Petrişor se tupilă pe
lîngă gardul livezii şi prin ruptura din sîrmă împletită care scăpase ochiului
ager al paznicului, se strecură nevăzut în plantaţia de ionatani a C.A.P.-ului, care
tocmai dădeau în pîrgă. Fuseseră bine îngrijiţi — ciontaţi şi stropiţi la timp
—, iar acum arcuiau sub povara plăcută a merelor, ca de aur. Nu se copseseră
încă, dar asta nu conta. Auzise el pe Nicuşor dintr-a treia, că gustase din merele
bunicului, şi tare bune mai erau.
Iată-l acum, păşind
tiptil prin raiul la care de atîtea ori trăsese cu coada ochiului. Numai de nu
l-ar vedea paznicul... dar, uitîndu-se de jur împrejur, se linişti. Nu numai că
nu se simţea nimeni, dar chiar să fi fost careva, era peste putinţă să fie
zărit el, un prichindel, prin stufărişul acela care împletea bogăţia pomilor,
cu belşugul fînului. Alese cu privirea mărul cel mai atrăgător şi, dintr-un
salt, ajunse sub el. Mai cercetă o dată „terenul” şi, cît ai clipi, se căţără precum
veveriţa pînă sus, sus de tot, unde merele, în bătaia soarelui, îţi făceau
parcă în necaz, cum că nu le-ai putea ajunge.
Hei, dar te poţi pune cu
Petrică? Nu i-a trebuit cine ştie cît, şi sînul era îndesat, ca un sac, cu cele
mai mari şi mai frumoase mere. Se mai asigură o dată că nu-l vede nimeni şi... zdup,
sări din pom, alergă spre „uşa“ secretă, ieşi în drum, şi apucînd-o pe potecuţa
ce şerpuia printre lanurile din vecinătate, o luă spre sat. Ajuns în grădina
casei părinteşti, îşi admiră comoara şi, bineînţeles, se înfruptă cu nesaţ.
Ce s-a mai întîmplat, la scurt timp după
aceea, nu mai ştie bine. Îşi aminteşte ceva nedesluşit... ascunsese merele, cu
gîndul să-i dea şi lui Nicuşor, însă... o greaţă cumplită şi o ameţeală
groaznică l-au cuprins, în timp ce moş Toader, vecinul lor, îl zeflemesise
peste pîrleaz: „Ce faci tu mă, Petre, te luaşi cu munca?” Simţind că-i este
tot mai rău, Petrişor se ghemui lîngă gard şi...
Pe
patul de spital, Petrişor povesteşte isprava sa, colegilor veniţi să-l
viziteze. Acum este în afara oricărui pericol, dar puţin i-a trebuit să-şi
piardă viaţa. Dacă nu se întîmpla să-l vadă moş Toader... „Am fost intoxicat
cu pesticide “ explică el. Merele fuseseră stropite cu o soluţie
foarte toxică, pentru a fi ferite de diferiţi dăunători. El nu numai că nu
spălase merele înainte de a le mînca, dar chiar dacă le-ar fi spălat tot ar fi
căzut victimă nesocotinţei sale, deoarece, substanţele acestea — pesticidele —
pătrund şi în fructe prin seva pomului. De aceea, fructele stropite nu pot fi
mâncate dedt atunci cînd s-au copt bine şi cînd, după cum l-a asigurat
medicul, pesticidele, care pînă atunci le-au ocrotit, acum, la coacere sînt
eliminate, astfel încît merele, perele şi celelalte fructe pot fi consumate
fără nici un risc, mai ales dacă cei ce le mănîncă, le spală mai înainte sub
jet de apă din abundenţă.
Nicuşor, care era printre cei prezenţi, se minună auzindu-l şi se
întrebă cu voce tare: „Bine, dar eu cum nu m-am otrăvit, că doar am mîncat din
mărul bunicului, încă de cînd abia lepădaseră floarea?!“
„Tu eşti mai breaz mă”,
rîse Florin, colegul lui dintr-a doua.
Medicul care tocmai
intrase pe nesimţite şi auzise discuţia copiilor, interveni: „Nici vorbă de aşa
ceva, copii. Nicuşor nu e mai... rezistent decît voi, cum crede Florin. Dar el
n-a mîncat mere stropite, pentru simplul motiv că mărul din grădina bunicului
său nu fusese stropit. Altfel... cu toată rezistenţa lui, ar fi păţit-o la fel.
Ceea ce v-a sspus Petrişor este adevărul adevărat. Iată pentru ce, spre a fi la
adăpost de acest pericol este bine să reţineţi şi să aplicaţi următoarele reguli
de comportare: să nu mîncaţi fructe stropite înainte de a fi bine coapte şi
spălate; să nu intraţi în livezile tratate, deoarece unele substanţe pătrund în
organismul omului şi prin pielea sănătoasă, intactă; să nu vă jucaţi cu substanţele
sau aparatura cu care se stropesc livezile; să nu le duceţi acasă şi să nu le
folosiţi pentru stîrpirea insectelor din locuinţă.
Sora intră grăbită şi-l
întrerupse brusc: „Tovarăşe doctor, bolnavului de la 7 îi este mai rău”.
Medicul plecă imediat. Copiii, rămaşi pe gînduri, se priviră un timp; pe
chipurile lor se citea hotărîrea de a-i urma întocmai îndemnurile.
Ionel Dorobanţu
Ionel Dorobanţu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu