Hoinărelile tribului îi purtau
adesea în vecinătatea cabanei închise şi tăcute de lîngă golful împrejmuit pe
trei laturi de uscat. Pentru Tarzan, cabana era o sursă infinită de mister şi
de plăcere. Se zgîia la ferestrele acoperite de perdele sau, căţărîndu-se pe
acoperiş, privea în adîncurile smolite ale coşului, încercînd zadarnic să
desluşească minunile aflate dincolo de pereţii masivi.
Închipuirea
lui de copil făurea nişte fiinţe miraculoase care s-ar fi găsit acolo înăuntru
şi imposibilitatea de a afla o cale spre a pătrunde pînă la ele îi sporea
înmiit dorinţa de a intra. Îşi pierdea ceasuri întregi urcîndu-se pe acoperiş
sau cocoţîndu-se pe ferestre pentru a descoperi un mijloc de acces, dar nu
dădea nicio atenţie uşii, deoarece aceasta părea la fel de masivă ca şi
pereţii.
Abia la
vizita pe care o făcu în împrejurimile cabanei după aventura cu bătrîna Sabor
observă Tarzan, pe măsură ce se apropia de locuinţă, că privită din depărtare,
uşa părea o piesă independentă de peretele în care era încadrată şi pentru
prima oară i se năzări că acesta ar putea fi mijlocul de pătrundere pe care de
atîta vreme nu-l putuse afla.
Era singur,
aşa cum se întîmpla de multe ori cînd vizita cabana, pentru că gorilele n-o
prea îndrăgeau: povestea băţului tunător, fiind veşnic repovestită în ultimii
zece ani, nu pierduse nimic din intensitate şi învăluise cuibul pustiu al
maimuţei albe într-o atmosferă de mister şi groază pentru neamul simianesc.
Istoria
legăturii dintre el şi cabană nu-i fusese niciodată relatată lui Tarzan.
Limbajul maimuţelor era atît de sărac, încît nu puteau vorbi decît prea puţin
despre ceea ce văzuseră în cabană, neavînd denumiri care să descrie exact nici
fiinţele bizare, nici obiectele lor şi astfel, multă vreme înainte ca Tarzan să
fi ajuns la vîrsta înţelegerii, tribul uitase cu desăvîrşire de acest incident.
Kala îi
explicase, într-un fel foarte vag şi confuz, că tatăl lui fusese o stranie
maimuţă albă, dar Tarzan nu-şi închipuia că maimuţa Kala n-ar fi fost mama lui
bună.
Aşadar, în
ziua de care vorbim, Tarzan se duse de-a dreptul la uşă şi petrecu ore întregi
cercetînd-o şi necăjindu-se cu balamalele, cu clanţa şi cu lacătul. În cele din
urmă nimeri pe combinaţia potrivită şi uşa se deschise scîrţîind în faţa
ochilor lui înmărmuriţi. Cîteva minute nu cuteză să se aventureze înăuntru, dar
pînă la urmă, cînd ochii i se deprinseră cu lumina voalată a interiorului, păşi
în cabană, încet şi precaut.
În mijlocul
duşumelei zăcea un schelet de pe oasele căruia se topise orice urmă de carne,
dar de care rămăseseră încă agăţate fîşii putrezite şi mucegăite din ceea ce
fusese cîndva îmbrăcăminte. Pe pat se găsea un obiect tot atît de lugubru, însă
mai mic, iar într-un leagăn micuţ din apropiere era un al treilea, o fărîmă de
schelet.
Tarzan nu
acordă decît o atenţie trecătoare acestor mărturii ale unei înspăimîntătoare
drame ce se consumase acolo, într-o zi demult apusă. Viaţa lui sălbatică din
junglă îl obişnuise de îndelungă vreme cu priveliştea animalelor moarte sau
muribunde şi dac-ar fi ştiut că are în faţa ochilor rămăşiţele pămînteşti ale
tatălui şi mamei sale, n-ar fi fost cu mult mai înduioşat.
Mobilele şi
celelalte obiecte din încăpere îi reţină atenţia. Examina minuţios o sumedenie
de lucruri, unelte curioase - arme, cărţi, hîrtii, haine, puţinul care
supravieţuise ravagiilor timpului în atmosfera umedă a unui ţărm de junglă.
Deschise scrinuri şi dulapuri, care nu-i descumpăniră firava lui experienţă şi
în interiorul lor descoperi obiecte mult mai bine păstrate. Printre altele, găsi
un cuţit de vînătoare foarte ascuţit, cu lama căruia se tăie pe dată la deget.
Neînfricat, îşi continuă experienţele, constatînd că, folosind această nouă
jucărie, putea cresta şi despica aşchii de lemn din masă şi din scaune.
Multă vreme,
treaba asta îl distra, dar în cele din urmă se plictisi şi-şi urmă explorările.
Într-un dulap ticsit cu cărţi dădu peste una cu poze viu colorate: era un
abecedar ilustrat pentru copii...
A pentru Arcaş
Ce trage
c-un arc mititel;
B pentru Băiat,
Îl cheamă...
Pozele îi stîrniră
un nemăsurat interes. Văzu în ele o mulţime de maimuţe cu feţe asemănătoare cu
a lui şi răsfoind cartea mai departe, găsi sub semnul „M" cîteva maimuţe
mici, din acelea pe care le vedea zilnic zbughind-o prin copacii pădurii
virgine. Dar nicăieri nu găsi poza vreunuia din tribul lui; în toată cartea nu
era unul care să semene cu Kerchak, cu Tublat sau cu Kala.
La început
încercă să desprindă pozele din filele cărţii, dar curînd îşi dădu seama că nu
erau adevărate, deşi nu înţelegea ce puteau fi şi nici nu găsea în vocabularul
lui vreun cuvînt ce le-ar fi putut descrie.
Vapoarele,
trenurile, vacile şi caii nu aveau nici o noimă pentru el, dar încă nu-l
nedumereau atîta ca micile semne negre care apăreau între sau dedesubtul
pozelor colorate — un soi de gîndăcei ciudaţi, gîndi el că s-ar putea să fie,
pentru că multe dintre ele aveau picioruşe, deşi nu izbuti să găsească nici
unul cu ochi şi cu gură. Era primul contact al lui Tarzan cu literele
alfabetului, la vîrsta de zece ani. De bună seamă nu văzuse în viaţa lui un
text tipărit şi nici nu vorbise vreodată cu o fiinţă care să fi avut habar că
există pe lume ceva de felul limbajului scris şi nici pomeneală să fi văzut pe
cineva citind. Aşa încît nu-i de mirare că băieţaşul nu izbutea să ghicească
înţelesul acelor curioase semne.
Pe la
mijlocul cărţii o întîlni pe vechea lui vrăjmaşă, Sabor, leoaica şi mai
departe, iată-l încolăcit pe Histah, şarpele.
Oh, era
fascinant! Niciodată, în toţi cei zece ani de viaţă, nu cunoscuse Tarzan ceva
care să-i placă aşa de mult! Era atît de absorbit, încît nu observă că se
furişau umbrele serii decît cînd îl învăluiră cu totul şi semnele se
învălmăşiră.
Puse cartea
la loc în dulap şi închise uşa, pentru că nu voia ca un altul să-i descopere şi
să-i distrugă comoara, ieşi în întunericul care-l împresură cu iuţeală şi trase
în urmă-i uşa mare a cabanei, întocmai cum fusese înainte de a fi descoperit
taina lacătului; dar înainte de a pleca, observă cuţitul de vînătoare zăcînd pe
podea, acolo unde îl aruncase. Îl ridică şi-l luă cu el ca să-l arate
celorlalţi..
Nu apucase
să facă nici o duzină de paşi spre junglă, cînd o formă voluminoasă se înălţă
în faţa lui, ivindu-se dintr-un tufiş scund. La început, Tarzan crezu că era
cineva din tribul său, dar o clipă mai tîrziu îl recunoscu pe Bolgani, uriaşa
gorilă. Se afla atît de aproape, încît nu era chip să scape cu fuga si micul
Tarzan ştiu că trebuie să rămînă locului şi să lupte pentru a-şi salva viaţa;
căci brutele astea uriaşe erau duşmanii de moarte ai tribului său si nu cunoşteau
îndurare unii fată de alţii.
Dacă Tarzan
ar fi fost o maimuţă dezvoltată din specia tribului său, ar fi constituit un
adversar mai mult decît potrivit pentru o gorilă, dar nefiind decît un băieţaş
englez, deşi înzestrat cu o mare forţă musculară, nu avea nici o şansă în faţa
inamicului. Totuşi în vinele lui curgea sîngele celor mai vajnici luptători şi
pe deasupra, îşi spunea cuvîntul antrenamentul scurtei lui vieţi petrecute
printre fioroasele bestii ale junglei.
După cum am
mai arătat, el nu ştia ce-i frica; inimioara lui bătu năvalnic, dar numai din
pricina înfierbîntării şi a exaltării pe care i-o provoca aventura. Dacă i s-ar
fi oferit un prilej, ar fi luat-o la goană, însă numai fiindcă judecata îi
spunea că nu e o pereche potrivită pentru colosul care-l înfrunta. Şi cum
raţiunea îi arăta că o izbîndă în această luptă ar fi fost cu neputinţă, ţinu
piept gorilei, înfăţişîndu-i-se deschis şi vitejeşte, fără ca măcar să-i
zvîcnească un muşchi, fără cel mai mic semn de panică.
De fapt, se
ciocni cu jivina la jumătatea saltului acesteia şi începu să izbească cu pumnii
în trupu-i mătăhălos, la fel de inutil ca un purice care-ar ataca un elefant.
Dar într-unul din pumni ţinea încă strîns cuţitul pe care-l găsise în cabana
tatălui său şi cînd bruta îl înlănţui, lovindu-l şi muşcîndu-l, băiatul
îndreptă din întîmplare vîrful cuţitului spre pieptul păros. Cînd pumnalul îi
pătrunse adînc în trup, gorila urlă de durere şi turbare.
În acea
frîntură de secundă, băiatul învăţă la ce foloseşte jucăria lui ascuţită şi
strălucitoare, iar cînd bestia îl trase după ea la pămînt, sfîşiindu-l şi
lovindu-l, Tarzan împlîntă de mai multe ori lama, pînă-n plasele, în pieptul
ei.
Gorila,
luptîndu-se în felul neamului său, îi aplica lovituri cumplite cu laba deschisă
şi-i sfîşia carnea de pe beregată şi de pe piept cu colţii ei de cremene.
O clipă, în
furia luptei înverşunate, se rostogoliră amîndoi pe jos. Braţul sfîrtecat şi
însîngerat mînuia din ce în ce mai slab lama tăioasă a cuţitului, apoi, cu o
zvîcnire spasmodică micul trup înţepeni şi Tarzan, tînărul Lord Greystoke, se
prăvăli în nesimţire pe vegetaţia moartă şi putrezită care ţinea loc de covor
în căminul său - Jungla.
O milă mai
departe, în pădure, tribul auzise teribilul strigăt de provocare al gorilei şi după
cum îi era obiceiul cînd ameninţa vreo primejdie, Kerchak îşi adună supuşii, pe
de o parte ca măsură de reciprocă apărare împotriva unui vrăjmaş comun,
întrucît gorila putea să facă parte dintr-un grup mai numeros, pe de alta
pentru a constata dacă toţi ai lui sînt prezenţi.
Curînd se
văzu că Tarzan lipsea, dar Tublat se împotrivi cu dîrzenie să i se trimită
vreun ajutor. Nici Kerchak nu avea prea multă simpatie pentru ciudatul pui de
pripas, aşa că-i dădu ascultare lui Tublat şi pînă la urmă, înălţînd din umeri,
se întoarse la mormanul de frunze pe care-şi făcuse culcuş.
Dar Kala era
de altă părere; de fapt, de îndată ce-şi dădu seama că Tarzan este absent, nu
stătu pe gînduri şi o rupse la fugă printre ramurile împletite, spre locul de
unde se mai auzeau încă desluşit strigătele gorilei.
Se lăsase
întunericul şi o lună timpurie îşi suliţa razele străvezii, tăind umbre
stranii, groteşti, prin frunzişul dens al pădurii. Ici-colo, razele
scînteietoare îşi croiau drum pînă la pămînt, dar în cea mai mare parte nu făceau
decît să intensifice, prin contrast, bezna de iad a adîncurilor junglei.
Ca o fantomă
uriaşă, Kala înainta fără zgomot din ramură în ramură; ba alergînd vioaie de-a
lungul unei crengi mai lungi, ba legănîndu-se în gol la capătul alteia, pentru
a-şi face vînt să sară pe un copac mai îndepărtat, în cursa-i grăbită spre
scena acelei tragedii despre care cunoaşterea ei asupra vieţii de junglă o
avertiza că se petrecuse într-un loc aflat la mică distanţă.
Urletele
gorilei dădeau de veste că era încleştată într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu
un alt locuitor al sălbaticei păduri. Deodată strigătele amuţiră şi o tăcere de
mormînt se lăsă peste junglă. Kala rămase nedumerită, căci glasul lui Bolgani
se înălţase în cele din urmă în strigătul agoniei şi al morţii, dar nu
desluşise niciun alt sunet care să-i fi îngăduit să-şi dea seama cine era
adversarul fiarei.
Ştia că n-ar
fi fost cu putinţă ca micul ei Tarzan să doboare o namilă de gorilă; astfel, pe
măsură ce se apropia de locul unde răsunaseră zgomotele bătăliei, înainta cu
tot mai multă băgare de seamă şi în sfîrşit, coborî tiptil şi cu mare grijă pe
crengile mai joase, scrutind plină de curiozitate bezna poleită de lună pentru
a recunoaşte combatanţii. Şi în cele din urmă îi zări zăcînd într-o rarişte, în
clar de lună — mica siluetă sfîrtecată şi însîngerată a lui Tarzan, iar
alături, uriaşa gorilă, încremenită în somnul morţii.
Cu un
strigăt răguşit, Kala se repezi la Tarzan şi strîngînd la piept sărmanul
trupşor plin de sînge, stătu locului să desluşească un semn de viaţă. Auzi, vag,
bătăile slabe ale micuţei inimi.
Cu duioşie,
îl purtă înapoi prin întunericul de smoală al junglei pînă la lăcaşul tribului
ei şi zile şi nopţi după aceea rămase de veghe alături de Tarzan, aducîndu-i de
mîncare şi de băut şi alungind muştele şi alte gîngănii de pe rănile lui crude.
Nu ştia
nimic, biata de ea, de medicină sau de chirurgie. Nu putea decît să-i lingă
rănile şi-n felul ăsta i le ţinu curate pentru ca natura cea tămăduitoare să-şi
poată împlini mai repede opera.
La început,
Tarzan nu voia să mănînce nimic şi tot timpul se zbătea şi se zvîrcolea în
delirul febrei. Nu tînjea decît după apă, pe care Kala i-o aducea în singurul
chip în care se pricepea ea; purtînd-o în propria-i gură. Nicio mamă omenească
n-ar fi putut da dovadă de mai multă jertfă de sine şi devotament decît a vădit
această sărmană făptură faţă de micul orfan de pripas pe care soarta i-l
zvîrlise în grijă.
În cele din
urmă, febra scăzu şi băiatul începu să se întremeze. Nicio văicăreală nu scăpă
de pe buzele-i strîns lipite, cu toate că durerea rănilor era o adevărată
caznă.
O fîşie de
piept îi fusese sfîrtecată în aşa fel, că apăruseră coastele dezgolite, trei
dintre ele fiind sfărîmate de cumplitele izbituri ale gorilei. Unul din braţe
îi fusese aproape amputat de dinţii uriaşi şi o bucată mare de beregată fusese
sfîşiată, dezvelindu-i vena jugulară, care scăpase ca prin minune de fălcile
bestiei.
Tarzan
îndura suferinţa în tăcere, cu stoicismul fiarelor care-l crescuseră, preferind
să se tîrască la o parte din calea celorlalţi şi să se cuibărească într-un
tufiş de ierburi înalte, decît să-şi înfăţişeze mizeria.
Îi plăcea
s-o aibă alături numai pe Kala, dar acum că rănile i se mai lecuiseră, plecase
şi ea într-o expediţie mai lungă, în căutarea hranei; căci în timpul bolii lui
Tarzan, devotatul animal mîncase doar atît cît să-şi ţină sufletul şi ajunsese
să arate de parcă era propria-i nălucă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu