Dali, a carui moarte s-a
petrecut pe 23 ianuarie 1989, in afara de pictura s-a ocupat si cu alte
arte, printre care literatura, Textele lui sunt, in general, nerusinate. Nu tine seama de nimic, daca are chef prezinta lucrarile altora ca fiind ale lui etc. O intreaga nebunie.
In volumul "Jurnalul unui geniu", sub titlul "Elogiul
mustei" apare o anexa, cu mentiunea ca ii apartine lui Lucian
din Samosata. Cunoscandu-l pe Dali, poate ca unii si-ar inchipui ca e vorba de
un nume inventat, laolalta cu textul care i se atribuie. In realitate insa,
Lucian chiar a existat si chiar a scris "Elogiul mustei". Iata cum suna acest elogiu:
de LUCIAN DIN SAMOSATA (*)
1. Musca nu-i nicidecum cea
mai măruntă dintre făpturile cu aripi dacă o comparăm fie cu muşiţele ori
ţînţarii, fie cu alte insecte şi mai uşoare; musca le depăşeşte în mărime tot
pe atîta pe cît e întrecută de albină. Musca nu are, ca alţi locuitori ai
văzduhului, trupul acoperit de pene din care unele mai lungi, care să-i ajute
la zbor; aripioarele îi seamănă cu cele ale lăcustei, greierului sau albinelor
şi sînt alcătuite dintr-o membrană fină ca ţesăturile de Grecia. Apoi, e plină
de culori ca un păun, dac-o priveşti cu atenţie în lumină, cînd îşi întinde
aripile.
2. Zborul muştei diferă de al liliacului, nefiind bătaie continuă din aripi,
dar nici săritură, ca la lăcustă; nu scoate sunetul acela neplăcut, ca viespea,
ci pluteşte cu graţie la înălţimea la care se poate ridica. Mai are şi alt
avantaj: cînd zboară, musca nu tace, ci cîntă cumva, fără să producă nici
ţiuitul insuportabil al muşiţelor şi ţînţarilor, nici bîzîitul albinei şi nici
freamătul ameninţător al viespii. Musca le e superioară prin suavitate,
întocmai cum flautul are accente mai melodioase decît trompeta ori ţimbalele.
3. În ce priveşte trupul,
capul muştei e ferm legat de gît. De-aceea îl şi mişcă în toate sensurile, cu
mare uşurinţă, căci nu rămîne fix ca la lăcustă. Are ochi bulbucaţi şi mari,
ieşiţi ca nişte coarne. Pieptul e bine zidit, iar picioarele se ţin de el, dar
fără să rămînă lipite, ca la viespi. Pîntecul muştei pare turnat în armură, din
pricina solzilor şi a dungilor late care-l împodobesc. Nu se apără de duşmani
cu coada, ca viespea ori albina, ci cu gura, mai precis cu trompa, de care se
foloseşte ca şi elefantul: apucă hrana sau diverse obiecte; tot cu trompa se
agaţă, cu ajutorul unui cotiledon aflat la capătul ei. Din trompă, musca scoate
un dinte, cu care înţeapă şi apoi suge sîngele. Mai bea şi lapte, dar preferă
sîngele, iar înţepătura ei nu e grozav de dureroasă. Musca are şase picioare,
dar merge doar pe patru; cele două din faţă îi slujesc de mîini. O poţi vedea
mergînd în patru labe, cu vreo firimitură-n mîini, pe care o ridică într-un
gest atît de omenesc, întocmai ca noi toţi.
4. Musca nu se naşte aşa
cum o vedem; la început e doar un viermişor, ce scoate capul din vreun leş de
om sau animal. Curînd îi cresc picioare, apoi aripi şi, din reptilă, iat-o
devenită pasăre. Puiarnică, produce la rîndul ei un alt viermuş, care va deveni
o muscă. Musca stă la masă cu omul, gustă din tot ce mănîncă el, cu excepţia
uleiului, care-o ucide. Oricît de iute-i e destinul - fiindcă musca are viaţă
scurtă - prea dragă-i e lumina şi trebăluieşte numai pe zi. Noaptea, stă
liniştită undeva, fără să mişte, nu zboară şi nu cîntă.
5. Pentru a dovedi că nu-i
deloc lipsită de isteţime, ar fi de-ajuns să spun că ştie să se ferească bine
de cursele pe care i le-ntinde păianjenul, cel mai crud dintre duşmanii săi.
Păianjenul organizează ambuscade, dar musca îl observă întotdeauna la timp şi
se întoarce-n zbor, să nu se prindă-n plasă şi să nu cadă-n labele crudei
bestii. Dar despre forţa şi curajul muştei nu eu sînt poate cel mai îndreptăţit
să mă pronunţ, ci cel mai sublim dintre poeţi, Homer. Dorind să facă elogiul
unuia dintre eroii săi mai însemnaţi, poetul nu-l compară nici cu leul, nici cu
pantera ori cu mistreţul, ci cu musca, asemănînd curajul ei cu isteţimea şi
perseverenţa viteazului. Şi nu spune că musca se dă mare, ci că e chiar
vitează. Degeaba o goneşti, adaugă Homer. Nu-şi părăseşte niciodată prada, ci
se întoarce mereu unde-a muşcat. Atît de tare o preţuieşte Homer pe muscă
şi-atîta-i place să o ridice-n slăvi, încît vorbeşte despre ea în versuri, nu
doar odată şi nu în două vorbe, ci mult şi în cuvinte tot mai frumoase. Descrie
undeva un roi de muşte, zburînd în jurul unui vas cu lapte; într-altă parte,
unde vorbeşte de Minerva întorcînd din drum, precum o mamă ce veghează somnul
pruncului, săgeata ucigaşă trimisă către Menelau, el are grijă să strecoare şi
musca în sublima comparaţie; în fine, musca e împodobită cu epitetul „cea mai
cinstită". Homer le cheamă în batalioane, botezîndu-le roiurile cu nume de
popoare.
6. Aşa de mare e puterea
muştei, încît tot ce muşcă îşi păstrează rana. Înţepătura ei pătrunde nu doar
prin pielea omului, ci şi prin cea a calului şi-a vitei. Pe elefant îl
zăpăceşte doar, vîrîndu-i-se între riduri şi rănindu-l cu trompa ei cît poate
de adînc. Dragostele ei şi nunta se petrec în cea mai mare libertate: ca şi
cocoşul, masculul nu coboară de pe cal cu una cu două, ci rămîne „în şa"
mai multă vreme, aşa încît femela îşi cară soţul în spinare, zburînd cu el, ca
nimic să nu le tulbure celesta lor unire. Dacă-i tai capul, restul trupului
muştei respiră mai departe încă multă vreme.
7. Dar darul cel mai
minunat cu care a-nzestrat-o natura e cel despre care am să vă vorbesc acum: şi
cred că însuşi Platon îl băgase-n seamă în cartea lui asupra nemuririi
sufletului. Dacă presari cenuşă peste musca moartă, ea se trezeşte îndată,
renăscută pentru o viaţă nouă. Şi astfel, trebuie să credem toţi că musca are
suflet nemuritor, că, deşi se-ndepărtează cîteva clipe de trup, se şi-ntoarce
în curînd, îl recunoaşte, îi dă din nou viaţă şi-l ajută să-şi ia zborul.
Şi-aşa ajunge să fie adevărată fabula lui Hermotimus de Clazomene, ce pretindea
că adesea sufletul îi ieşea din trup, călătorind o vreme singur, pentru ca apoi
să revină şi să reintre-n trupul lui Hermotimus, reînviatul.
8. Cu toate astea, musca e
leneşă, îşi însuşeşte rodul muncii altora, dînd peste tot de masă pusă. Pentru
ea se mulg caprele; pentru ea, dar şi pentru oameni, desigur, îşi desfăşoară
albina meşteşugul; ea gustă cea dintîi din felurile pregătite regilor de marii
bucătari, plimbîndu-se nestingherită pe mese, trăind ca ei şi împărtăşindu-se
din toate plăcerile regeşti.
9. Nu-şi face cuibul
nicăieri şi nici nu ouă undeva anume, dar, făptură rătăcitoare pentru că e
zburătoare, musca îşi face vatră oriunde înnoptează, asemeni sciţilor. Cît ţine
noaptea, nu se mişcă, am mai spus, căci vrea să-şi facă meseria la vedere şi nu
crede c-ar trebui să ascundă noaptea vreun lucru de care, ziua în amiaza mare,
ar roşi.
10. Fabula spune că, demult,
musca era o femeie de o neasemuită frumuseţe, cam guralivă însă. Altfel,
cîntăreaţă bună. Femeia ajunsese la un moment dat rivala lunii, care, ca şi ea,
îl avea drag pe Endymion. Şi îi plăcea nespus să îl trezească şoptindu-i vrute
şi nevrute la ureche. Dar într-o zi, Endymion se supără şi luna, ţinîndu-i
partea, o prefăcu în muscă. Aşa se înţelege şi de ce nu lasă musca pe nimenea
să doarmă şi mai ales pe flăcăii chipeşi, cu pielea fină, în care-l caută mereu
pe Endymion. Muşcătura ei, plăcerea sîngelui, nu sînt aşadar semn de cruzime,
ci de dragoste şi generozitate: se bucură şi ea cum poate, culegînd astfel
floarea frumuseţii.
11. În vechime a existat şi
o femeie pe care o chema aşa, Musca: era mare meşteră în poezie şi, pe cît de
înţeleaptă, tot pe atîta de frumoasă. A mai fost o Musca, una dintre cele mai
ilustre curtezane din Atena. Despre ea, poetul comic spune:
Musca l-a înţepat pînă
în fundul inimii.
Iată însă că nici muza
comediei nu s-a sfiit să pomenească acest nume şi chiar să-l suie pe scenă; iar
taţii noştri nici ei nu s-au temut să-şi boteze astfel fiicele. Pînă şi
tragedia vorbeşte despre muscă, lăudînd-o pînă peste poate, cînd spune:
Cum?! Musca e în stare,
cu nespusu-i curaj
Să se îmbete-n sînge din
trupul muritorilor.
Iar un soldat se teme de
strălucirea armelor?!
Multe ar mai fi de spus
apoi despre Musca, cea care-a fost fiica lui Pitagora, dar povestea ei o
cunoaşte toată lumea.
12. Există o specie aparte
de muşte mari, numite de regulă muşte soldăţeşti, ori cîini. Bîzîitul lor este
foarte puternic, zborul - foarte iute. Trăiesc mult şi hibernează pe timp de
iarnă, ascunse în lambriuri, fără hrană. Ce-i însă mai ciudat la ele e că
îndeplinesc pe rînd rolurile de mascul şi de femelă, stînd cînd deasupra, cînd
dedesubt şi avînd - întocmai precum fiul lui Hermes şi al Afroditei - un dublu
sex şi-o dublă frumuseţe.
Multe-ar mai fi de adăugat în acest elogiu,
dar mă opresc, de teamă să nu par a vrea, cum spune proverbul, să fac din muscă
elefant.
(*) După traducerea lui
Eugene Talbot, apărută în 1874 la Hachette.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu