Femei comuniste (5)

Vă vedeţi practicînd o altă profesiune?

ELENA MARTINAŞ, buldozeristă la Grupul de şantiere Oltul inferior, Slatina

—        Nu! Rămîn la cea de constructor.

—        Dar, ce construiţi dv. aici?

—        Iaca, nişte hidrocentrale.

—      „Numai” atît?

—    Numai atît. Şi, cînd s-or termina de construit hidrocentralele şi, de om mai fi noi în viaţă, dacă nu copiii noştri, o să ne schim­băm ,,profilul”, adică o să trecem pe şantierele marilor combinate.

—     Numai ale „marilor"...

—   Absolut. Cînd o viaţă întreagă te-ai obiş­nuit să ridici lucrări gigantice, e greu să te mai poţi mulţumi cu lucrări mici. Nu zic, fiecare lucru are rostul şi folosul său, dar eu, cînd trec pe la Lotru, sau pe la Argeş, simt că n-am trăit degeaba. Şi că mă pot mîndri la încă trei generaţii de urmaşi.

—    Care e ziua cea mai frumoasă din viaţa dumneavoastră?

—    Atunci cînd poposesc pe un şantier nou.

—    Şi cea mai tristă?

— Cînd îl părăsesc. E greu de explicat asta, în definitiv, ar trebui să fie invers, căci văd, în oricare hidrocentrală terminată, părticica mea de muncă, dar şi de viaţă... Poate că de aici vine, ce am trăit într-un loc nu se mai repetă nicicind, ca şi anii de altfel, oricît de asemănătoare ar părea lucrurile.

   —  Aşadar, nu prea demult aţi trăit bucuria începerii unei noi lucrări şi unei noi felii de viaţă.

—     Nu este prea de curînd. Se adună, deja, ani de cînd sînt aici.

—    Vă simţiţi „ca acasă" în priveliştea aceasta, unde totul se scormoneşte şi se transformă, nu?

—     Este extraordinară, privită mai ales în schimbare. Dumneavoastră nu vă place?

Coborîsem, parcă, într-un peisaj din viziunea fantastică a lui Wells. Cratere uriaşe, cu ciudate cărări circulare, movile şi diguri de nisip ce apăreau fără sens, neverosimile ochiuri de apă şi niciun fir de vegetaţie. Peste tot, mişcîndu-se ca nişte jucării, cu articulaţii de miriapode mul­ticolore, mişunau maşinile. Împingeau, cărau, săltau peste dîmburi, transformau, nu se temeau de povîrnişuri, se chemau, se avertizau, într-un cod numai de ele ştiute şi, cel mai bizar, în toată această alcătuire selenară, nu puteai zări ţipenie de om. Doar maşini.

—    Iată, acolo, lucrează soţii Martinaş.

—    Acolo? Unde „acolo"?

Vocea secretarului de partid avusese ceva şăgalnic în ea. Omul privea amuzat la mine cum urmăresc punctul acela galben, care se lupta, gen Sisif, cu muntele de nisip, ba apărea, ba era înghiţit de mormanul mişcător, dar, iată-1 ajuns tocmai în vîrf, biruitor, după care luneca, iar, la vale, spre a o lua de la capăt... în cabina colosului de 300 cai putere — aici, aproape, nu mai părea deloc „jucărie" — ne întîmpinase o femeie. Flutura, bucuroasă de vi­zită, mîna şi se grăbise să oprească pentru cîteva clipe mugetul acestui taur de oţel ce vede roşu în toate dîmburile.  

—        Deci, construiţi „nişte “ hidrocentrale...

—        Taman aşa. Asta ne este meseria.

Constructorii de mari obiective sînt cuprinşi de un nedisimulat simţămînt al grandiosului. Ei nu se laudă, dar nici nu trec cu vederea; ştiu că făuresc ceva măreţ şi asta le conferă o dem­nitate şi o mîndrie distincte. Ei sînt stăpîniţi şi de un anumit fel de solitudine în furnicarul acesta de utilaje ce plăsmuiesc, cu tenacitate, o construcţie de mari dimensiuni, fiecare rămîne cu maşina sa, dar nimeni nu se simte singur. S-a format, in decursul acestor zile şi, uneori, nopţi, de muncă încordată şi aspră, o minunată soli­daritate şi frăţie colectivă, fiecare ştie unde se află ceilalţi, deşi se zăresc de la distanţă — de fapt doar maşinile lor — sau nu se zăresc deloc, dar se ştiu alături, în peisajul acesta cap­tivant, pe care îl schimbă continuu.

—  Facem treaba aceasta de ani buni, zice Elena Martinaş, înveselită, parcă, de uimirea cu care priveam colosul acela galben, cu atîta forţă în el, şi să ştiţi, atît eu, cît şi soţul meu, aici de faţă, sutem foarte mulţumiţi cu locul nostru de muncă. După cum vedeţi, cabina este elegantă şi confortabilă, se poate lucra în ea şi în haine de oraş, dacă nu-ţi place halatul, auto­buzele ne aduc şi ne iau, în Slatina avem un apartament frumos, cu toate cele. Dar ce cre­deaţi ca noi, aici, trăim ca pustnicii?

E o femeie blonduţă, cu ochi albaştri-verzui, şi cu voce domoală, puţin cîntată, ca a tuturor moldovencelor din ţinutul Neamţului. Cum au ajuns, ea şi soţul ei, buldozerişti? Po­vestea e lungă şi îşi are capătul de fir, ca al atîtor destine, în eroica epopee a Bicazului.

—  Mihai al meu era puşti, îşi aminteşte ea, şi se tot vîntura pe şantierele de pe Bistriţa. Se construia marea hidrocentrală, iar lui i se părea că... creşte, parcă, prea încet. Sîutem amîndoi dintr-un sat : Talpa îi zice, şi taică-său, căruia nu prea-i venea la socoteală pasiunea lui pentru şantiere, l-a dat să înveţe mecanica agricolă. A stat el pe acolo, cît a stat, şi... din păcate, s-a terminat Bicazul. Au început să fie, însă, construite hidrocentrale în aval pe Bistriţa. S-a prezentat la un şantier, imediat a fost trimis la un curs de calificare şi a devenit mecanic de utilaje. Taică-său, care îl voia fierar, pe lîngă el, nu i-a mai zis nimic: îi plăcea meseria. Apoi, cu greu, m-a luat pe mine de nevastă. Ştiţi, eram cam micuţă; eu îl voiam, dar pă­rinţii mei, chiar şi ai lui, nu voiau. Să mă duc după un... şantierist? Azi aici, mîine cine ştie unde? Din pricina asta nici nuntă n-am făcut.

—    Dar nu v-aţi lăsat. Şi v-aţi urmat bărbatul.

—   Chiar aşa, mi-am urmat bărbatul. Viaţă aspră, nimic de zis, dar extraordinar de fru­moasă. Toţi de acolo trăiau şi munceau cu simţămîntul că fac ceva deosebit. Ceva care va dura sute de ani şi cu care se va mîndri în­treaga ţară. Poţi să nu fii mîndru şi tu, cel care contribui la ridicarea unui asemenea obiec­tiv, care se înalţă pentru cei de azi dar şi pentru cei de mîine, de munca ta? Ei, dar, după căsătorie n-am mai stat mult la Piatra, căci am fost trimişi la Argeş. Aici da, con­strucţie. Cu un singur lucru nu mă împăcam — stăteam acasă. Mihai, nu şi nu, că nu este de mine munca de şantier. Am răbdat eu cît am răbdat şi, cînd m-am dus să mă calific... ne-am mutat la Lotru. Aici au venit şi copiii. Doi băieţi. Stăteam pe la Ciunget, în colonie, în zilele acelea au sosit pe şantier nişte bul­dozere moderne, de mare capacitate. S-a făcut apel la cei mai buni mecanici. Mihai al meu a şi spus: prezent. Dar, nu mai ştiu de ce, de data aceea n-am mai fost eu de acord cu el. Îi ziceam: „Să urci cu namila aia peste prăpăstii?” Îmi era frică, deci. Dar el nu m-a ascultat.

—  Se mai întîmplă în familie...  Da, şi fiindcă n-a vrut să mă asculte, m-am dus la conducerea şantierului şi am cerut să fiu calificată şi eu buldozeristă. Să fiu coechi­piera lui bărbatu-meu şi pe maşină. El lucra cu frate-său, Petre, dar am aranjat cu Măria, nevastă-sa, să se califice şi ea. Oho, ce-am mai pătimit cu Mihai atunci... Acum, pe drept, era şi greu, ziua la lucru, ca ajutor de buldozerist, seara la seral, la cursul de calificare. Nu m-am dat bătută. Dar... tocmai atunci s-a îmbolnăvit Mihai. A umblat pe la spitale. Eu n-am părăsit însă cursul deşi lucram singură pe maşină. Mă obişnuisem şi cu prăpăstiile şi cu drumurile. Mai greu era cu avalanşele... odată s-a prăvălit una, chiar în faţa mea. Şi, uite aşa, taman la 28 de ani am devenit buldozeristă. Nu e greu, înăuntru, vedeţi cum e, doar dacă se rupe pe afară vreun bolţ sau ceva pe la transmisie. Ştiţi, iarna, fierul, şenilele, frig ca plita încinsă de ger. Dar mă pricep. Şi-apoi, nu sînt singură, sînt cu Mihai. De acolo, am plecat aici, pe şantierele hidrocentralelor de pe Oltul inferior. Punctul acesta se cheamă Strejeşti.

—   Aţi avut soţul bolnav. De greutăţi, nu trebuie să mai vorbim, ştie toata lumea cîtă bărbăţie şi abnegaţie trebuie spre a lucra pe şantier. Nu puteaţi să lucraţi şi în alt loc, mai stabil şi mai, cum să zic, liniştit?

 —   Parcă voiaţi să ziceţi „călduţ". Ei, bine, nu. Staţi de vorbă cu şantieriştii noştri şi toţi o să vă spună la fel. Nimeni, sau foarte puţini, iar aceia au nimerit din greşeală printre noi. Nimeni zic, dintre cei care pătrund în viaţa şi munca aceasta de mare şantier, n-a mai putut-o părăsi. Vă repet, mergem în concedii pe la Argeş, pe la Lotru, pe la Bicaz. Ne uităm şi ne tresaltă inima: „Uite, Elena, ce treabă am făcut noi"! Şi băieţii sînt pătrunşi de această mîndrie: „Lotrul l-au făcut tata şi mama". Să-i vedeţi cînd vin aici, da, vin des, ştiu deja, mai ales cel mare, să dirijeze buldozerul. O să-i chem, să vă facă o demonstraţie. Vedeţi, noi construim pentru viitorul ţării, cum să cauţi un loc „călduţ", un loc oarecare, chiar dacă dai de greu? Acum, nici Mihai nu mai are nimic. S-a făcut sănătos. Muncim şi sîntem foarte mulţu­miţi. Uite, toţi gîndcsc ca mine. Altfel, de ce şi-ar fi adus Gheorghe Bucătaru, şeful de bri­gadă de la betoane, primii patru copii, din nouă cîţi are, pe cei mari, doi băieţi şi două fete, tot pe şantier? Unul e maistru. O fată este betonistă. Sau i-ar putea cineva convinge să se facă „stabili" pe Ion Ungureanu şi pe nevastă-sa, tehniciană mecanică, pe mecanicii Iosif şi Margareta Ritner, sau pe soţii Pavel? N-ar reuşi, pentru nimic in lume. Noi sîntean un soi aparte de oameni, noi lăsăm lucrări grandioase în urmă. Cu care se mîndreşte ţara şi se vor mîndri şi cei care vin. Este un simţămînt puternic, orgoliu dacă vreţi, dar el înseamnă şi responsa­bilitate. Responsabilitatea de a fi în locul cel mai greu, cel mai frumos, al zidirii ţării. Ştiu, nu e singurul, dar noi l-am ales pe acesta. Şi ne întrebaţi de ce nu-l părăsim?

    —    Cine este schimbul dumneavoastră, pe maşină?

—    Cum cine? Alde Petre, cumnatu-meu, cu nevastă-sa. Asta azi. Iar mîine — poate copiii noştri.

Iată un crez de viaţă şi de muncă, cu fapte tot de viaţă şi de muncă — ce nu mai necesită vorbe în plus. Dar mi se pare magnific şi sem­nificativ să poţi răspunde la întrebarea : „Ce construiţi pentru ţară?".

 —   Iaca, construim nişte hidrocentrale.

P4