Mici intamplari cu animale (129)

Oricît ar fi de slab simţul mirosului omului faţă de cel al sălbăticiunilor cu păr, vînătorul care cunoaşte unele „miresme" trage folos şi de pe urma nasului. După o ploaie, trecînd prin pădurea udă, deodată îţi vine un miros ciudat. Parcă trage a piatră de pucioasă. Dacă-l cunoşti, ştii îndată că pe acolo a trecut nu demult o vulpe care abureşte din blana ei înmuiată. Pe vîntişor bun, în epoca mugetului de cerbi simţi uneori destul de departe mirosul spurcat de goniţă pe care îl răspîndesc taurii. 

Aşa s-a întîmplat că într-o zi cu zloată, trecînd pe un drumeag de pădure, am prins în nas ca un miros de coteţ de porci. Deci în căldarea dinspre care bătea vîntul trebuiau să fie culcaţi mistreţi. Facem îndată planul — eram trei vînători cu doi cîini buni — doi se grăbesc la trecători ştiute, eu intru cu gîndul să mă apropii pînă voi putea trage. După aceea vor fi dezlegaţi cîinii urmăritori. Speram să mă pot apropia, dar nu şi să văd de aproape un... dormitor al mistreţilor. Erau vreo paisprezece-şaisprezece, mari şi mici, polog pe jos, adînciţi în somn. In somn greu, doar am ajuns pînă la treizeci de paşi fără să se mişte vreunul. Îmi alegeam din ochi pe cel ce mi se părea mai voinic, dar cum să trag în vînat culcat, dormind? Ar fi fost mare ruşine pe capul meu de vînător vechi. Am tuşit anume — nicio mişcare. Am mai înaintat încă cîţiva paşi, aproape pînă lîngă un grăsunaş, şi de acolo am strigat, ca porcarul după ciurda satului. Ca săltaţi de acelaşi resort au sărit toţi în picioare, deodată. Au rămas o clipă zăpăciţi, ca cel ce se trezeşte din somn greu, pe neaşteptate, apoi a vuit pădurea de tropotul lor. Unul n-a mai mers. Apoi am auzit cîinii.

În anul acela a fost rod de jir îmbelşugat. Mistreţii erau graşi. După o noapte de hrană bună şi multă, e mirare ca i-a cotropit somnul? Dar aşa ceva se întîmplă o dată în vieţile a zece vînă­tori de mistreţi.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor