Paznicul de
vînătoare de la Bucin s-a grăbit să-mi scrie. Adică, vorbele erau ale lui, dar scrisul
al muierii lui, care ştia oleacă de carte. Lupii, vulpile, rîşii, vidrele şi
jderii erau tainul paznicilor — de Anul nou îşi puteau împuşca cîte doi
mistreţi, dar de cerbi nu aveau voie să se atingă — şi iată că el, paznicul, a
împuşcat un cerb. Putea să-l tăinuiască, dacă nu era om drept şi cu credinţă.
Aşa, mi-a scris întîmplarea şi a cerut să-l dezleg.
Umblînd prin
teren, pe zăpadă, a dat de o urmă de cerb, cum n-a mai văzut. Urmă de trei
picioare cu copite, în cea a piciorului stîng din faţă parcă a călcat cu vîrzob;
urmă mare cît o farfurie, neregulată, tîrîtă prin stratul de zăpadă. Cerbul
umbla stingher, se oprea des, se vedea că mergea greu, tare obosit. Paznicul
n-a putut trece mai departe fără să dezlege acel lucru neobişnuit şi a luat
pîrtia. S-a înserat, s-a făcut noapte, a trebuit să se întoarcă la cabană. A
nins peste noapte şi a doua zi, şi zăpada a acoperit urmele vechi. Peste vreo
săptămînă a dat din nou de pîrtia cerbului cu vîrzob la picior, şi atunci a
ajuns pînă la el.
L-a apropiat
într-o rarişte a molidişului. Era un cerb cu zece raze în coarne, de vreo
patru-cinci ani. L-a găsit culcat. La apropierea omului s-a ridicat cu greu,
sprijinindu-se în faţă numai într-un picior. Cerb destul de mare în trup, dar
numai pielea întinsă pe oase. A pornit încet, cu capul coborît, împleticindu-se.
Piciorul stîng din faţă, tocmai de la chişiţă, îi era prins în ceva lat, colţuros,
cu zăpadă îngheţată pe el; abia îl tîra cerbul. Era un cerb chinuit, pierdut,
pradă lupilor sau istovirii. Paznicul a cumpănit o clipă ce să facă, apoi a
tras. A cercetat piciorul. „Vîrzobul" era o rădăcină groasă, uscată,
încîlcită ciudat, formînd un fel de triunghi.
Din întîmplare
cerbul a călcat în ea, i s-a prins de picior şi n-a mai putut să şi-o scoată.
Nimeni nu poate şti de cînd s-a chinuit acel cerb cu piciorul încătuşat, care
îl împiedica în mers; la fiecare pas poticneală şi durere. După starea de slăbiciune
a cerbului, accidentul trebuie să se fi întîmplat destul de demult.
Am dat
paznicului dezlegarea. Primăvara, cînd am urcat la cocoşii de munte, paznicul
mi-a arătat rădăcina, cu piciorul de cerb retezat în ea. Mi-am adus aminte
atunci de o capcană străveche, pe care o văzusem într-un muzeu de vînătoare.
Era făcută în întregime din lemn, ca o săniuţă îngustă. Braconierul o aşeza în
hăţişul cerbilor. Călca din întîmplare cerbul în uluc, sărea căluşul, şi două
coarde laterale strîngeau piciorul. Animalul nu mai putea fugi cu povara
prinsă de picior; era o pradă uşoară. De mult au ieşit din uz aceste capcane
barbare, dar iată că în arsenalul naturii s-a mai găsit una asemănătoare, şi a
făcut victimă.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu