  spunea,  a  continuat  Planetta,  îmi spunea mereu: cine ştie cum s-or folosi de ea, de puşca mea, cine ştie ce ruginitură o să găsesc la întoarcere. Ţinea mult la puşca lui.

— Am mai folosit-o eu uneori, a recunoscut Andrea, cu o uşoară sfidare în glas, dar nu cred să i-o fi mâncat.

Gaspare Planetta s-a aşezat pe-o băncuţă. Sim­ţea cum îl cuprinde febra, nu prea mare, dar sufi­cientă ca să-şi simtă capul greu.

— Spune-mi, i s-a adresat el lui Andrea, ai putea să mi-o arăţi?

— Adu-o, i-a spus Andrea unuia dintre haiducii cei noi, pe care Planetta nu-l cunoştea, hai, du-te dincolo şi adu-i-o.

I-au adus puşca lui Planetta. El a cercetat-o atent, cu un aer îngrijorat, dar încetul cu încetul s-a liniştit. I-a mângâiat ţeava.

— Bine, a adăugat după un timp, mi-a mai spus că a lăsat şi ceva muniţie. Îmi amintesc exact: praf de puşcă, şase măsuri, şi optzeci şi cinci de gloanţe.

—  Hai, a mai spus Andrea supărat, hai, du-te şi adu-i-le. Mai e ceva?

— Mai e şi ăsta, a spus Planetta cu mult calm, ridicându-se de pe băncuţă, apropiindu-se de Andrea şi desprinzându-i de la brâu un pumnal lung vârât în teacă. Mai e şi ăsta, a precizat, cuţitul de vânătoare.

Şi s-a aşezat din nou pe bancă. A urmat o tăcere lungă şi apăsătoare. În cele din urmă, a vorbit Andrea.

— Asta-i, bună seara, a spus, pentru a-i da de înţeles lui Planetta că era timpul să plece.

Gaspare Planetta şi-a ridicat privirea, cân­tărind din ochi trupul puternic al lui Andrea. Ar fi putut oare să-l înfrunte, stors şi obosit cum era? Aşa că s-a ridicat încet, a aşteptat să-i dea şi celelalte lucruri ale sale, a pus totul în sac, şi-a aruncat puşca pe spate.

— Atunci, bună seara, domnilor, a mai spus, îndreptându-se spre uşă.

Haiducii au rămas muţi, nemişcaţi de uluiţi ce erau, pentru că niciodată nu şi-ar fi închipuit că Gaspare Planetta, vestitul cap al haiducilor, ar fi putut să plece aşa, lăsându-se călcat în picioare. Numai lui Cosimo i-a revenit întru câtva glasul, un glas ciudat de slab:

— Adio, Planetta! a spus, lăsând deoparte orice prefăcătorie, adio şi noroc!

Planetta s-a pierdut în pădure prin întunericul serii, fluierând un cântecel vesel.

Asta s-a întâmplat cu Planetta, care nu mai este capul haiducilor, ci doar Gaspare Planetta Severino, de patruzeci şi opt de ani, fără un loc al lui. Şi totuşi, avea un loc al lui, un adăpost pe Monte Fumo, jumătate din lemn, jumătate din piatră, în adâncul pădurii, unde se ascundea altădată, când pe-aproape erau prea mulţi jandarmi.

Planetta a ajuns la refugiu, a aprins focul, a socotit banii pe care îi mai avea (erau îndeajuns pentru câteva luni) şi aşa a început să trăiască singur.

Într-o seară însă, cum sta lângă foc, uşa s-a deschis brusc şi a intrat un tânăr cu o puşcă. Să tot fi avut vreo şaptesprezece ani.

— Care-i baiul? a întrebat Planetta fără să se ridice.

Tânărul avea un aer îndrăzneţ, semăna cu el, cu Planetta cel din urmă cu treizeci de ani.

— Aici stau cei de pe Monte Fumo? De trei zile îi tot caut.

Băiatul se numea Pietro. A povestit fără ezitare că voia să se alăture haiducilor. Mereu trăise ca un hoinar şi se gândea la asta de ceva vreme, dar ca să fii haiduc îţi trebuia măcar o puşcă, şi a aşteptat un timp, acum însă a furat-o pe asta, şi era chiar bunicică.

— Ai nimerit bine, a spus Planetta vesel, eu sunt Planetta.

— Planetta, capul haiducilor, vrei să spui?

— Desigur, chiar el.

— Dar nu erai în închisoare?

— Am fost, e-un fel de-a spune, i-a explicat complice Planetta. Am stat trei zile, n-au fost în stare să mă ţină mai mult.

Băiatul l-a privit bucuros.

— Asta înseamnă că mă iei pe lângă tine?

— Să te iau pe lângă mine? a făcut Planetta. Mă rog, în noaptea asta poţi să dormi aici, mâine om vedea.

Cei doi au rămas împreună. Planetta nu l-a dezamăgit pe băiat, i-a dat de înţeles că el este căpetenia, i-a mai explicat că preferă să trăiască de unul singur şi să se vadă cu tovarăşii de haiducie numai când era nevoie. Băiatul îl credea puternic şi aştepta de la el lucruri mari.

Dar zilele treceau şi Planetta nu făcea nimic. Cel mult se învârtea prin împrejurimi, vânând. În rest, sta mai mult pe lângă foc.

— Şefule, spunea Pietro, când o să mă iei cu tine să mai mişc şi eu ceva?

— Ei, răspundea Planetta, într-una din zilele astea o să punem ceva la cale. O să-i aduc pe toţi tovarăşii mei şi o să fii mulţumit.

Zilele continuau să se scurgă.

— Şefule, spunea băiatul, am aflat că mâine o să treacă jos, în vale, caleaşca unui negustor, un oarecare Francesco, care trebuie să aibă buzu­narele pline.

— Un oarecare Francesco? spunea Planetta, fără a se arăta prea interesat. Păcat, tocmai el, îl cunosc bine de ceva vreme. O vulpe bătrână, îţi spun eu, când pleacă în călătorie nu ia nici un bănuţ cu el, i se pare prea mult dacă îşi ia hainele, de teama hoţilor.

— Şefule, spunea băiatul, am aflat că mâine or să treacă două căruţe încărcate cu lucruri bune, bune de mâncat, ce spui, şefule?

— Chiar aşa, făcea Planetta, mâncare?

Şi trecea peste, ca şi cum ar fi fost o pradă nedemnă de el.

— Şefule, mai propunea băiatul, mâine e sărbătoare în sat, sunt o grămadă de oameni care se-nvârt pe-acoio, or să treacă trăsuri multe, mulţi se vor întoarce noaptea. N-ar fi rost de ceva?  

— Când e lume multă, îi răspundea Planetta, e mai bine să stăm deoparte. De sărbători sunt mulţi jandarmi. Nu merită osteneala. Într-o zi ca asta m-au prins.

— Şefule, a mai spus băiatul după câteva zile, spune-mi, ce-i cu tine? Nu mai vrei să te mişti. Nici la vânătoare nu mai vrei să mergi. Pe tovarăşii tăi nu vrei să-i mai vezi. Oi fi bolnav, şi ieri ai avut febră, mai mereu stai lângă foc. De ce nu-mi spui drept?

— S-ar putea să nu mă simt prea bine, răs­pundea Planetta zâmbind, dar lucrurile nu stau deloc cum crezi tu. Dacă vrei să-ţi spun, poate după aia o să mă laşi în pace, află că e o tâmpenie să dai în brânci ca să pui deoparte nişte bănuţi. Dacă mă deranjez, vreau să merite osteneala. Aşa că m-am hotărât, ca să ştii şi tu, să aştept Marele Convoi.

Voia să spună Marele Convoi care, o dată pe an, mai precis pe l2 septembrie, ducea în capitală o mare cantitate de aur, toate birurile strânse din provinciile din sud. Trecea în sunet de corn, pe drumul principal, în tropăitul gărzilor armate. Marele Convoi imperial, cu carul de fier plin de monede puse în saci nenumăraţi. Haiducii visau la el în nopţile frumoase, dar în ultimii o sută de ani nici unul dintre cei care îl atacaseră nu rămăsese nepedepsit. Treisprezece haiduci muri­seră, douăzeci fuseseră închişi. Nimeni nu în­drăznea să mai încerce; cu fiecare an, birurile creşteau şi, o dată cu ele, şi escorta. Călăraşi în faţă şi în spate, patrule călare alături, vizitii înarmaţi, curieri şi servitori. In frunte mergea un fel de ştafetă cu trompeţi şi drapel. La o anumită distanţă îi urmau cei douăzeci şi patru de călăraşi cu puşti, pistoale şi săbii. Apoi venea şi poştalionul de fier, cu stema imperială în relief, tras de şaisprezece cai. Alţi douăzeci şi patru de călăraşi mergeau în spate, şi încă doisprezece pe cele două laturi. O sută de mii de ducaţi de aur, o mie de uncii de argint, puşi deoparte pentru casa imperială.

Intrând şi ieşind din văi, convoiul trecea în galop. Luca Toro, cu o sută de ani în urmă, a avut curajul să-l atace şi, ca prin minune, i-a mers bine. Aşa a fost prima oară: escorta a început să se teamă. Luca Toro a fugit după aceea în Orient şi s-a făcut domn.

După mai mulţi ani, au încercat şi alţi haiduci: Giovanni Borso, Neamţul, Sergio Şoarecele, Contele şi Capul celor treizeci şi opt, ca să-i numesc pe câţiva. Toţi, în dimineaţa următoare, zăceau întinşi pe marginea drumului, cu capul spart.

— Marele Convoi? Chiar vrei să rişti? l-a întrebat băiatul uimit.

— Bineînţeles că sunt gata să risc. Dacă reuşesc, m-am aranjat pentru totdeauna.

Aşa a vorbit Gaspare Planetta, dar nici prin cap nu-i trecea să facă ceva. Chiar şi în douăzeci, ar fi fost o nebunie să atace Marele Convoi, dară­mite de unul singur.

A spus-o în glumă. Băiatul, însă, a luat-o în serios şi l-a privit pe Planetta plin de admiraţie.

— Spune-mi, a întrebat băiatul, câţi o să fiţi?

— Cincisprezece, pe puţin.

— Şi când o să se-ntâmple?

— Mai e timp până atunci, a răspuns Planetta, trebuie să vorbesc cu ai mei. Nu-i de joacă.

Zilele, ca de obicei, treceau pe nesimţite, şi pădurea se făcea ruginie. Băiatul era plin de nerăbdare. Planetta îl lăsa să spere şi, în serile lungi petrecute lângă foc, discuta despre marele plan al loviturii şi se amuza. Uneori îi venea şi lui să creadă că tot ce punea la cale era adevărat.

Pe doi septembrie, în ajunul loviturii, băiatul a hoinărit până noaptea târziu. La întoarcere era negru la faţă.

— Ce-i cu tine? l-a întrebat Planetta, aşezat, ca de obicei, în faţa focului.

— Ce să fie, i-am întâlnit pe tovarăşii tăi. S-a lăsat o tăcere lungă, de se auzea numai trosnetul focului. S-a auzit şi glasul vântului care bătea în pădure.

— Ei, şi? a întrebat Planetta în cele din urmă, cu o voce ce se voia glumeaţă. Ţi-au spus totul, ca să zic aşa?

— Sigur, a răspuns băiatul. Chiar aşa, totul.

— Bine, a adăugat Planetta, şi s-a lăsat din nou tăcerea în încăperea plină de fum, în care lumina doar focul.

— Mi-au spus să mă duc la ei, a mai îndrăznit băiatul. Mi-au spus că sunt multe de făcut.

—  E de înţeles, a aprobat Planetta, ai fi un prost dacă nu te-ai duce.

— Şefule, a întrebat Pietro cu o voce în care se ghicea plânsul, de ce nu-mi spui adevărul, ce-i cu toate poveştile astea?

— Care poveşti? a replicat Planetta, care se chinuia să aibă aceeaşi voce veselă. Ce poveşti ţi-am spus? Te-am lăsat doar să crezi, asta-i tot. N-am vrut să te dezamăgesc. Asta-i tot, ca să spun aşa.

— Nu-i adevărat, a spus băiatul. Tu m-ai ţinut aici cu făgăduieli, şi ai făcut-o numai ca să-ţi râzi de mine. Mâine, ştii bine...

— Ce se întâmplă mâine? a întrebat Planetta, de data aceasta liniştit. Te gândeşti la Marele Convoi?

— Vezi, şi eu, fraier, te-am crezut, a bombănit supărat băiatul. De fapt, te înţeleg, bolnav cum eşti, nu ştiu ce-ai fi putut... A tăcut câteva clipe şi a încheiat spunând încet: mâine plec.

A doua zi de dimineaţă, însă, Planetta s-a trezit primul. S-a ridicat din pat fără să-l trezească pe băiat, s-a îmbrăcat în grabă şi a luat puşca cu el. Când a fost în prag, Pietro s-a trezit şi el.

— Şefule, l-a întrebat, numindu-l aşa din obişnuinţă, unde te duci la ora asta, poţi să-mi spui şi mie?

— Pot să-ţi spun, domnule, a răspuns Planetta zâmbind, mă duc să întâmpin Marele Convoi.

Băiatul, fără a-i răspunde, s-a întors pe partea cealaltă, ca şi cum ar fi vrut să spună că de poveşti răsuflate era sătul.

Dar poveştile se terminaseră. Planetta, ca să-şi respecte promisiunea, chiar dacă făcută în glumă, Planetta, rămas de unul singur, a plecat să atace Marele Convoi.

Tovarăşii râseseră destul pe seama lui. Măcar băiatul să ştie cine era Gaspare Planetta. Dar nici de băiatul ăsta nu-i păsa prea mult. O făcea în fond pentru el, pentru a fi cel care fusese odată, fie şi pentru ultima oară. Nimeni nu avea să-l vadă, poate nimeni n-o să ştie vreodată, dacă avea să fie ucis imediat; dar asta nu avea importanţă. Era o problemă personală cu puternicul Planetta de altădată. Un soi de pariu pe o încercare disperată.

Pietro l-a lăsat pe Planetta să plece, dar mai târziu l-a cuprins îndoiala: dacă Planetta se ducea cu adevărat la atac? Era o îndoială firavă şi absurdă, şi totuşi Pietro s-a sculat şi a ieşit să-l caute. Planetta îi arătase de multe ori locul potrivit să aştepte convoiul. Avea să se ducă acolo să vadă.

Se luminase bine de ziuă, dar nori grei de furtună se întindeau pe cer. Lumina era clară şi cenuşie. Din când în când ciripea câte o pasăre. În răstimpuri se auzea tăcerea.

Pietro a alergat prin pădure, până jos, în vale, pe unde trecea drumul. Se furişa atent printre hăţişuri, spre pâlcul de castani unde trebuia să se afle Planetta.

Planetta, într-adevăr, era acolo, în spatele unui trunchi de copac unde îşi înjghebase un ascunziş din iarbă şi crengi, pentru a fi sigur că n-o să fie văzut. Se afla pe un fel de dâmb ce domina o şerpuitură abruptă a drumului, o porţiune foarte înclinată, unde caii erau obligaţi să încetinească. De acolo ar fi putut să ţintească bine.

Băiatul s-a uitat jos, spre câmpia de la miazăzi ce se pierdea în zare, tăiată în două de drum. A văzut în depărtare un nor ce se învolbura.

Norul care se mişca, înaintând de-a lungul drumului, era prăfăraia stârnită de Marele Convoi.

Planetta îşi potrivea puşca cu cea mai mare indiferenţă, când a auzit ceva mişcându-se lângă el. S-a întors şi l-a văzut pe băiat pitit cu puşca după un copac, în apropiere.

— Şefule, i-a spus gâfâind băiatul, Planetta, hai să plecăm de-aici. Ai înnebunit?

— Taci din gură, i-a răspuns zâmbind Planetta; nu mă ştiam nebun. Pleacă de-aici imediat.

— Eşti nebun, îţi spun eu, Planetta, tu îi aştepţi pe tovarăşii tăi, dar ei n-or să vină, mi-au spus mie, nici prin cap nu le trece.

— Or să vină, Doamne, şi ce-or să mai vină, trebuie doar să mai aşteptăm puţin. Asta-i mania lor, să sosească mereu cu întârziere.

— Planetta, l-a implorat băiatul, fă-mi plă­cerea, hai să plecăm de-aici. Ieri-seară glumeam, nu vreau să te părăsesc.

— Ştiu, am priceput, a râs blând Planetta, dar acum, gata, du-te, du-te, îţi spun, grăbeşte-te, ăsta nu-i un loc pentru tine.

— Planetta, a insistat băiatul, nu vezi că-i o nebunie, nu vezi câţi sunt? Ce vrei să faci de unul singur?

— Pentru Dumnezeu, du-te de-aici, a strigat Planetta cu glas înăbuşit, mânios. Nu pricepi că mă nenoroceşti?

In clipa aceea au început să se vadă, la capătul drumului, călăraşii Marelui Convoi, poştalionul, steagul.

— Pleacă, ţi-o spun pentru ultima oară, a repe­tat furios Planetta.

Şi, în sfârşit, băiatul s-a mişcat, s-a târât înapoi prin tufişuri, până când a dispărut.

Planetta a auzit tropăitul cailor, a aruncat o privire spre norii grei de plumb ce stăteau să se reverse, a văzut câţiva corbi în înalt. Marele Convoi a încetinit, a început urcuşul.

Planetta avea degetul pe cocoşul armei, când şi-a dat seama că băiatul se întorsese târâş şi se aşezase din nou în spatele copacului.

— Ai văzut? a şoptit Pietro. Ai văzut că n-au venit?

— Canalie, a şoptit Planetta reprimându-şi un zâmbet, fără a întoarce capul, canalie, nu te mişca, e prea târziu să mai faci ceva, uită-te, că începe distracţia.

Trei sute, două sute de metri, Marele Convoi se apropia. Se vedea marea stemă în relief de pe laturile preţiosului poştalion, se auzeau vocile călăraşilor ce vorbeau între ei.

Acesta a fost momentul când băiatului i s-a făcut frică. A înţeles că era o încercare nebu­nească, din care nu aveai cum să scapi.

— Ai văzut că n-au venit, a şoptit cu o notă disperată în glas, te rog, nu trage.

Planetta însă nu s-a lăsat înduioşat.

— Fii atent, a îngânat vesel, ca şi cum nu l-ar fi auzit. Domnilor, acum începe balul.

Planetta şi-a potrivit ţinta, formidabila lui ţintă ce nu putea să dea greş. În clipa aceea, din partea opusă a văii a răsunat sec o împuşcătură.

— Vânători, a comentat Planetta glumeţ, în timp ce ecoul creştea înspăimântător, vânători. Nu-ţi fie teamă. Dimpotrivă, aşa-i mai bine, ce descumpăniţi or să fie!

Nu erau vânători. Gaspare Planetta a auzit alături un geamăt. A întors capul şi l-a văzut pe băiat, care scăpase puşca din mâini şi se lăsa moale la pământ.

— M-au nimerit, a gemut băiatul, vai, mamă !

Nu vânătorii trăseseră, ci călăraşii din escorta Convoiului, însărcinaţi să meargă înaintea poşta­lionului, risipiţi pe coastele văii, ca să zădăr­nicească ambuscadele. Erau trăgători de elită, aleşi prin concurs. Aveau puşti de mare precizie.

Pe când cercetau pădurea, unul dintre călăraşi îl văzuse pe băiat furişându-se prin tufişuri. II zărise cum se întinde la pământ, îl văzuse în cele din urmă şi pe haiduc.

Planetta a lăsat să-i scape o înjurătură. S-a ridicat cu grijă în genunchi, ca să-i vină în ajutor tovarăşului. A răsunat o a doua împuşcătură.

Glonţul a pornit drept, prin mica vale, sub norii ameninţători, apoi a început să coboare, după legile traiectoriei. Ţintise capul, însă a intrat în piept, trecând aproape de inimă.

Planetta a căzut secerat. S-a lăsat o linişte mare, cum nu mai auzise niciodată până atunci. Marele Convoi s-a oprit. Furtuna nu se hotăra să se dezlănţuie. Corbii erau în înalt. Cu toţii stăteau în aşteptare.

Băiatul a întors capul şi a zâmbit:

— Aveai dreptate, a şoptit, au venit tovarăşii, i-ai văzut, şefule?

Planetta n-a reuşit să-i răspundă, dar, cu un efort suprem, şi-a întors privirea în direcţia arătată.

În spatele lor, într-un luminiş, îşi făcuseră apa­riţia cam treizeci de cavaleri, cu puşca pe umăr. Păreau diafani, asemenea unui nor, şi totuşi se conturau precis pe fundalul întunecat al pădurii. Ai fi crezut că sunt haiduci, după veşmintele ciu­date şi chipurile semeţe. Planetta i-a recunoscut. Erau, într-adevăr, vechii tovarăşi, erau haiducii morţi ce veneau să-l ia cu ei. Cu feţele arse de soare, cu lungi cicatrice oblice, mustăţi oribile de general, bărbi răvăşite de vânt, priviri aspre, dar foarte limpezi, cu mâinile în şold, pinteni nemai­văzuţi, butoni mari auriţi, chipuri cinstite şi simpatice, prăfuite în lupte.

Uite-l acolo pe bunul Paolo, cel greu de cap, mort în atacul de la Mulino, şi pe Pietro del Ferro, care n-a ştiut niciodată să călărească, şi pe Giorgio Pertica, şi pe Frediano, mort de frig, toţi vechii şi bunii tovarăşi, ce-au murit rând pe rând. Şi matahala aia cu mustăţi mari şi puşca lungă cât el, călare pe calul slab şi alb, nu era Contele, faimosul cap al haiducilor, mort şi el din cauza Marelui Convoi? Da, era chiar el, Contele, cu chipul radiind de prietenie şi de mare mulţumire. Se înşela Planetta, sau era Marco Grande în per­soană, cel mai faimos dintre capi? Marco Grande cel spânzurat în capitală, în prezenţa împăratului şi a patru regimente înarmate? Marco Grande, al cărui nume, după cincizeci de ani, era încă rostit în şoaptă? Sigur era el, prezent să-l cinstească pe Planetta, ultimul cap nenorocos şi viteaz.

Haiducii morţi erau tăcuţi, evident emoţionaţi, dar plini de o bucurie pe care o împărtăşeau cu toţii. Aşteptau ca Planetta să se mişte.

Iar Planetta, asemenea băiatului, s-a ridicat drept de jos, dar nu în carne şi oase, ca mai înainte, ci diafan ca şi ceilalţi şi, totuşi, identic cu el însuşi.

După o privire aruncată sărmanului său trup, ce zăcea ghemuit pe pământ, Gaspare Planetta a dat din umeri, ca şi cum ar fi vrut să-şi spună că nu-i păsa, şi a ieşit în luminiş, acum indiferent faţă de posibilele împuşcături. S-a îndreptat spre vechii tovarăşi şi a simţit cum îl copleşeşte bucuria.

Tocmai începea să-i salute pe fiecare în parte, când a observat că, în primul rând, era un cal bine înşeuat, dar fără cavaler. A înaintat instinctiv spre el, zâmbind.

— Aş spune, a exclamat, minunându-se de tonul foarte ciudat al glasului său cel nou, aş spune că ăsta-i Polak al meu, mai în puteri ca niciodată!

Era chiar Polak, calul său drag care, recunoscându-şi stăpânul, a scos un fel de nechezat - trebuie spus că nechezatul cailor morţi este mai dulce decât cel pe care îl ştim noi.

Planetta l-a bătut de câteva ori drăgăstos cu palma şi s-a bucurat dinainte de frumuseţea galopului ce avea să-l facă împreună cu prietenii săi devotaţi spre regatul haiducilor morţi, pe care nu-l cunoştea, dar era firesc să şi-l imagineze plin de soare, cu un aer primăvăratic, cu drumuri albe fără praf, ce duceau spre aventuri miraculoase.

Sprijinindu-se cu mâna stângă de ridicătura şeii şi pregătindu-se să se arunce pe crupa calului, Gaspare Planetta a spus:

— Mulţumesc, băieţi, şi a încercat să nu se lase cuprins de emoţie, vă jur că...

S-a oprit însă, pentru că şi-a amintit de băiat, care, tot sub formă de umbră, stătea deoparte, aşteptând încurcat, pentru că se afla în compania unor oameni pe care abia îi cunoscuse.

— Ah, iertaţi-mă, a spus Planetta, iată un bun tovarăş, a adăugat, adresându-se haiducilor morţi. Abia a împlinit şaptesprezece ani, ar fi fost un bărbat pe cinste.

Haiducii, zâmbind care mai mult, care mai puţin, au plecat capul ca pentru a-i ura bun-venit.

Planetta a tăcut şi a privit în jurul său, nehotărât. Ce trebuia să facă? Să plece călare împreună cu tovarăşii săi, lăsându-l singur pe băiat? I-a mai tras câteva palme uşoare calului, a tuşit cu subînţeles, apoi i-a spus băiatului:

— Hai, urcă pe cal. E drept ca tu să fii cel care se distrează. Hai, vino, fără mofturi, a mai spus cu prefăcută severitate, văzând că băiatul nu în­drăznea să accepte.

— Dacă asta doreşti... a spus băiatul în cele din urmă, vizibil măgulit.

Cu o agilitate pe care el însuşi nu şi-ar fi bănuit-o, puţin obişnuit cum era să călărească, băiatul s-a trezit în şa.

Haiducii şi-au fluturat pălăriile, salutându-l pe Gaspare Planetta, unii i-au făcut prieteneşte cu ochiul, luându-şi astfel la revedere de la el. Cu toţii au dat pinteni cailor şi au pornit în galop.

Au ţâşnit ca nişte împuşcături, îndepărtându-se printre copaci. Era o minune să-i vezi cum se avântau prin hăţişurile pădurii şi treceau prin ele fără a încetini. Caii mergeau într-un galop delicat şi plăcut celui care îi privea. Din depărtare, câte un haiduc şi băiatul îşi fluturau pălăriile.

Planetta, rămas singur, a mai dat o dată roată văii cu privirea. S-a uitat, dar numai cu coada ochiului, la trupul deja inutil al lui Planetta ce zăcea la rădăcina copacului. Şi-a întors apoi pri­virea spre drum.

Convoiul era încă oprit dincolo de cotitura dru­mului şi din această cauză nu putea fi văzut. Pe drum erau şase-şapte călăraşi din escortă, ce stă­teau nemişcaţi şi se uitau la Planetta. Cu toate că poate să pară de necrezut, ei văzuseră toată scena: umbrele haiducilor morţi, salutul, galopul. În unele zile de septembrie, cu nori prevestitori de furtună, nu e scris că unele lucruri nu se pot întâmpla.

Când Planetta, rămas singur, s-a întors, purtă­torul steagului şi-a dat seama că este privit. Aşa că şi-a îndreptat ţinuta şi a salutat milităreşte, cum se salută soldaţii între ei.

Planetta a dus mâna la borul pălăriei cu un gest foarte prietenesc şi plin de înţelegere, arcuindu-şi buzele într-un zâmbet.

Apoi a dat din nou din umeri, a doua oară în acea zi. S-a învârtit pe piciorul stâng, le-a întors spatele călăraşilor, şi-a înfundat mâinile în buzu­nare şi s-a dus fluierând, fluierând, ei, da, un marş militar. S-a dus în direcţia în care dispăruseră tovarăşii săi, spre regatul haiducilor morţi, pe care nu-l cunoştea, dar era firesc să-l creadă mai bun decât acesta.

Călăraşii l-au văzut cum se face tot mai mic şi mai diafan; avea un pas uşor şi iute ce nu se potrivea cu alura sa de bătrânel, un mers sprinţar pe care îl au numai bărbaţii, cam pe la douăzeci de ani, când sunt fericiţi.