Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(28)

Moneda falsă

Cum ne îndepărtam de tutungerie, prietenul meu îşi alese cu grijă monedele; piesele mici de aur Ie strecură în buzunarul stîng al vestei; în cel drept, piesele mici de argint; în buzunarul stîng al pantalonilor, o mulţime de parale mari, şi, în sfîrşit, în dreptul, o piesă de argint de doi franci pe care o cercetase cu de-amănuntul.

„Ciudată şi migăloasă împărţeală", îmi zisei.

          Ne întîlnirăm cu un sărac care, tremurînd, ne întinse şapca. — Nu cunosc nimic mai neliniştitor decît elocvenţa mută a ochilor rugători, care, pentru omul sensibil ce ştie să citească în ei, au totdeodată atîta umilinţă şi atîtea învinuiri. El găseşte aici ceva care apropie adîncimea sentimentului complicat de ochii plini de lacrimi ai cîinilor biciuiţi.

Darul prietenului meu fu mult mai însemnat decît al meu, şi îi spusei: „Aveţi dreptate; după plăcerea uimirii, nu e alta mai mare decît de a pricinui o surpriză". 

— Era o monedă falsă, îmi răspunse liniştit, justificîndu-şi parcă risipa.

Dar în ticălosul meu creier, mereu preocupat să caute nod în papură (cu ce obositoare facultate m-a dăruit natura!) se ivi pe neaşteptate ideea că o astfel de purtare, din partea prietenului meu, nu era scuzabilă decît prin dorinţa de a crea un eveniment în viaţa acestui biet om, poate chiar să cunoască diversele urmări, funeste ori de alt fel, pe care le poate naşte o piesă falsă în mîna unui cerşetor. N-ar putea oare să se înmulţească în piese ade­vărate? N-ar putea să-l ducă la puşcărie? De pildă, poate că un cîrciumar, un brutar ar pune să-l aresteze ca falsificator de bani sau ca răspînditor de monede false. Pentru un biet speculant mărunt, piesa falsă ar putea fi sămînţa unei bogăţii de cîteva zile. Şi fantezia mea îşi urma cursul, împrumutînd prietenului meu aripi spirituale şi urmărind toate deducţiile posibile din toate ipotezele cu putinţă.

Dar, brusc, el îmi întrerupse visarea, reluîndu-mi propriile cuvinte: „Da, aveţi dreptate; nu e plăcere mai mare decît să uimeşti pe un om dîndu-i mai mult decît trage nădejde".

Îl privii în albul ochilor, şi mă înspăimîntai văzînd că-i străluceau de-o candoare fără tăgadă. Atunci văzui limpede că voise, în acelaşi timp, să facă şi o pomană şi o bună afacere; să dobîndească patruzeci de bani şi bunăvoinţa lui Dumnezeu; să cîştige paradisul economiceşte; în sfîrşit, să capete fără bani un brevet de om milostiv. Şi aproape că i-aş fi iertat dorinţa criminalei bucurii de care, mai înainte, îl credeam în stare; mi s-ar fi părut curios, ciudat, să se distreze compromiţînd pe săraci; dar niciodată n-am să-i iert calculul neghiob. E de neiertat să fii rău, dar e un oarecare merit să fii cunoscut ca atare; şi cel mai ireparabil dintre vicii e să faci răul din prostie.