luni, 10 martie 2014

Mici intamplari cu animale (199)

Vînătoarea de cocoşi de munte se desfăşoară în primele zori. Cînd s-a ridicat soarele e terminată, vînătorul se întoarce la cabană şi îşi completează somnul scurt de peste noapte. Asa făceam şi eu, iar după-mesele hoinăream prin teren, ca să vad ce mai e cu cerbii şi cu căprioarele, dacă au dat peste iarnă tribut mare lupilor.
— Lupi n-am avut prea mulţi, şi puţin rău au făcut. A mai căzut cîte o ciută, cîte o căprioara slăbănoagă, de istovire, şi nu-i pagubă de ele. Rămîne ce-i bun şi de viaţă... Păcat că s-a prăpădit un cerb bunişor. Dacă vreţi, să mergem să vedeţi şi dumneavoastră.
Aşa mi-a grăit bătrînul paznic, care pe atunci făcea slujbă la Gotu, şi m-a condus ca să văd într-o faţă de munte, unde se învăluia molidul cu fagul si mai creşteau si alţi copaci cu frunza căzătoare.
Un arin destul de gros, la o înălţime de aproape doi metri, îşi desfăcea trunchiul în furcă. In furca aceasta stătea atîrnat scheletul unui cerb, adică spinarea şi capul; ciolanele picioare­lor se desprinseseră şi erau pe jos. Pe jos erau şi sfîrtecături de piele. In îngustimea furcii era prins gîtul; dincolo capul cu coarne în şase ramuri, dincoace atîrna spinarea cu coastele.
N-a trebuit să-mi explice Moş Toma ce tragedie s-a petrecut aici. In iarna grea, cerbul a rîvnit la frunzele uscate care au mai rămas prinse, şi la lujerii fragezi ai arinului. Ca să ajungă, s-a ridicat înalt în picioarele dinapoi, sprijinindu-se de copac cu cele din faţă. Pe cînd se întindea cu gura ca să ajungă la hrană, i-au alunecat copitele de pe coaja trunchiului, şi atît de fără noroc, încît gîtul cerbului s-a încleştat în furcă. Se va fi zbătut mult nenorocitul în puterea picioarelor de pe pămînt, ca să scape. Dacă nu erau coarnele, care împiedicau, poate că şi reuşea. Aşa, a rămas gîtuit, spînzurat — a pierit.
Jderii, gaiţele şi piţiguşii s-au bucurat, poate şi vreo vulpe a ajuns pînă la buturile leşului. Au cules de pe oase toată carnea, pînă la ultima pielcuţă.
— Toată viaţa mi-o petrec prin aceşti munţi, a grăit bă­trînul, multe necazuri ale vieţuitoarelor văd şi mă întristez. Dar cîte or fi cele ce se întîmplă în taină, fără să mai ştie omul de ele... Mai bine că nu le ştim...


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!