Mici intamplari cu animale (209, final)

Sunt oare impresionate animalele de moartea semenilor? (2)

In august, pe vremea alergatului căprioarelor, stăteam la pîndă într-un pătul dintr-un teren de munte. Patulul era clădit cu măiestrie între patru molizi mari din marginea unei tăieturi presărate cu mici boschete de brădui. A fost şi amurgul din ziua aceea unul dintre nenumăratele pe care le-am petrecut în amvonul înalt al observatoarelor, şi care au cuprins poate ceasurile cele mai pline de încîntări din cariera mea de vînător.

Mici intamplari cu animale (204)

Mergeam călare pe un plai nebătătorit încă în anul acela de oieri, ca să străbat pînă la o colibă din apropierea unei tăieturi, în care voiam să aştept un căprior. Deodată calul dă semne de nelinişte, sforăie, se opreşte. Nu observ nimic, nu aud nimic. Dar calul, cu simţurile lui mai agere, nu se putea înşela; era ceva. Am descălecat, am priponit calul şi în curînd am găsit cadavrul unui căprior. Avea corniţele curăţite de moţ — era prin 10 mai — era aproape complet năpîrlît, căprior în toata puterea. Putea să fie căzut cel mult de o zi — nu avea niciun semn de descompunere. 

Mici intamplari cu animale (202)

Dintre sălbăticiunile mari şi mai ales dintre cele care for­mează obiectivul vînătorii, puţine mor de bătrîneţe. Arma de foc, capcanele şi odioasa otravă le taie multora firul vieţii. Nu ne dăm însă seama cîte mor de boli, în afară de secerişul pe care îl face moartea în puiet. Epizootiile, care izbucnesc de­odată, sunt în stare să golească în scurtă vreme un teritoriu întins de mistreţi, iepuri, căprioare, capre negre, fazani şi al­tele. O listă întreagă de paraziţi le chinuiesc, le slăbesc şi pe unele le omoară, felurite boli necontagioase le aduc suferinţe neştiute de om şi le iau viaţa. O vietate bolnavă este un specta­col extrem de dureros şi, oricît de împietrit ai fi din fire, dacă îţi dai seama de suferinţele fără leac şi alinare prin care trece nu e cu putinţă să nu simţi milă.

Mici intamplari cu animale (127)

Eram la vînătoare de cocoşi. Am plecat după-masă de la cabană, ca să ajung la timp acolo unde îmi stătea gîndul. Tre­ceam printr-o pădure bătrînă de molid, al cărei covor de muşchi şi de ace uscate înghiţea zgomotul paşilor. Deodată mi se pare că aud ceva cu totul neobişnuit pe aici. Mă opresc şi aud lămurit cum... sforăie un om. Am înţeles în clipa aceea spaima lui Robinson Crusoe, care în singurătăţi a văzut de­odată urmă de om. Închipuirea a început să-mi lucreze. Paz­nicul rămăsese la cabană, lucrători la pădure nu erau pe acolo — numai om rău putea să fie. Instinctiv smucesc arma de pe umăr şi îi iau piedica, după ce trec din magazin în ţeavă pri­mul cartuş, în grabă, fără a evita zgomotul obişnuit la cara­binele cu repetiţie.

Sforăitul continuă. Caut în jur şi descopăr lîngă tulpina unui molid cu cetina joasă... un căprior dormind. Căpriorul sforăia. Hrrrr-hrrr. Aici, nu mai departe de cîţiva metri de mine. Nu m-a auzit venind, nu s-a trezit la manevrarea închid zătorului armei, nu mă simte cum stau lîngă el şi îl fixez. Să încerc dacă îmi ia vînt. Îl înconjur, ca ori de unde ar trage boarea să mă simtă. Căpriorul nici nu se sinchiseşte şi nu sare decît atunci cînd lovesc destul de tare cu bocancul într-un buştean căzut.

Deci nu numai ca nu m-a văzut, avînd ochii închişi, dar nici urechile nu m-au auzit şi nici nasul lui fin nu m-a simţit. În­tr-adevăr somn greu.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Mici intamplari cu animale (45)

Planul lupilor

Prin iunie pescuiam la păstrăvi pe valea Ierii, între „colţi", unde apa e mai vijelioasă. Cu mine era Petrea, paznicul, pe umăr cu arma încărcată cu alice mărunte. Fără veste auzim deasupra noastră aruncîndu-se ceva în rîu. Întoarcem ochii într-acolo şi mare ne-a fost mirarea cînd am văzut în mijlocul apei un căprior, prins de şuvoiul repede, întors în sus cînd cu capul, cînd cu picioarele. Îl apucă unda, îl izbeşte de bolovani şi-l aduce către noi. Deodată Petrea îşi smuci din spate arma şi trase în ceva în coasta prăpăstioasă din faţa noastră. Văd răsturnîndu-se şi dispărînd apoi în tufărie un lup zdravăn. Deasupra lui sare altul, ca peste o clipă să ni se trădeze şi al treilea — acesta dincoace de rîu — prin zgomotul săriturilor cu care au luat-o la vale.

În faţa noastră se sfîrşise o tragedie. Cine ştie de unde go­neau lupii pe bietul căprior, întinşi în linie, ca gonaşii — adu­cîndu-l tot mai aproape de rîu, de pierzare. Strîmtorat, ţapul a sărit în apă, ca să o treacă dincolo, unde nu ştia că-l aş­teaptă alţi lupi. Pornim degrabă pe rîu la vale, ca să vedem ce s-a ales de căprior şi îl ajungem. Izbit de bolovani şi de stîn­cile de pe margine, nici nu mai încerca să lupte cu apa. îl ducea în voia ei. Îi văd un picior frînt din spată şi îl rog pe Petrea să-l scape de chin cu o mînă de alice, de la cinci paşi. Pe urma lupului rănit am putut merge puţin, cît am găsit picături de sînge; nu l-am găsit.

De remarcat în această întîmplare este planul viclean al lupilor, dintre care unii au trecut din bună vreme pe undeva rîul, ca să aştepte acolo prada, despre care ştiau că va încerca scăparea trecînd apa, aşa cum obişnuiesc să facă cerbii şi că­prioarele gonite de ei.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Mici intamplari cu animale (42)

Urşi, cerbi, căpriori şi acvilă alături

Brigadierul de vînătoare L. G. conducea un vînător fran­cez căruia i s-a îngăduit să împuşte un urs în regiunea Ghelinţa. Într-o seară, cei doi şi-au ales ioc de pîndă în marginea unei poieni întinse, unde ieşeau şi urşi si alt vînat la iarba fragedă de primăvară.

Mici intamplari cu animale (23)

Pe cînd petreceam vara la casa de vînătoare de la Oaşa, vine într-o zi un muncitor de pădure să se plîngă cerînd leacuri. Avea o împunsătură adîncă în coapsă, alta în palma stînga — străpunsă din parte în parte pînă în pielea podului palmei. Hainele îi erau sfîrtecate în mai multe locuri. Ne-a povestit ce i s-a întîmplat. Lucrau doi inşi la repararea unui scoc de plu­tire. Deodată aud tropot venind spre ei. Năpăstuitul abia a avut vreme să se întoarcă şi a si fost burduşit şi răsturnat de un căprior, care s-a repezit la el. Din prima lovitură a primit îm­punsătura în coapsă. L-a prins pe ţap de coarne cu mîna dreaptă; cînd să pună şi stînga, s-a smucit „fiara" şi i-a stră­puns palma. Pînă să sară tovarăşul şi să dea cu securea, i-a mai sfîrtecat şi hainele.

Am făcut ce ne pricepeam să facem cu medicamentele de campanie — spălătură, tinctură, bandaje, şi l-am sfătuit să meargă la Sebeş, la spital.

—  Ce să facem cu ţapul, domnule?

—  Ce să faceţi?... Îl mîncaţi...

A stat o clipa omul pe gînduri, apoi :

—  Dacă-i aşa, nu mă mai duc la niciun spital...

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor

Mici intamplari cu animale (11)

SCĂPARE LA OM (1)

Mai mulţi săteni din satul Dealul Mărului (Roman) erau în pădure cu carele după lemne, în ziua de 23 decembrie 1936. Pe cînd tăiau, ciunteau, încărcau cu zgomot mare, unul dintre oameni vede un căprior. Venea în goană mare drept spre căruţa lui; în urma căpriorului — doi lupi. Căpriorul era istovit, gîfîia cu gura deschisă, un picior din faţă i se bălăbănea frînt; era rupt şi la spată şi la o ureche. A ajuns la căruţă, îndată a intrat sub ea şi s-a culcat acolo. Lupii s-au oprit la o depărtare mică, omul a hăulit spre ei, s-au întors şi au plecat. Ţapul nu s-a mişcat de sub căruţă; omul l-a legat si l-a dus la ocolul silvic. Dar rănile erau atît de grele, încît n-a putut fi salvat.