Acum cel
puţin nu mă mai întorceam acasă cu frica în sân, nu mă mai teroriza ideea
că trebuie să acţionez "normal". Împărţeam din nou absolut totul,
chiar dacă de astă dată era vorba şi de înfiorătoarea cunoaştere a faptului că zilele
noastre împreună se împuţinaseră şi erau numărate.
Erau lucruri
de discutat, din acelea pe care cuplurile în vârstă de 24 de ani nu le discută
în mod obişnuit.
-
Contez pe
tine să fii tare - e doar specialitatea ta ca jucător de hochei...
spunea ea.
-
Tare, tare,
răspundeam eu, întrebându-mă în gând dacă atotştiutoarea Jenny ghicea cumva că
macistele din mine era acum înspăimântat.
-
Mă refer la
Phil, continuă ea. O să fie cel mai greu pentru el. Tu, la urma urmei, vei fi
"Văduvul Vesel".
-
N-o să fiu
vesel, întrerupeam eu.
-
Ba vei fi; e
un ordin. Vreau să fii vesel, Ollie, O.K.?
-
O.K.
-
O.K.
Era într-o
seară, câteva săptămâni mai târziu - imediat după cină. Gătea mai departe;
insistase foarte mult să se ocupe totuşi de bucătărie. Reuşisem până la urmă
s-o conving să-mi dea voie să mă ocup măcar de vase (îmi făcuse capul calendar
cu argumentul ei, că "nu era treabă de bărbat"); deci tocmai
strângeam, în timp ce ea se instalase la pian să cânte Chopin. Am auzit-o
oprindu-se la jumătatea preludiului. Am intrat imediat în salon să văd ce se
întâmplă. Stătea nemişcată.
-
Nu ţi-e
bine, Jen? (bine, într-un sens foarte relativ). Mi-a răspuns cu o întrebare.
-
Îţi poţi
permite un taxi?
-
Fireşte, am
răspuns. Unde vrei să te duc?
-
Să spunem...
la spital.
Mi-am dat
seama, din mica fluturare de mişcări care urmă, că asta era. Jenny pleca din
casă şi nu avea să mai revină niciodată. Cum stătea liniştită în colţul ei, în timp
ce eu aruncam în grabă câteva lucruşoare într-un geamantan, mă întrebam la ce-i
era gândul. Mai exact, mă întrebam ce gândea în legătură cu căminul nostru. Ce
lucru din jur ar fi dorit mai mult să-i rămână întipărit în ochi drept
aducere-aminte?
Nimic. Stătea liniştită,
nu părea să cugete în mod special la nimic.
-
Hei, am
spus, ai dori să iei ceva cu tine? Ai vreo preferinţă? Spune-mi!
-
Nah, nah.
Clătină apoi din cap gânditoare; după o clipă adăugă: Pe tine.
Jos a fost o
poveste întreagă până să găsim un taxi. Toată lumea mergea la teatru. Portarul
ţiuia cu fluierul lui în dreapta şi-n stânga şi-şi foia braţele pe sus, dat
dracului, ca un arbitru de hochei. Jenny stătea liniştită, rezemată de braţul
meu; în sinea mea, îmi doream din tot sufletul să nu vină niciun taxi niciodată,
şi Jenny să rămână astfel lângă umărul meu, totdeauna. Dar până la urmă, a
apărut şi maşina. Norocul nostru - şoferul era un tip sociabil. Când a auzit de
Mount Sinai Hospital s-a lansat fără şovăire în conversaţia de rigoare pentru
un drum la maternitate.
-
Nu vă faceţi
griji, copii, intraţi pe mâini excelente. Fac treabă de ani de zile cu barza de
la "Mount Sinai".
În spate,
Jenny se ghemuise strâns la pieptul meu. Eu o sărutam pe păr.
-
E primul,
nu-i aşa? întrebă simpaticul şofer.
Cred că
Jenny şi-a dat seama că tipul mă scotea din sărite, deoarece mi-a murmurat
încet la ureche:
-
Fii bun,
Oliver. Nu vezi că omul încearcă să fie drăguţ cu noi?
-
Da, dom'le,
i-am răspuns. E primul, da; şi soţia mea nu se simte tocmai în apele ei; aşa că
vezi, poate prinzi câteva stopuri pe verde, se poate?
Ne-a dus la
"Mount Sinai" foarte repede, într-adevăr. Era foarte îndatoritor,
ne-a deschis portierele, şi a luat geamantanul. Înainte să ne spună la
revedere, ne-a urat toate cele bune, multă, multă fericire şi noroc. Jenny i-a
mulţumit frumos.
Nu părea
foarte sigură pe picioare şi atunci am vrut s-o iau în braţe, dar s-a opus:
- Nu, de
astă dată nu, Preppie. Nu peste pragul ăsta! Aşa că am păşit amândoi în hol,
unde am urmat nişte penibile formalităţi de internare.
"Figuraţi
în fişele organizaţiei de asigurare pentru caz de boală?"
"Nu."
(Cine naiba
avusese timp de astfel de fleacuri? Eram preocupaţi să ne cumpărăm veselă.)
Fireşte că
sosirea lui Jenny nu cădea tocmai pe nepregătite. La camera de gardă se
dăduseră din timp dispoziţii, iar doctorul Bernard Ackerman, care pe drept
cuvânt era un băiat de ispravă, cum spusese şi Jenny (deşi de la Yale), îşi
aştepta pacienta.
-
Va urma
tratamentul cu leucocite şi trombocite, mi-a spus dr. Ackerman. În prezent e
lucrul de care are cea mai mare nevoie. De antimetaboliţi nu duce lipsă.
-
Ce vrea să
zică asta, dacă nu vă supăraţi? am întrebat eu.
-
Tratamentul
de care vă vorbesc încetineşte distrugerea celulelor, mi-a explicat el, dar, aşa
cum soţia dumneavoastră a şi aflat, nu sunt excluse pe parcurs unele efecte
secundare neplăcute.
-
Uitaţi,
dom'le doctor - ştiu că-l prelucram de pomană - aici ce zice Jenny e sfânt. Dacă spune
că-i de acord, totu-i în ordine. Dumneavoastră faceţi, din partea
dumneavoastră, absolut tot ce se poate ca să sufere cât mai puţin.
-
De asta vă
rog să nu vă îndoiţi nici o singură clipă.
-
Nu mă uit la
bani, doctore. Cred că începusem să ridic vocea.
-
S-ar putea
să mai dureze săptămâni, luni poate, a spus el.
-
Nu mă
interesează: fac naibii ceva pe bani!
El se arată
cât se poate de răbdător cu mine. De fapt, mă răsteam la el ca la dracu'.
-
Spuneam doar
atât, explică Ackerman, mai departe, că nu există realmente nicio posibilitate de
a stabili cu precizie durat tratamentului.
- Te rog un singur lucru, dom'le doctor, i-am ordonat
eu, te rog să nu uiţi că doresc să i se acorde maximum absolut de
confort. Rezervă separată. Infirmiere speciale, de zi şi de noapte. Tot. Nu
discut. Cu banii pe masă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu