Stânca de brocart
— Aş vrea să-ţi arunci ochii peste însemnările astea, mi-a spus prietenul
meu de la Arhiva Cosmică nr. 1. Cinci oameni le-au avut în mâini, fiecare a
completat cu câte ceva textul iniţial, şi toţi cinci sunt de mult cenuşă...
Întors acasă, am început să descifrez paginile scrise cu
vechile caractere latine. Le transcriu mai jos întocmai, mărginindu-mă să le
adaug doar un titlu, după un vechi obicei scriitoricesc:
Şi am rămas singur. Trupul strălucitor al navei a mai dat
o dată ocol asteroidului, apoi s-a îndreptat către Satar U6, unde se află
conducerea institutului şi laboratoarele. Ca o apă neagră, tăcerea s-a închis
în jurul meu. În faţă, strivindu-mă cu gigantica lui prezenţă, discul uriaş al
lui Jupiter strălucea indiferent şi, pentru întâia oară, cu o neplăcută strângere
de inimă, am putut sonda adâncurile singurătăţii. Nu mi-am stăpânit un fior
îngheţat. Tăcerea era totală, oarbă. M-am întors cu spatele către uriaşul
înfăşurat în linţolii otrăvite şi mi-am lăsat privirile să lunece peste îngerescul
tremur al stelelor, amintindu-mi de versurile lui Mitran:
... iar frunzele speriate ale stelelor tremură
pe marii plopi de aur ai lumilor,
în noaptea începutului...
Pentru întâia oară, într-adevăr, eram singur. Fără să
vreau mi-am ridicat braţele şi am chiuit aşa cum trebuie să fi chiuit cândva
primul australopitec înălţat în două picioare. Mi s-a părut că glasul mi se
rostogoleşte prin spaţii, se desface în milioane de şuviţe sonore care se
izbesc de stele, trezind ecouri pe fiecare dintre măruntele lumi clipind
neliniştite. Apoi m-am simţit mai bine şi mi-am coborât privirile peste
minusculul domeniu ce-mi fusese atribuit.
Să mă dezagreg, dacă nu era curată bătaie de joc! Prima
însărcinare dată celui mai bun absolvent al Institutului de Biologie Cosmică se
limita la cercetarea acestui 1964 AI, un asteroid prăpădit, cu diametrul de
trei kilometri...
Când mi-a întâlnit privirile atunci, după anunţarea
repartiţiilor, Piru, secretarul nostru, a avut o clipă de ezitare. Apoi s-a
uitat în jur şi s-a simţit dator să-mi şoptească:
— Întreaga comisie a convenit să repartizeze majoritatea
absolvenţilor în echipele trimise pe asteroizii mai importanţi. Sub conducerea
unor cercetători verificaţi, înţelegi? Numai cei mai buni dintre voi au fost
selecţionaţi pentru explorări individuale pe asteroizii mărunţi. E o dovadă de
încredere, Bogdan.
Straşnică încredere! Ghinea, student mediocru şi
incapabil de intuiţii elementare, face parte din echipa de pe Ceres.
Presupusele urme de viaţă de pe Planeta Pierdută trebuie să apară mai degrabă
pe un corp ceresc cu diametrul de 800 km decât pe amărâtul ăsta de 1964 AI,
care nici de un nume ca lumea nu s-a învrednicit, nu? Bucurându-mă de
încredere, sunt trimis să caut ceea ce nu poate fi găsit. Neînvrednicindu-se de
încredere, Ghinea are să dea în schimb peste cine ştie ce urmă, pe care o va
prezenta simplist Academiei. Altcineva va trebui să reia apoi studiul, dar
Ghinea va rămâne descoperitorul vieţii de pe Planeta Pierdută...
Bineînţeles că logica anapoda a comisiei nu mă convinsese,
numai că n-aveam cu cine sta de vorbă. Profesorul? Şi-ar fi ridicat ochelarii
desueţi, pe care nimeni nu înţelegea de ce se încăpăţânează să-i poarte, şi
m-ar fi privit cu ochii lui obosiţi, repetându-mi ceea ce ne spusese la cursul
lui: „N-avem nici o dată referitoare la cataclismul care a nimicit planeta ce
se rotea între orbitele lui Marte şi Jupiter. Vorbim despre o explozie...
Naturală? Artificială...? Unde anume, pe ce parte a planetei s-a produs? Din ce
regiuni provin sfărâmăturile care au alcătuit centura de asteroizi? Trebuie să
cercetăm fiecare asteroid în parte. Nu ştim nimic şi n-avem dreptul să excludem
posibilitatea descoperirii unor vestigii semnificative pe o biată piatră de
câteva sute de metri, la fel de bine sau chiar mai degrabă decât pe una dintre
marile sfărâmături cu pretenţii de planetă minusculă, Ceres, Vesta, Junona, sau
mai ştiu cu care…” Atunci când îi vorbisem despre calculul probabilităţilor,
care indica totuşi că urmele căutate puteau fi mai curând găsite pe una dintre
micile planete decât pe bolovanii rotiţi prin spaţiu, se mulţumise să-mi
răspundă liniştit: „Noi suntem cercetători, Bogdan. Nu lucrăm cu probabilităţi,
fie ele şi de 99%, ci cu certitudini. Dar dacă refuzi, fireşte…”
Ca unul dintre vechii naufragiaţi ajunşi pe ţărmul unei
insule pustii, mi-am rotit privirile peste teritoriul pe care aveam să
stăpânesc o lună încheiată. De pe stânca pe care mă aflam i-am cercetat cu strângere
de inimă îngrămădeala haotică de pietre albe, negre şi roşii. Dacă cineva mai avea
vreo îndoială, o privire era de ajuns pentru a se convinge că o înspăimântătoare
explozie sfârtecase trupul Planetei Pierdute. Poate că asteroidul nu era decât
o bucată inertă, smulsă din măruntaiele lumii dispărute? Atunci, era limpede,
cercetările mele nu puteau duce la nici un rezultat. Şi echipa lui Ghinea
tocmai descoperea probabil ceea ce n-aveam să găsesc niciodată...
Ghinea! Bineînţeles, n-am nimic cu el. L-am luat doar
drept exemplu şi numele lui îmi vine mereu în minte pentru că, oricum, să te
străduieşti zadarnic timp de o lună de zile în vreme ce el... sau nu neapărat
Ghinea, un altul de acelaşi soi... n-are decât să se aplece pentru a descoperi
de-a gata... Ei bine, nu! Destul! Am isprăvit cu toţi aceşti Ghinea, odată
pentru totdeauna. Cum suna deviza feudalului din Franţa, despre care ne vorbise
Profesorul?... J’y suis, j’y reste. La urma urmelor, nu-i mare scofală să descoperi ceea ce
sare în ochi! În schimb, dacă voi găsi ceva pe bietul meu 1964 AI, nu se va
putea spune că mi-am pierdut vremea degeaba, sau că am înşelat încrederea celor
care m-au socotit în stare să mă descurc singur.
Aşadar, cât văd cu ochii, numai pietre. Şi, invariabil,
albe, negre, roşii. De ce?... Unele sunt ciudat de contorsionate, de parcă o mână
uriaşă le-ar fi răsucit ca pe nişte odgoane. Nu cumva...? Nu, băiete,
linişteşte-te. Nu sunt coloane! E destul să te uiţi la formele neregulate, la
nenumăratele lor colţuri şi muchii... Mai departe, acolo, se cască o prăpastie.
Şi dincolo de ea continuă haosul bolovanilor albi, negri şi roşii, albi, negri
şi roşii, la nesfârşit. Alte culori nu par să existe pe asteroid. 900 de hectare moarte, pe care le poţi străbate în trei ore. Le vei parcurge, aşadar, de 120 de ori în 30 de zile, ceea ce înseamnă că te afli într-o celulă încăpătoare, fără gratii. Ei, şi? J’y suis, j’y reste!...
Înainte de a porni în explorare am aruncat o privire
asupra stâncii pe care stăteam în picioare. O stâncă roşie. Dar uimitor de
netedă, lustruită ca un soclu de marmură. Ciudată piatră! Ca şi marmura, avea
ape şi vine şerpuind neregulat. Dar vinele păreau de aur, ca şi cum întreaga
stânca ar fi fost un fel de brocart împietrit.
Era caraghios că privisem tot timpul în jur, fără să iau
în seamă tocmai locul unde coborâsem. Cu gândul să ocolesc stânca mi-am dat
drumul în gol şi, în ciuda greutăţilor cu care tălpile îmi fuseseră lestate, am
plutit lin ca purtat de o invizibilă paraşută, pentru a mă opri pe un ochi
sticlos şi translucid. Dacă relieful asteroidului era peste tot frământat,
răscolit de o deznădăjduită convulsie a materiei, ochiul luciu din faţa stâncii
părea o ireal de calmă oază. Stânca însăşi, înaltă de vreo patru metri, avea o
vagă formă piramidală, aproape conică: muchiile îi fuseseră rotunjite şi nişte
şanţuri verticale îi brăzdau suprafeţele, ca nişte falduri.
Am ocolit-o încet, fără să-i descopăr nici o
iregularitate, nici o fisură. Perfect neted, brocartul de piatră se înălţa
inexplicabil, sfidând închipuirea. Misterios, ochiul translucid descria un
semicerc în faţa stâncii. (Linişteşte-te, îmi repetam, nu cunoşti
formele naturale de pe Planeta Pierdută. Nu încerca să atribui unei fiinţe
raţionale ceea ce poate foarte bine să nu fie decât jocul întâmplător al
naturii. Dar inima îmi bătea repede, prea repede, căci neînsemnatul
asteroid se dovedea capabil de surprize...) Nerăbdător, ocoleam într-una stânca
roşie, încercând să-i găsesc o explicaţie. Îmi trecuse supărarea, nu mă mai
gândeam la Ghinea, cel mult îi mulţumeam fără cuvinte profesorului pentru hotărârea
care mi se păruse batjocoritoare.
Nu vedeam decât stânca de brocart. Îi urmăream vinele
aurii şi credeam că descifrez în desenul lor o intenţie, nişte semne
necunoscute. Apoi recunoşteam că şerpuirea le era întâmplătoare, pentru a
tresări deodată, închipuindu-mi că dădusem peste o semnificaţie obscură. Nu
ştiu de câte ori m-am învârtit aşa în jurul stâncii, până când, dezamăgit, m-am
aşezat pe ochiul translucid lângă care, enigmatic, se ridica.
Îndreptându-mi atenţia către a doua ciudăţenie
descoperită pe asteroid mă întrebam dacă un cristal natural putea avea
dimensiunea şi suprafaţa perfect netedă a acestei oglinzi mate. Privind cu
încăpăţânare în apa ei înceţoşată mi se părea că-i desluşesc în adâncuri nişte
forme întunecate şi nu mai ştiam unde începea realitatea şi unde se sfârşea
autosugestia.
— Nu, aşa nu se poate! am strigat, sărind în
picioare.
Stelele clipeau peste îngrămădeala de pietre albe, negre
şi roşii. Am simţit din nou, cu o acuitate neaşteptată, cât eram de singur,
— Aici, prin urmare, am să revin, am spus repede,
vorbind cu glas tare şi bucurându-mă că aud o voce, fie şi numai a mea. Dar mai
întâi să-mi explorez asteroidul, reperând eventualele puncte asupra cărora am
să-mi concentrez atenţia…
Am zâmbit încurcat, dându-mi seama că mă port ca un copil
care-şi face curaj vorbind „ca pentru alţii”, singur într-o încăpere
întunecată. Ridicând din umeri, am pornit în recunoaştere, propunându-mi
deocamdată o explorare sumară, un prim contact cu lumea miniaturală a
asteroidului. Şi am început să sar din piatră în piatră.
Acum, abia, înregistram faptul că relieful nu cunoştea
aici formele spectaculoase ale munţilor. Nici măcar dealuri nu se vedeau.
Pietrele se adunau într-o succesiune dezordonată, se încălecau asemenea unor
dihănii fulgerate într-un ultim spasm, nelăsând literalmente nici un petec de
loc liber. Uşor de parcă oasele mi-ar fi fost umplute cu aer, săream din piatră
în piatră. Era ameţitoare senzaţia asta de plutire liberă, aproape de zbor, şi
mă încordam uneori mai mult decât trebuia pentru a mă bucura de fantastica
dimensiune a saltului.
Apoi am ajuns la prăpastia pe care o văzusem încă de pe
stânca roşie. Am privit în golul întunecat şi ceea ce am întrezărit mi s-a
părut atât de neverosimil, încât nici nu mi-am dat seama când am început să
cobor, ţinându-mă de colţurile bolovanilor albi, negri şi roşii, ce căptuşeau pereţii abrupţi.
Nici o floare, nici un spin, nici un fir de iarbă nu
înveselea dezorganizatul schelet de piatră al malurilor. Dar pe fundul
prăpastiei, la fel de neted ca ochiul translucid de lângă piciorul stâncii de
brocart roşu, un alb triunghi isoscel era atât de perfect încastrat în masa
zgrunţuroasă şi compactă a pietrei negre, încât nu mai puteam crede într-un
simplu joc al naturii.
Fără să-mi pot lua ochii de la figura riguros geometrică,
alunecam din piatră în piatră. Mă gândeam învălmăşit la profesorul care mă
trimisese pe măruntul 1964 AI, la colegii care poate descopereau şi ei în clipa
aceea urmele vieţii care însufleţise cândva (acum eram încredinţat) Planeta
Pierdută, mă întrebam ce rost avea triunghiul alb - ornament, marcaj, simbol
religios? - şi, într-o stare febrilă, amestec de bucurie, nelinişte, teamă că
imaginea albă se va dovedi o iluzie optică, o simplă pată luminoasă, am sărit
pe piatra neagră ce alcătuia fundul prăpastiei.
Imaculat, triunghiul se oprea cu vârful ascuţit în
peretele din faţă. Şi am uitat pentru o clipă de neaşteptata formă geometrică
ce mă atrăsese în prăpastie, căci, înaintea mea, pe peretele neregulat pe care
colţurile pietrelor sfâşiate încremeniseră odată pentru totdeauna, un alt
triunghi, de astă dată roşu, se înălţa răsturnat, ca şi cum triunghiul alb n-ar fi
fost decât răsfrângerea lui într-o invizibilă oglindă.
Cele două triunghiuri, ale căror vârfuri se atingeau, era
de dimensiuni riguros egale. Suprafaţa roşie avea luciul perfect al celei albe.
Nu-mi dădeam seama din ce material fuseseră şlefuite sau turnate, dar nu mai
încăpea îndoială că o fiinţă raţională le concepuse. Mă aflam în pragul unei
descoperiri pe care n-o puteau anula nici eventualele succese ale echipelor
trimise pe ceilalţi asteroizi. Cu paşi înceţi am pus piciorul pe suprafaţa
albă, încercându-i rezistenţa. Apoi am înaintat treptat către centrul
triunghiului. Nu ştiu de ce, am încercat deodată un simţământ neplăcut. Mi se părea că cineva mă priveşte, că nu mai
sunt singur. Am dat să mă întorc, dar era prea târziu.
M-am prăbuşit, triunghiul alb s-a prăbuşit sub mine, în
acelaşi timp o masă întunecată a coborât, rotindu-se, şi am fost împins de la
spate. Într-o fracţiune de secundă m-am pomenit într-un tunel roşu (am bănuit
că era un tunel, înainte de a-mi da seama unde mă aflam). Dar nu pereţii
tunelului erau roşii, ci el însuşi, substanţa lui, de parcă aş fi intrat într-o
imensă arteră. Nu pătrunsesem într-un lichid colorat. Aerul era roşu. Nu mai
vedeam, prin culoarea impalpabilă, dincolo de lungimea braţului.
Am rămas o clipă nemişcat, prea surprins pentru a schiţa
un gest. Dar, când m-am întors, am desluşit cu mirare un triunghi alb, vertical
şi dispus cu vârful în jos, aşa cum văzusem cu o clipă înainte triunghiul roşu
încastrat în peretele prăpastiei. Mi-a trecut prin minte că cele două
triunghiuri îşi schimbaseră locurile, că declanşasem un sistem basculant
îngăduind pătrunderea în lumea substanţei roşii, dar am căutat zadarnic pe
podea triunghiul roşu - poate că nu-l puteam vedea din pricina culorii sângerii
în mijlocul căreia mă aflam - şi zadarnic am împins cu tot trupul triunghiul
alb, încercând să găsesc ieşirea.
Acum mi se pare ciudat că am realizat, parcă mai târziu
decât ar fi fost firesc, că eram captiv. Şi nu în puterea cuiva, a unei voinţe
şi inteligenţe cu care puteam intra în contact, ci în puterea oarbă a unui
mecanism, rămas intact printr-o absurdă fatalitate. Mintea care concepuse
ciudatul dispozitiv nu mai exista de mult, până şi lumea pe care o cunoscuse
fusese spulberată. Dar mecanismul dăinuia şi funcţiona ireproşabil, ca o
capcană. Căzusem în capcană.
Neliniştit, înţelegeam că n-aveam nici o posibilitate de
comunicare şi nu ştiam cât puteam rezista în strania substanţă roşie, ale cărei
proprietăţi îmi erau necunoscute. Chiar dacă direcţia institutului ar fi trimis
o echipă de salvare, intrigată de faptul că nu intrăm în legătură cu ea la
intervalele stabilite, aveam toate şansele să fiu găsit prea târziu.
Şi totuşi nu puteam sta cu braţele încrucişate. Simţeam
nevoia să caut rostul instalaţiei necunoscute unde fără voie nimerisem, mai
ales că fusesem atât de dezamăgit la aflarea misiunii ce-mi revenea, mai ales
că dorisem mai presus de toate să descopăr una dintre tainele pe care lumile
necercetate le ascundeau. Hotărât, m-am dezlipit de triunghiul alb. Înaintam cu
băgare de seamă prin substanţa roşie, fără să fiu nevoit să mă aplec, de vreme
ce bolta tunelului era atât de înaltă, încât nu o puteam ajunge. Atingeam, în
schimb, amândoi pereţii cu vârfurile degetelor, dacă-mi desfăceam braţele.
Mă intriga, în primul rând, „aerul” roşu. Oare tot
văzduhul Planetei Pierdute fusese alcătuit dintr-un asemenea gaz, păstrat aici
numai datorită miraculoasei etanşeităţi a tunelului, sau substanţa aceasta avea
anume proprietăţi pentru care fusese închisă în imensa capsulă unde nimerisem?
Dacă era vorba de „aerul” lumii dispărute, nădăjduiam vag să mai ajung undeva,
să găsesc o ieşire. Dacă aveam de a face cu o substanţă rară, conservată anume,
însemna că nu voi mai ieşi niciodată. Tehnica celor ce concepuseră rezervorul
inspira încredere...
Gândind astfel, continuam să înaintez cu prudenţă. Nu
ştiu cât am mers cu mâinile întinse înainte, de teamă să nu mă izbesc de vreun
obstacol, când am atins un perete. Mi-am spus îndată că a doua presupunere se
dovedea, spre nefericirea mea, întemeiată: substanţa roşie era un gaz rar,
păstrat într-un mare rezervor, căruia îi atinsesem fundul. Dar, apropiindu-mă,
am desluşit cu mirare un disc translucid încrustat în peretele opac, aşa cum
cele două triunghiuri fuseseră încastrate în piatră.
Discul amintea de ochiul luciu lângă care se înălţa
stânca de brocart şi m-a izbit pasiunea pentru forme geometrice a oamenilor -
daţi-mi voie să le spun aşa - care trăiseră pe Planeta Pierdută. Cu palmele
lipite de suprafaţa translucidă mi-am apropiat faţa, încercând să disting ceva
dincolo de apa ei îngheţată. Mi s-a părut că discul vibrează, ondulează ca
străbătut de nişte linii de forţă şi, brusc, am trecut dincolo. M-am trezit
prins, înţepenit într-o masă incoloră, într-o substanţă invizibilă, care nu-mi
îngăduia să mă mişc.
Nu înţeleg cum am trecut prin ochiul translucid, dacă am
făcut să acţioneze un nou mecanism sau dacă fereastra discoidală era alcătuită
dintr-o materie cu proprietăţi necunoscute. În vreme ce mă puteam deplasa cu
uşurinţă în substanţa roşie a tunelului, acum însă - neînconjurat aparent de
nimic - aveam senzaţia că fusesem introdus într-o masă compactă şi dură. Mi-a
trecut prin minte că pătrunsesem într-un câmp gravitaţional de o neînchipuită
putere, dar mi-am dat seama că o asemenea intensitate ar fi trebuit să mă
strivească pe loc. Pe când eu nu mă simţeam decât vârât într-o invizibilă
cămaşă de forţă. Incapabil de mişcare, mi-am rotit privirile, încercând să
înţeleg unde nimerisem.
Mă aflam într-o încăpere hexagonală, ale cărei laturi
erau alcătuite din ochiuri rotunde, prinse între ele cu o substanţă întunecată.
Discul prin care pătrunsesem în inima acestui poliedru translucid nu constituia
decât una dintre faţetele lui, ca şi - după cum presupuneam - ochiul luciu de
lângă stânca de brocart (era foarte posibil să fi străbătut în tunelul roşu, în
sens invers, distanţa relativ scurtă pe care o parcursesem, sărind din piatră
în piatră, la suprafaţa asteroidului). Acum nu mai puteam presupune că gazul
roşu era doar o substanţă păstrată în uriaşa capsulă unde nimerisem. Bănuiam
mai degrabă că trecerea prin tunelul roşu pregătea pătrunderea în poliedrul
translucid, totul făcând parte dintr-un mecanism a cărui finalitate rămânea
obscură. Neliniştit, aşteptam efectul acţiunii ciudatei puteri pe care n-o
înţelegeam. Imobilitatea impusă era atât de neplăcută, încât mi se părea că
trecuse o oră de când mă aflam încătuşat de forţa nevăzută, ca o insectă prinsă
în apele pietrificate ale chihlimbarului.
De aceea nu mică mi-a fost mirarea văzând că acul
cronometrului, prins la încheietura braţului drept, nu se clintise. Era un
instrument perfecţionat, menit să funcţioneze în orice condiţii şi care,
practic, nu se putea defecta. Am rămas cu ochii pironiţi la cadran, numărând în
minte până la şaizeci. Limba nu se clintea, cronometrul încetase să
funcţioneze. Se defectase, totuşi, sau nu putea funcţiona în condiţiile
anormale din interiorul poliedrului? Dar dacă acul se deplasa în continuare şi
eu nu-l puteam vedea mişcându-se?
Presupunerea m-a înspăimântat, nu atât prin absurditate,
cât prin faptul că păream dispus s-o primesc ca pe o explicaţie plauzibilă. Ce
se petrecea cu mine? Mi-am amintit brusc de maimuţa din laboratorul
institutului, căreia i se creaseră reflexe caraghioase ca, de pildă, acela de a
mânca o bucată de frânghie atunci când avea de ales între o asemenea frânghie
şi o banană. Aveam impresia că nici nu mai vede banana, pe care o mânca
altădată cu poftă, dacă nu era însoţită de bucata de frânghie... Eram cumva şi
eu condiţionat de forţa necunoscută răspândită în strania încăpere în care mă
aflam?
N-am apucat să-mi răspund. Stupefiat, priveam spre
centrul încăperii, unde o maimuţă înfuleca o banană. Nu era o maimuţă oarecare.
Puteam jura că era Stop, pavianul institutului nostru.
Îl priveam prostit cum îşi mânca banana, umblând de colo
până acolo, aşa cum făcea întotdeauna. O mânca repede şi banana nu se sfârşea.
Voiam să strig, dar - deşi apărate de cască - buzele refuzau să mi se mişte. Acolo, pe podea. Stop îşi mânca banana cu aceeaşi poftă. Cred că totul a durat o jumătate de ceas, dar acul cronometrului nu se clintea şi eu priveam fără un gând, fără o reacţie, pentru că ştiam că nu se poate, că Stop nu mânca
o banană în poliedrul acela, fie şi numai fiindcă murise cu doi ani în urmă.
Înnebunisem? Istovit, am încercat să mă verific. M-am
străduit să-mi amintesc cine-i crease caraghiosul reflex cu frânghia şi,
deodată, mi-am amintit: Ghinea. A fost de ajuns să mă gândesc la el, să-i văd
faţa de prostănac înaintea ochilor, pentru ca Stop să dispară fără urmă. În
locul lui, Ghinea se ivise pe podeaua încăperii.
— Ce se aude la voi, pe Ceres? am vrut să-l întreb,
dar - ca într-un coşmar - buzele nu mi s-au clintit.
— Nimic, Bogdan. Pierdere de vreme...
Răspundea! Era cu putinţă să mă audă, deşi nu vorbeam, şi
să vorbească, răspunzând firesc, fără să mă audă? Dar nici Ghinea nu-şi mişcase
buzele. Ce este asta? Ce se întâmpla? Îmi venea să strig, dar am spus liniştit
(am gândit, de fapt):
— Aici, cum vezi, e cam ciudat...
— Ce-i ciudat?
Mă privea mirat cu ochii lui de peşte. M-am înfuriat şi
am strigat (am vrut să strig):
— Boule! Dac-ar fi Profesorul aici, în locul tău...
Ghinea a dispărut, ca măturat. Acum nici nu mi se mai
părea ciudat să-l văd pe Profesor, în locul lui. Îşi ridicase ochelarii pe
frunte şi aştepta, uitându-se întrebător la mine,
— Aţi avut dreptate, am spus. Trebuie să cercetăm
fiecare asteroid în parte.
— Mă bucur că nu te mai crezi nedreptăţit...
Zâmbea. Mi s-a părut, sau zâmbetul era ironic?
— Aici, pe 1964 AI, am descoperit o instalaţie
neobişnuită. Dar nu mă pot mişca şi nu ştiu cum să scap dintre pereţii ăştia...
Nu mai zâmbea. Mă privea şi-şi trecea arătătorul peste
buze.
— Pe mine m-ai putut introduce, a spus. Cum ai
făcut?
— M-am gândit. V-am chemat cu gândul. Gândurile mele
sunt puternice...
— Gândeşte că vrei să ieşi, a spus atunci, şi soluţia mi-a apărut atât de simplă, încât m-am mirat că nu-mi dăduse şi mie prin
minte.
Mi-am propus să scap dintre pereţii translucizi, să mă
regăsesc la suprafaţa asteroidului. De unde mi se păruse că am plumb în vine
m-am simţit deodată uşor, de parcă puterea nemiloasă, care mă ţinuse sub
apăsare, s-ar fi destrămat. Ca un balon m-am desprins - am fost desprins, mai
bine zis, căci n-am făcut nici un efort - şi m-am ridicat, împins de un curent
ascensional care m-a izbit de una dintre discoidalele faţete ale tavanului.
Asemenea unui sfredel am început să mă răsucesc din ce în ce mai repede în
jurul propriului meu ax, am străbătut materia translucidă şi m-am pomenit, tot
răsucindu-mă, într-un fel de con roşu, ai cărui pereţi păreau străbătuţi de
şerpuitoare fulgerări aurii.
Un vuiet indescriptibil îmi răsuna sub frunte. Mi se
părea că mă înăbuş. Am făcut un efort deznădăjduit şi mi-am pierdut cunoştinţa.
*
O altă mână adăugase următoarele rânduri sub ultimele
cuvinte ale acestui text:
Biologul Bogdan a fost găsit în nesimţire pe stânca roşie
cu vine de aur, numită de el stânca de brocart. În perioada corespunzătoare,
nici biologul Ghinea şi nici profesorul Ionescu n-au părăsit mica planetă Ceres
- respectiv laboratorul de pe Satar U6 - şi nu-şi amintesc să se fi întâlnit cu
biologul Bogdan.
În depresiunea pe care acesta o pomeneşte au fost
identificate, într-adevăr, două triunghiuri, unul roşu pe fundul depresiunii şi
unul alb, pe peretele prăpastiei. În ciuda unor încercări repetate, n-am
izbutit să declanşăm sistemul basculant, despre care se vorbeşte în însemnările
de mai sus. Tentativele de a sparge, sau tăia, ochiul translucid de lângă „stânca
de brocart” - şi stânca însăşi - s-au arătat ineficace, materia necunoscută a
celor două corpuri dovedindu-se indestructibilă.
Urma o însemnare rapidă, făcută de o a treia mână (însemnare a profesorului Ionescu):
Îl cunosc pe Bogdan. Halucinaţie? Nu cred. Timp paralel?
Cronometrul nu l-a putut înregistra (funcţiona când Bogdan a fost descoperit de
către echipa de salvare) şi Stop murise de doi ani... Timpul unui univers
paralel, mai degrabă (prezenţa mea şi a lui Ghinea, fără să ştim) sau numai
reconstituirea artificială a condiţiilor unui univers paralel, oricare, şi
indiferent cine ar fi subiectul experienţei... De păstrat.
O a patra mână notase apoi, cu noile caractere
universale, care înlocuiseră scrierea latină:
16 septembrie 2010. Asteroidul 1964 AI a fost pulverizat
în urma unei explozii, a cărei cauză n-a putut fi precizată.
În sfârşit, la capătul paginii, ştampila rotundă
cu cele două cuvinte:
SE CLASEAZĂ.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu