Răzbunarea

Am pus ieri pe FB un citat din Cioran: "Răzbunarea este o eliberare. A nu te răzbuna înseamnă a-ţi otrăvi existenţa".
Din punct de vedere creştin, ideea asta e perfect greşită şi otrăvitoare. Cristos zice că dacă primeşti o palmă, trebuie să întorci şi celălalt obraz, ca să mai primeşti una. Dar cine poate face aşa ceva? Cine e în stare să-l iubească pe cel care-l nedreptăţeşte?

Eu sunt sincer: de-a lungul vieţii, am simţit nevoia de răzbunare de fiecare dată când cineva mi-a făcut un rău. Şi astăzi cred că mai bine aş fi găsit o cale să mă răzbun decât să îmi reprim respectiva pornire, pentru că, într-adevăr, existenţa mi-a fost otrăvită din cauza asta. De multe ori chiar am avut prilejul să mă răzbun, dar nu am făcut-o - din momentul ăla, însă, dorinţa de răzbunare mi-a trecut. Ăsta e un lucru foarte interesant. Deci tu îmi tragi una, eu mă frământ şi mă tot gândesc cum o să mă răzbun, cum o să-ţi stâlcesc mutra etc, apoi apare o ocazie, aş putea să te lovesc dar nu o fac, şi în clipa aia gata, mi-a trecut, nu mai am nimic cu tine. Nu ştiu ce înseamnă asta, poate că un psiholog m-ar lămuri.
Eram elev prin anii terminali. Locuiam în Furnica, pe Calea Codrului, şi seara, când întârziam prin oraș, trebuia să urc până acolo prin bezna lui Ceauşescu. Ultimul autobuz trecuse, aşa că singura speranţă era să găseşti un taxi. Dar taxi-urile erau puţine şi nu aveau benzină, pentru că era raţionalizată. În plus, în staţia din centru, din gura parcului, în afară de mine mai erau cinci - şase persoane care doreau taxi, unii dintre ei oameni importanți, câte un inginer, un medic... nu aveam şanse în faţa lor, nu eram decât un elev de liceu, chiar dacă mă cunoşteau toţi ca pe un cal breaz.

Într-o seară de iarnă, târziu, am încercat iarăşi să prind un taxi. Şi, ca un făcut, a apărut unul - la volan domnul G. Pun mâna pe clanţă, deschid uşa, dau să întru, dar domnul G se apleacă şi strigă: haideţi doamna doctor, urcaţi-vă. Doamna doctor mergea în cu totul altă parte decât mine, dar nu aveam ce face, domnul G era decidentul. Îmi zice: „o duc pe doamna doctor şi mă întorc să te iau”. OK, mi-am zis, tot e ceva. Apoi am stat acolo ca un prost cel puţin jumătate de oră, aşteptându-l pe domnul G care, desigur, nu avusese nici cea mai mică intenţie să se întoarcă. Aşa că până la urmă am luat-o pe jos şi asta a fost. Dar ani şi ani de zile n-am putut să uit felul în care se purtase domnul G. Mă gândeam cum o să ajungă el vreodată să aibă nevoie de mine şi cum o să-i plătesc poliţele. Îmi treceau prin cap scenarii din cele mai ciudate, simţeam efectiv un fel de apăsare în coşul pieptului când îmi aminteam de întâmplarea aia. M-a ţinut până când am terminat facultatea şi, după doi ani petrecuţi la Băicoi, m-am stabilit ca profesor la Sinaia. Într-o bună zi, domnul G. a venit să mă roage pentru nu mai ştiu ce elev care îi era rudă şi care rămăsese corigent. Abia atunci m-am eliberat. M-am gândit că aş putea să-i spun aşa: „Mai ţineţi minte cum m-aţi lăsat ca pe un prost la gura parcului zicând că veniţi să mă luaţi şi n-aţi mai venit? Ei, uite că nici eu nu-l trec pe individul ăla! Îl trec numai dacă ştie la sânge, altfel o să rămână repetent”. Dar sigur că nu i-am spus asta. Oricum nu lăsam pe nimeni repetent în vremea aia, abia după nu ştiu câţi ani am lăsat doi repetenţi.
Fapt e că de atunci n-am mai avut niciun fel de resentiment legat de domnul G. Am putut să mă sui din noi în taxiul lui, să conversez cu el despre una-alta, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Până la urmă am uitat cu desăvârşire de el şi, dacă n-ar fi fost citatul din Cioran, nici nu cred că mi l-aş mai fi amintit vreodată.