Dintre sălbăticiunile
mari şi mai ales dintre cele care formează obiectivul vînătorii, puţine mor de
bătrîneţe. Arma de foc, capcanele şi odioasa otravă le taie multora
firul vieţii. Nu ne dăm însă seama cîte mor de boli, în afară de secerişul pe
care îl face moartea în puiet. Epizootiile, care izbucnesc deodată, sunt în
stare să golească în scurtă vreme un teritoriu întins de mistreţi, iepuri,
căprioare, capre negre, fazani şi altele. O listă întreagă de paraziţi le chinuiesc,
le slăbesc şi pe unele le omoară, felurite boli necontagioase le aduc suferinţe
neştiute de om şi le iau viaţa. O vietate bolnavă este un spectacol extrem de
dureros şi, oricît de împietrit ai fi din fire, dacă îţi dai seama de
suferinţele fără leac şi alinare prin care trece nu e cu putinţă să nu simţi
milă.
Mijloc de august, în munte. Alergatul căpriorilor se cam terminase, eu îmi
luasem partea zgîrcită din acest sezon. Mugetul cerbilor era încă departe,
urşii deocamdată nu-şi îmbrăcaseră cojocul de iarnă. Mi-am făurit un pretext de
hoinăreală gîndindu-mă să cercetez cîteva gloduri, la care veneau să se
îmbăieze mistreţii şi cerbii. Carabina din spate era numai de mărturie. Găsesc
şi la un glod şi la altul urme, găsesc pe copacul din apropiere şi „murluială",
adică mînjitura de noroi lăsată de cei ce după plăcerea îmbăiatului şi-au mai
dat şi plăcerea scărpinatului. Mă bucură cîteva urme bune de tauri de cerb
voinici, de vieri bătrîni.
Cînd să mă apropii fără grijă de altă băltuţă noroioasă alimentată de un
fir de apă, mă opresc mirat. Acum, în mijlocul zilei, zăcea în glod sălbăticiune.
In prima clipă şi din oarecare depărtare îmi închipui că ar fi viţel de cerb.
De unde! E căprior. Cum se poate aşa ceva? — m-am întrebat iarăşi. Doar
căprioarele şi căpriorii nicicînd nu se tăvălesc în glod. Mă strecor încet,
ferindu-mă pe după tufe, ajung aproape — căpriorul nu se mişcă. Stătea culcat
ca adormit, cu ochii închişi pe jumătate, cu capul coborît, încît botul aproape
îi ajungea în tina băltuţei; răsufla repezit. Poate a fost alungat de lupi, a
scăpat cumva şi, istovit şi înfierbîntat de goana de moarte, s-a culcat ca să
se răcorească, împotriva obiceiului neamului. Dar aşa ceva nu s-a mai pomenit.
Căpriorul nu s-a ridicat nici cînd am ajuns la zece paşi. I-am fluierat.
Abia atunci m-a observat, s-a ridicat cu greu şi a păşit încet, chinuit, cu
spinarea încovoiată. M-au surprins şi burta umflată, şi părul fără luciu,
zbîrlit. Abia a putut face cîţiva paşi şi s-a oprit. Era o datorie a mea să-l
scap de chinuri cît mai în grabă; nu mă îndoiam că era pe moarte şi s-ar mai fi
chinuit mult pînă să vină alinarea cea mare.
Cînd am pus mîna
pe leş, ardea ca focul. La prima împunsătură
de cuţit în abdomen, a ţîşnit havuz de puroi. Apoi, fără să fiu medic, mi-a fost
uşor să constat peritonita. Am căutat cu deamănuntul pielea şi n-am găsit nici
urmă de rănire de armă sau împunsătură de corn; peritonita fusese provocată de
vreo cauză internă.
M-a copleşit
mila. Prin ce suferinţe groaznice va fi trecut bietul căprior de-a lungul
zilelor şi nopţilor în care boala înainta, tot mai dureroasă! Cît va fi stat
înfundat în desimi ferite, aşa cum fac sălbăticiunile bolnave, cum şi-a căutat
el în zadar alinarea arşiţei şi a sfişierilor în răcoarea glodului în care nu
mai intrase niciodată! Mi-am adus aminte de suferinţele
unui om, atins de aceeaşi boală. A fost însă la îndemînă chirurgul, lîngă pat
străjuia cu grijă şi dragoste suflet apropiat. Aici singurătate, părăsire şi o
singură scăpare, moartea, care întîrzia prea mult. Nu ne dăm seama cîtă
suferinţă e ascunsă în peisajul muntelui care ne încîntă cu frumuseţile lui.
Am îngropat adînc căpriorul. Mi se părea că ar fi fost o pîngărire să-l las
să se bucure de durerile şi de sfîrşitul lui, ospătîndu-se, jivinele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu