O, arborii vieţii, când în
iarnă?
Nu suntem una. Nici ca
păsările-nştiinţaţi
în drum spre sud. Zăbavnic
şi-ntrecuţi,
aşa, deodată, ne-agăţăm de
vânturi
şi cotropim un iaz nepăsător.
Deodată ştim şi floare
şi-uscătură.
Şi undeva mai umblă lei, şi nu
ştiu,
cât sunt măreţi, de nicio
neputinţă.
Dar noi, când Una vrem, simţim
întreagă
împotrivirea celuilalt. Spre
duşmănie
ne este preajma.
Oare-ndrăgostiţii
n-ajung mereu în margini, unu-n
altul,
ei care şi-au promis mereu vânat
şi patrie şi ceruri depărtate?
Pentru desenul unei clipe,-acolo
un fond opus e pregătit, cu
trudă,
ca să-l vedem; căci limpede sunt
toate
cu noi. Conturul gingaş al
simţirii
nu-l ştim: doar ce o modelează
dinafară.
Cine n-a stat cuprins de mare
teamă-n
faţa cortinei propriei lui inimi?
S-a ridicat: decorul era
despărţire.
Uşor de înţeles. Grădina
cunoscută,
şi-ncet se legăna. Iar dansatorul
abia apoi venea. Dar nu acela.
Destul! Oricât s-ar arăta de
graţios,
e deghizat, devine un burghez
şi trece prin bucătărie-n
locuinţă.
Nu vreau aceste măşti însufleţite
abia pe jumătate, vreau păpuşa.
Ea barem este plină. Vreau
să-ndur
sforile, manechinul, chipul ei,
urzit din aparenţă. Aici. Îi stau
în faţă.
Chiar dacă lămpile se sting,
chiar dacă
mi se va spune: Nu mai e nimic –,
chiar dacă dinspre scenă vine
golul
cu-acel curent de aer, cenuşiu,
chiar dacă din tăcuţii mei
strămoşi
niciunul nu mai şade lângă mine,
nicio femeie, nici băiatul cel
cu ochi saşii:
eu tot rămân. Încă mai e –
privitul.
Nu am dreptate? Tu, cel pentru
care
din cauza mea era amară viaţa,
gustând pe-a mea, o, tată, tot
mereu,
gustând, în pas cu vârsta mea, întâia
infuzie tulbure a soartei mele,
şi-ngândurat de drojdia din gură
a unui viitor străin, într-una
tot iscodeai privirea mea de
ceţuri –
tu, tată, care-ades, de când eşti
mort,
în mine, în speranţa mea, te
temi,
şi nepăsări, aşa cum numai morţii
au,
imperii mari de nepăsare cheltuieşti
de dragul sorţii mele
preamărunte,
nu am dreptate? Spuneţi, n-am
dreptate,
voi cei ce m-aţi iubit
pentru-nceputul
de dragoste ce vi l-am arătat,
de care mă îndepărtam
întotdeauna,
pentru că spaţiul din obrazul
vostru,
când îl iubeam, trecea în spaţiu
cosmic,
în care voi nu mai eraţi... Când am eu chef,
aştept în faţa scenei, nu – privesc
atât de-adânc întreaga scenă-ncât
spre-a cumpăni privirea mea până
la urmă
de-un înger e nevoie-acolo, ca
actor, să smulgă manechinele în
sus.
Da: înger şi păpuşă: doar
atunci
e-ntr-adevăr spectacol. Doar
atunci s-adună
ceea ce noi, fiind, tot
despărţim.
Abia atunci din anotimpurile
noastre
ia naştere circumferinţa trecerii
depline. Jocul îngerului trece
atuncea dincolo de noi. Ci
muribunzii
nu bănuiesc ei oare că tot ce
înfăptuim noi, zi de zi, aici,
sunt lucruri încărcate de
pretext.
Nimic nu e el însuşi. O, voi,
ceasuri
ale copilăriei, când în dosul
figurilor era mai mult decât
numai trecutul, iar în faţa
noastră
nu viitorul. Am crescut, desigur,
şi câteodată ne zoream
s-ajungem
mari cât mai repede, mai mult
de dragul celor care nu mai
posedau
nimic decât maturitatea lor.
Însă pe noi, în mersul nostru
singuri,
ne mulţumea durabilul, şi stăm
aşa
în spaţiul dintre jucării şi
lume,
În locu-acela care-a fost creat
dintru-nceputuri pentru fapta
pură.
Cine arată un copil, cum stă?
Cine-l
aşază-n faţa constelaţiei şi-i dă
în mână totuşi măsura distanţei?
Cine frământă moartea pruncilor
din pâine cenuşie, care
se-ntăreşte –
sau cine-o lasă înăuntru-n gura
rotundă, ca pe-o rămăşiţă
dintr-un măr
frumos?... Pe asasini e prea uşor
să-i dibuieşti. Dar moartea,
moartea-ntreagă,
senin să o conţii încă-nainte
de viaţă şi să nu fii rău de loc,
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu