***
VIII. Două observaţii
Doamna Karla Foltynova a făcut auzie în povestirea sa la două persoane care au jucat
un rol incontestabil în viaţa şi opera lui Beda Folten, chiar dacă episodic.
Din motive lesne de înţeles nu a fost posibil să obţinem mărturiile lor despre
defunctul compozitor; pentru continuitatea expunerii în timp şi în spaţiu vom
insera aici cîteva date şi amănunte pe care le-am putut strînge, direct sau
indirect, în legătură cu cele două persoane amintite.
Karel Capek |
Prima este „cîntăreaţa străină" cum a denumit-o doamna Karla
Foltynova. Intr-adevăr, fusese cîndva una dintre cele mai celebre stele de
operă, iar despre capriciile ei de primadonă, amorurile şi bijuteriile ei,
despre onorariile şi contractele ei desfăcute se povesteau lucruri de necrezut.
Pe timpul cînd a fost oaspetele scenei noastre, gloria ei de cîntăreaţă apusese
demult; trecuse cu mult de cincizeci de ani, în timp ce Beda Folten abia împlinea
treizeci. Cu toate acestea, mai era încă o prezenţă feminină
atrăgătoare, iar apariţiile de pe scenă nu au fost un insucces atît de mare pe
cît s-a menţionat. Arta ei actoricească producea încă o puternică
impresie.
Autorul acestor rînduri a fost la operă în seara cînd a cîntat în Carmen; în pauză l-a întîlnit pe Beda Folten în foaier.
— Cum v-a plăcut? l-am întrebat.
Folten a făcut o mică grimasă.
—
Deloc, spuse sec. Prea bătrînă.
—
Cum să nu, i-am răspuns, ţineţi
seama că era deja celebră pe timpul cînd era amanta lui...
Şi i-am numit unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori de operă din
lume, care pe atunci trebuie să fi murit de cel puţin douăzeci de ani. Asemenea
lucruri nu se spun din răutate, ci mai degrabă pentru că nu se poate face
altfel.
Beda Folten holbă ochii la mine.
Beda Folten holbă ochii la mine.
—
Într-adevăr? Dar e formidabil! De
unde ştiţi?
— E un lucru binecunoscut, am
spus. Pe urmă a fost a unuia şi a altuia şi am numit un suveran, un cunoscut
tenor şi un scriitor celebru ceea, ce produse o impresie colosală asupra lui
Folten.
—
Ascultaţi, trebuie să fie o
femeie minunată, exclamă el cu admiraţie. Aş vrea s-o cunosc!
Cînd cortina a căzut după final, l-am văzut pe Folten stînd în primul
rând de scaune; aplauda ca un nebun, cît p-aci să cadă în fosă. A rămas acolo
aproape ultimul şi aplauda cu înverşunare; a aşteptat pînă cînd celebra divă s-a
înclinat special pentru el şi i-a trimis o bezea.
Două zile mai tîrziu a fugit cu el undeva în Alpi; ea urma să mai cînte
în Madame Butterfly sau în nu ştiu care operă şi asta a fost încă una
din escapadele ei legendare. După alte trei zile Beda Folten a sunat la mine,
distrus şi atît de emoţionat că îi tremura bărbia.
—
Vă rog şoptea el, vă rog,
lăsaţi-mă să rămîn cîteva zile la dumneavoastră, nu vreau să mă întorc înca acasă...
Am plesnit din palme.
— Cum, Afrodita aia bătrînă v-a şi
expediat? Roşi şi se încruntă ofensat.
— Cum puteţi să vă închipuiţi aşa
ceva, zise el printre dinţi. S-a îndrăgostit de mine la nebunie...o femeie
teribilă! Veţi vedea că va veni să mă caute... Nu vreau să mă găsească.
— Folten, i-am spus eu, de ce aţi
fugit de fapt cu ea?
Buzele îi tremurau şi înghiţi cu greu.
— Pentru că... pentru că mi-am
închipuit că e cine ştie ce de capul ei, chiar dumneavoastră mi-aţi enumerat
toţi bărbaţii care au iubit-o...
A rămas la mine aproape o săptămînă; din unele insinuări şi vorbe rostite
la întîmplare am dedus că a închiriat cu ea o vilă undeva pe malul lacului
Wolfgang; dar chiar în prima noapte a izbucnit un scandal teribil, iar
neîmblînzita zeiţă a operei i-a aruncat în cap un serviciu întreg de cristal.
După cum se pare, a doua zi dimineaţă ea a plecat în Italia, iar Folten s-a
întors discret.
Mi-era milă de el în această poveste. Cred că în general el nu a avut
ceea ce se numeşte o rătăcire amoroasă, ci mai degrabă un fel de ambiţie; pentru
că ea fusese amanta unuia dintre cei mai mari compozitori, a unui rege şi
Dumnezeu ştie a cui, sau mai degrabă pentru că ea însăşi era atît de celebră şi
renumită, cine ştie; uneori îmi spun că poate măcar pe această cale a vrut să
devină urmaşul acelui compozitor şi creator strălucit care o iubise cîndva. I
s-a părut fără îndoiala o soartă demnă de un mare artist să-şi ardă degetele la această flacără
aproape istorică. Încă mulţi ani după aceea îi plăcea să arate o urmă de
cicatrice pe gît şi pretindea că era amintirea unei lovituri de pumnal. „De
gelozie”, spunea el. Pe urmă insinua misterios că i-a făcut-o diva aceea, „cea
care, ştiţi bine, a fost amanta acelui compozitor celebru”. Şi mie mi-a povestit
această versiune; fără îndoială, uitase că eu fusesem implicat ceva mai
îndeaproape în această aventură.
Cealaltă persoană pe care doamna
Foltynova a menţionat-o în amintirile ei este „Kanner orbul”. E vorba probabil
de Ladislav Kanner, azi dispărut, care a fost destul de cunoscut la timpul său
în anumite cercuri muzicale şi în locurile cele mai dubioase ale vieţii de
noapte pragheze. Intr-adevăr era pe jumătate orb şi era muzician; dar unde a
învăţat să cînte, nimeni nu ştia. Ura cu fanatism conservatorul şi n-avea decît
dispreţ pentru „domnii muzicieni savanţi"; era de aiuns să i se atragă
atenţia asupra cuiva că e un „domn de la conservator", că era gata să-l
strîngă de gît într-un acces de furie. Era mic, chel şi grozav de murdar, cu o
faţă care amintea puţin de Verlaine sau Socrate. Locuia, după cum se pare,
undeva lîngă Olsany, într-o baracă de scînduri unde desigur nu avea pian şi
nimic altceva; nu se ştie din ce trăia, dar pe la miezul nopţii puteai să-l
găseşti într-o cîrciumă sau alta, între Zizkov şi Košir - cel puţin era acolo o chelneriţă grasă şi un
pian dezacordat; era deja beat criţă, aiura şi ochii sticloşi îi
ieşeau din cap. Din cînd în cînd se ridica şi se aşeza la pian; cînd era beat, se ducea întotdeauna
să cînte la pian cum alţii merg la toaletă;
era la
el ca un fel de secreţie de nepotolit, imperioasă şi murdară. Parodia uneori
sardonic şi turbat compoziţiile „domnilor muzicieni", Dumnezeu ştie unde
le auzea la stilul de viaţă pe care-l ducea; alteori cînta numai pentru sine
improvizaţii sălbatice şi lugubre; alte dăţi cînta pentru bani, dar niciodată
compoziţiile altora sau cîntece. Cînd i se spunea, Kanner, cîntă-mi valsul din Cavalerul
Rozelor sau altceva, răspundea cu o voce
şuierătoare, scrîşnind cioturile dinţilor săi cafenii.
— Kanner nu cîntă!
Trebuia să-i zici:
—
Kanner, Kanner, cîntă-mi că nu
dau doi bani pe întreaga lume. Kanner, cîntă-mi ceva că-i sucesc gîtul fetei
mele, tîrfei ăleia ordinare. Kanner, cîntă-mi ceva cît se poate de obscen.
Şi imediat Kanner începea să cînte. Eu însumi nu sunt muzician, deşi
iubesc nespus muzica; dar într-o seară l-am dus intenţionat cu mine pe un
dirijor foarte cunoscut în localul de noapte unde Kanner tocmai cînta la pianul
său dezacordat. Asculta atît de încordat şi de înfrigurat că făcea grimase ca
un dement.
—
Omule, îmi spuse el cu o voce
răguşită şi strîngîndu-mi mîna, băiatul ăsta are geniu! Dumnezeule, cîinele
ăsta nici nu ştie ce cîntă! Aşteaptă, şi faţa i se deformă din nou de un tic
nervos, aşteaptă, ce cîntă acolo?... Doamne, ce porc! Auzi acum... acum!
Şi
Kanner începu să puncteze rapsodia lui barbară într-un ritm neruşinat, rînjind
gutural.
—
Încă, încă! croncănea el şi sălta
pe taburetul pianului ca un apucat. Şi încă! Aşa!
N-am putut să-l reţin pe dirijorul meu; a sărit în sus, s-a îndreptat
spre Kanner şi i-a pus o hîrtie de o mie de coroane pe pian.
—
Porcule, îi spuse, stacojiu de
iritare, şi acum vei cînta ceva demn de un muzician atît de mare şi de genial
cum eşti dumneata, vită!
Kanner s-a ridicat livid şi furios, am
crezut că se va năpusti asupra dirijorului meu şi-l va strînge de gît, dar cînd
colo făcu cîţiva paşi îndărăt şi începu să înjure:
— Kanner nu cîntă! Kanner nu cîntă!
Maestrul îl luă de guler.
—
Kanner! i se adresă el
ameninţător.
Deodată Kanner făcu o grimasă stranie, aproape jalnică.
—
Ştiu; îngăimă el cu o luciditate
neaşteptată. Dumneavoastră sunteţi...
Si rosti numele marelui dirijor - nu pot
să înţeleg cum de l-a recunoscut omul acela pe jumătate orb.
—
Ei bine, bombăni dirijorul
printre dinţi, cînţi ca lumea?
Kanner părea gata să cadă în genunchi.
—
Maestre, vă rog, horcăi el, vă
rog, nu... vă rog... nu în faţa dumneavoastră...!
— De ce?
Kanner tremura ca o frunză.
—
Sunt un porc, Maestre... Nu mai
sunt în stare... vă rog, lăsaţi-mă.—
Kanner, vino să stai lîngă mine,
spuse Maestrul. Şi poţi să mă tutuieşti. Şi eu mă pricep puţin la muzică, ştii...
A fost o seara ciudată. Kanner
bolborosea ceva cu anevoie şi îl pironea pe maestru cu ochii săi holbaţi,
distruşi de glaucom, cu o adoraţie disperată şi fanatică şi cînd se pronunţa
înaintea lui numele lui Bach, Beethoven sau Smetana sau alte asemenea nume, îşi
lovea fruntea de masă şi mormăia:
—
Maestre, nu sunt vrednic...
Apoi totul s-a stricat; la masa noastră a venit să se aşeze un zugrav
care se tutuia cu toţi.
—
Şi eu sunt artist, strigă el.
Kanner, cîntă!
—
Kanner, astăzi eu voi cînta
pentru tine, spuse Maestrul şi se aşeză la pian. Îţi aminteşti de asta?
Kanner îşi lovea fruntea de masă şi începu să plîngă cu sughiţuri.
—
Nu sunt vrednic.
— Kanner iţi aminteşti de asta? Mai
recunoşti asta? E Gluck... Dar asta? E Haendel. Maestrul nu era un pianist prea
bun, dar avea o memorie extraordinară. Şi recunoşti bucata asta de Bach?...
Aşteaptă, acum vine pasajul acesta... Ascultă, Kanner!
S-ar fi zis că se celebra o
misă haotică pentru sufletul pierdut al unui om; sau că se alungă înfrigurat
diavolul. Maestrul era palid şi zbîrlit şi acelaşi tic nervos îi chinuia faţa;
niciodată nu îl văzusem atît de neînduplecat şi îndârjit concentrat asupra
muzicii.
— Kanner,
fii atent acum! Asculţi, omule? Doamne, ce muzică! Nu eşti încă demn?
Dar Kanner scutura disperat din cap.
În zori l-am condus pe maestrul dirijor spre casă. Era întunecat ca un
diavol.
— Păcat de licheaua asta afurisită,
bombănea el disperat. Omul ăsta are mai multă muzică într-un deget decît am eu
în amîndouă mîinile!
Şi maestrul nu era dintre cei care au o impresie proastă despre ei
înşişi.
Am povestit această întâmplare numai pentru că ea poate va face să se
înţeleagă ce fel de om era Kanner. E cu atît mai ciudat că el s-a înhăitat cu
Beda Folten sau mai degrabă Folten cu el. Cine îl cunoaşte pe elegantul Folten,
scos parcă din cutie, cu chica sa pompoasă, cu monoclu la ochi şi brăţară de
aur la încheietura mîinii, pe mondenul, distinsul şi sociabilul Folten, nu
putea de loc să înţeleagă cum suporta el compania unei creaturi atît de
deplorabile şi decăzute şi nu numai că o suporta, dar întreţinea cu Kanner cele
mai intime relaţii. Puteau fi văzuţi împreună în cafenelele mizerabile unde
cînta Kanner; de obicei, Folten îl aşeza în maşina lui şi îl ducea la el acasă.
Lăsa să se înţeleagă că încearcă să-l salveze din punct de vedere moral şi
artistic în acelaşi timp, însă îl îmbăta în neştire şi pînă la urmă el însuşi a
decăzut de parcă s-ar fi aflat sub influenţa lui pustiitoare. Se neglija
vizibil şi aproape ostentativ, ţinînd fără îndoială să treacă drept un boem nepăsător
şi cam depravat. Împărtăşea cu patimă dispreţul lui Kanner pentru domnii
muzicieni savanţi. „Omul trebuie să aibă muzica aici! striga el, bătîndu-se în
piept şi nu pe o diplomă"; „Kanner o să le mai arătăm noi acestor pedanţi!
Trebuie să fii posedat de muzică, urla el, rotindu-şi ochii, creaţia e o
nebunie şi o încîntare!” Kanner consimţea dînd din cap şi bîiguia cuvinte
incoerente; pe urmă Folten îl aşeza în maşină şi plecau. Bizară pereche...
' De ce s-au despărţit după un timp, nu se
ştie. Într-o zi, l-am întîlnit pe Folten din nou monden, parfumat şi cu monoclu
şi l-am întrebat ce face Kanner. S-a încruntat, strîmbînd din nas.
—
E un tip imposibil, bodogăni el
pe un ton reprobator. E un caz disperat. Am încercat să-l salvez, dar...
Şi cu un gest al mîinii sale îngrijite, cu lănţişor
de aur la încheietură, arătă zădărnicia eforturilor sale.
Pe urmă, într-o noapte, l-am întîlnit pe Kanner pe stradă, beat desigur;
l-am întrebat în treacăt de Folten. Bolborosi ceva din care rezulta că Folten
ar fi vrut să-l ucidă cu un cuţit. Şi numele unei oarecare Judita revenea în
delirul său.
— Judita a fost totuşi a mea...
bîiguia el, nu avea dreptul... n-avea dreptul... Nu-mi pasă de banii lui, domnule,
scrîşnea el furios din dinţi, puteţi să-i spuneţi, domnule! Şi să-i mai spuneţi
că nu i-o las pe Judita!
Am crezut la început că vorbea despre acea operă cu care Folten ne
împuiase capul, dar după aceea mi-am adus aminte de o cafenea mică unde mergeam
împreună şi unde servea o chelneriţă pe care ei o porecliseră Judita, o
păcătoasă mare şi brună. Cred că la amîndoi le sfîrîiau călcîiele şi în tot
cazul Kanner era îndrăgostit la nebunie de ea; acolo l-am auzit într-o zi
improvizînd „Cîntecul Juditei”, un fel de triumf sexual sălbatic, nu pot să
găsesc cuvîntul potrivit; regret numai că maestrul dirjor nu l-a ascultat. Deci
e posibil ca ei să se fi certat din cauza acestei Judite; dar amintirile
doamnei Foltynova par mai degrabă să confirme prima ipoteză a scriitorului.
Am spus deja că Ladislav Kanner a dispărut puţin după aceea; a încetat
pur şi simplu să se mai arate în localurile lui obişnuite şi a dispărut fără
urmă, iar pînă ca unul dintre tovarăşii lui de chef să-şi amintească de el a
curs multă apă pe gîrlă. Fiecare generaţie de artişti îşi are originalii săi;
totuşi, acest muzician nebun şi pe jumătate orb a dispărut prea devreme, fără
să-şi găsească locul pe care îl merita, cel puţin în cronica epocii sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu