Mici intamplari cu animale (205)

Un profesor, vestit vînător de fiare mari, vîna la ursi în Munţii Bîrgăului. Plăcerea lui era să vîneze ursi cu cîini, si în­tr-adevăr avea pe atunci doi copoi pe care i-a dresat să nu gonească decît urs şi mistreţ. Pasionaţi ca toţi copoii, curajoşi, cu nas fin, găseau uşor sălbăticiunea şi, odată găsită, nu o mai slăbeau.

Iată dau de un urs care îşi avea zăcătoarea într-un tăpşan. Il  hărţuiesc pe loc, dar ursul simte  apropierea vînătorului, sare, porneşte în goană cu cîinii după el. L-au dus pînă li s-a pierdut lătratul în depărtări, l-au întors, goana a trecut pe lîngă ţiitoarea vînătorului fără ca acesta să poată trage. Iarăşi goană întinsă, cu opriri scurte, la deal, la vale, peste creste, nu se mai aud cîinii, iarăşi se aud. O oră, două, trei... Goana se apropie, vînătorul dă să iasă înainte unde chibzuia că va trece fiara.

Deodată se schimbă glasul copoilor. In loc de lătratul chefnit, ascuţit, rar, acum lătrau pe loc, întărîtat, „ca la om ".

„L-au oprit!" — se bucură vînătorul, şi porneşte în fugă ca să nu scape prilejul bun. Dar iarăşi s-a schimbat timbrul lă­trăturilor. Acum hămăituri scurte, mîrîituri, apoi tăcere. Să se fi desprins de urs cîinii obosiţi? Nu se poate! Din apropiere îi aude hîrîind, vînjolindu-se. Vînătorul se apropie şi mai mult prin desimea mare, cu arma gata să tragă, şi îndată o coboară, mirat. Ursul zăcea mort, cîinii îşi astîmpărau focul flocăindu-l.

Era un urs de vreo patru ani, bine făcut, îngrăşat mult de bogăţia de jir din toamna aceea. Desfăcîndu-1, vînătorul gă­seşte coşul pieptului năpădit de sînge, apoi aorta crăpată. Ursul gras, hăituit vreme îndelungată, murise de apoplexie.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor