Poveste de iubire (15)

Nu-i chiar aşa uşor să faci un plod.

Vreau să spun că în momentul când - după o fază anticoncepţională juvenila - omul începe să-şi pună problema invers, se petrece un fel de revers ironic: ajungi să fii obsedat de sarcină - nu de contrariul ei.

Da, acest fapt poate deveni într-adevăr o obsesie. Mai mult decât atât, din punct de vedere al naturaleţei şi spontaneităţii, el poate aduce vătămare celui mai frumos aspect al unei căsătorii normale. Mă refer la faptul că a-ţi "programa" (nefericit cuvânt, a programa - parcă ar sugera un ordinator), a-ţi programa, zic, totuşi, dragostea în funcţie de norme, calendare şi alte strategii ("N-ar fi mai bine mâine dimineaţă, Ol?") - devine o pricină de neplăcere la început, apoi de dezgust, şi până la urmă, chiar de teroare.

  Într-adevăr, atunci când constaţi că propriile-ţi cunoştinţe de profan, eforturile cinstite şi (presupui tu) sănătoase, nu duc totuşi la niciun rezultat pe linia poruncii "creşteţi şi vă înmulţiţi", încep să te asalteze cele mai sinistre gânduri cu putinţă.

- Nu mă îndoiesc că un lucru îţi este cât se poate de clar, Oliver: "sterilitate" n-are absolut nimic de-a face cu "virilitate".

Cam astfel eram prelucrat de doctorul Mortimer Sheppard cu prilejul primei noastre întrevederi, după ce Jenny şi cu mine ajunseserăm la concluzia că trebuie să recurgem totuşi la consultaţia unui specialist.

- Sigur că îi este clar, domnule doctor, interveni Jenny, răspunzând în numele meu, perfect conştientă de faptul că ideea de a fi steril era de natură să mă scoată totalmente din minţi - deşi, personal, nu-i vorbisem în viaţa mea de treaba asta. Vocea ei sugera că, în cazul în care s-ar descoperi vreo insuficienţă, spera să fie de partea ei.

Dar doctorul nu făcuse decât să ne expună foarte clar cazul, punând mai întâi tot răul înainte, spre a putea apoi să ne expună cât mai pe larg şansele, zicea el, foarte mari, ca amândoi să fim descoperiţi fără cusur şi - foarte curând - să devenim părinţi mândri şi fericiţi. Dar, evident, trebuia în prealabil să ne supunem amândoi unei serii complete de examene şi probe. Fizice, chimice, şi aşa mai departe. (Nu vreau să mai repet cât de dezagreabile pot fi asemenea investigaţii).

Am făcut toate examenele într-o luni. Jenny, în cursul zilei, eu, după orele de serviciu (aveam de lucru până peste cap). Vineri, în aceeaşi săptămână, doctorul Sheppard a chemat-o pe Jenny din nou, explicându-i că asistenta încurcase nişte lame şi că voia să verifice anumite lucruri încă odată. Când Jenny mi-a relatat a doua vizită la doctor, am început să bănuiesc că... insuficienţa fusese depistată... de partea ei. Cred că la fel bănuia şi ea. Sora care încurcă lamele era un banc răsuflat.

Când doctorul Sheppard mi-a telefonat personal la "Jonas and Marsh", devenisem aproape sigur. "Dacă aş fi bun să trec două minute pe la el la cabinet, în drum de la birou spre casă". Când am înţeles din aceasta că nici măcar nu urma să fie o discuţie în trei ("Am vorbit cu doamna Barrett în cursul zilei, ceva mai devreme"), bănuielile mele se confirmară din plin. Jenny nu putea avea copii. Ei, dar hai: pentru moment să nu absolutizăm nimic, Oliver; să nu uităm că Sheppard însuşi pomenise de eventualitatea unor soluţii de genul intervenţiilor chirurgicale corective, etc. Nu mă mai puteam concentra deloc; era nebunie curată să mă mai perpelesc aşteptând până la 5 după-masă. I-am telefonat de astă dată eu lui Sheppard, ca să-l întreb dacă nu mă poate primi mai devreme în cursul după-amiezii. A fost de acord.

- Acum ştiţi a cui e vina? l-am luat eu de-a dreptul.

- Nu cred c-aş îndrăzni să spun "vină", Oliver, mi-a răspuns el.

- Bun. Probabil ştiţi acum care din noi doi suferă de "defecţiuni funcţionale"?

- Da. Jenny.

Mă aşteptasem mai mult sau mai puţin la acest răspuns, dar felul în care Sheppard pronunţase sentinţa începea să mă intrige. Tăcuse imediat; am dedus aşadar că aştepta din partea mea să fac o declaraţie.

- O.K., nu-i nicio nenorocire: deci vom înfia copii. De fapt, domnule doctor, important e să ne iubim, nu-i aşa?

Şi atunci mi-a spus.

- Oliver, problema e mult mai serioasă. Jenny e grav bolnavă.

- Dacă sunteţi bun, ce vreţi să spuneţi prin "grav bolnavă"?

- Va muri curând, Oliver.

- Dar asta-i imposibil! am răspuns.

Şi aşteptam să-mi spună mai departe că totul nu-i decât o abominabilă farsă.

- Da, Oliver, va muri, repetă el. Regret extrem de mult că trebuie să-ţi spun lucrul acesta.

Am insistat asupra ipotezei unei erori posibile - cine ştie, poate că tâmpita de soră amestecase lamele iar, că apăsase pe un buton greşit la raze, sau Dumnezeu ştiu eu ce. Mi-a repetat cu foarte multă simpatie în ton că analizele lui Jenny fuseseră repetate de 3 ori. Nu exista absolut nicio îndoială asupra diagnosticului. Evident, dacă doream, ne putea trimite şi la un hematolog. În fond, ar fi de părere să...

L-am oprit brusc cu o mişcare din mână. Simţeam nevoia unei clipe de tăcere. O tăcere în care să mă cufund, măcar pentru o singură clipă. Atunci mi-a venit în minte şi am întrebat:

- Ce i-aţi spus lui Jenny, domnule doctor?

- Că sunteţi amândoi perfect sănătoşi.

- Şi a luat-o de bună?

- Cred că da.

- Când trebuie să-i spunem adevărul?

- În situaţia actuală acest lucru depinde exclusiv de dumneata.

De mine! Dumnezeule, mi se tăiase complet răsuflarea.

Doctorul mi-a explicat apoi că tratamentul leucemiei de care suferea Jenny nu putea consta decât din paleative: puteau fi uşurate suferinţele fizice, se puteau provoca oarecare întârzieri, dar nu putea fi oprit mersul ireversibil al bolii. Aşadar, în clipa aceea, totul depindea de mine. Puteau să mai amâne terapia doar pentru scurt timp.

Ceea ce mă înnebunea literalmente era insuportabila cruzime a tot ceea ce se întâmplase.

- Domnule doctor, dar n-are nici 24 de ani! am început să-i strig lui Sheppard.

Aprobă din cap, fără pic de nervozitate. Ştia perfect câţi ani avea Jenny, înţelegea şi ce se petrece acum în sufletul meu. După un timp, am înţeles că n-avea niciun rost; oricum, nu mă puteam eterniza în cabinetul acelui om. L-am mai întrebat o dată ce să fac; sau mai bine zis cum ar trebui să procedez. Mi-a spus să mă comport cât mai normal cu putinţă, cât mai mult timp cu putinţă. I-am mulţumit şi am plecat.

   "Dumnezeule, normal. Normal!"