Mici intamplari cu animale (127)

Eram la vînătoare de cocoşi. Am plecat după-masă de la cabană, ca să ajung la timp acolo unde îmi stătea gîndul. Tre­ceam printr-o pădure bătrînă de molid, al cărei covor de muşchi şi de ace uscate înghiţea zgomotul paşilor. Deodată mi se pare că aud ceva cu totul neobişnuit pe aici. Mă opresc şi aud lămurit cum... sforăie un om. Am înţeles în clipa aceea spaima lui Robinson Crusoe, care în singurătăţi a văzut de­odată urmă de om. Închipuirea a început să-mi lucreze. Paz­nicul rămăsese la cabană, lucrători la pădure nu erau pe acolo — numai om rău putea să fie. Instinctiv smucesc arma de pe umăr şi îi iau piedica, după ce trec din magazin în ţeavă pri­mul cartuş, în grabă, fără a evita zgomotul obişnuit la cara­binele cu repetiţie.

Sforăitul continuă. Caut în jur şi descopăr lîngă tulpina unui molid cu cetina joasă... un căprior dormind. Căpriorul sforăia. Hrrrr-hrrr. Aici, nu mai departe de cîţiva metri de mine. Nu m-a auzit venind, nu s-a trezit la manevrarea închid zătorului armei, nu mă simte cum stau lîngă el şi îl fixez. Să încerc dacă îmi ia vînt. Îl înconjur, ca ori de unde ar trage boarea să mă simtă. Căpriorul nici nu se sinchiseşte şi nu sare decît atunci cînd lovesc destul de tare cu bocancul într-un buştean căzut.

Deci nu numai ca nu m-a văzut, avînd ochii închişi, dar nici urechile nu m-au auzit şi nici nasul lui fin nu m-a simţit. În­tr-adevăr somn greu.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor