Asfinţitul
unei inimi (2)
Bătrânul gâfâi iute pe trepte în sus — să se vadă singur în
odaie, acum, să se potolească, să-şi strunească nervii, nu cumva să facă vreo
nebunie! Când ajunse la etaj, simţi o gheară fierbinte sfâşiindu-i măruntaiele;
alb ca varul, se clătină spre perete. O, durerea asta, care-l ardea şi-l
muncea! Trebui să scrâşnească din dinţi ca să nu ţipe. Trupul asaltat se chirci
cu un geamăt.
Îşi dădu seama numaidecât ce-l apucase: crampe la ficat,
una din acele crize îngrozitoare care îl chinuiau adesea în ultima vreme —
niciodată însă cu o tortură atât de diabolică! „Să nu vă tulburaţi!” îi spusese
doctorul — îşi aminti el chiar în acea clipă, în toiul crizei.
Şi, pradă durerilor, încă se mai ironiza înverşunat. Uşor
de zis „să nu vă tulburaţi”… să-mi arate dumnealui, domnul profesor, cum poţi
să nu te tulburi când… ah… ah…
Bătrânul scâncea, atât de atroce îi scormonea prin trupul
martirizat gheara nevăzută. Cu greu se târî până la uşa salonului său, o
împinse şi căzu grămadă pe divan, muşcând perna cu dinţii. Culcat, durerile
începură imediat să cedeze, ghearele cele fierbinţi nu se mai înfigeau diabolic
de adânc în măruntaiele lui numai răni. Ar trebui să-mi pun o compresă, îşi
aminti, să iau picăturile, după aceea am să mă simt mai bine. Dar nu era nimeni
care să-l ajute, iar el nu avea putere să se târască până în odaia cealaltă,
sau măcar până la sonerie.
Nimeni nu-i aici, gândi el cu amărăciune, într-o bună zi
am să crăp ca un câine… căci ştiu eu ce mă doare, asta nu-i fierea… asta-i
moartea care creşte în mine… ştiu că sunt un om pierdut, şi niciun medic, nicio
cură nu-mi mai pot ajuta… la şaizeci şi cinci de ani nu te mai faci bine… ştiu
ceea ce mă sfredeleşte şi scormoneşte în mine — asta-i moartea; cei câţiva ani
ce-mi rămân, ăştia n-au să mai fie viaţă, ci o agonie, numai o agonie… Dar
când, când oare am trăit?… Când am trăit pentru mine, pentru mine însumi?… Ce
viaţă a fost asta — să agonisesc într-una bani, bani, numai pentru alţii; iar
acum, la ce bun?… Am avut o nevastă, am luat-o de fată, i-am deschis trupul şi
mi-a făcut un copil; an după an am răsuflat laolaltă şi în acelaşi pat… iar
acum, unde-i ea acum?… Nu-i mai recunosc chipul… îmi vorbeşte ca o străină şi
niciodată nu se gândeşte la viaţa mea, la tot ce simt, şi sufăr, şi gândesc…
Mi-e străină cu totul de ani şi ani de zile… Unde sunt toate?… Unde?… Am avut
şi un copil… Crescând, mi-a scăpat din mâini, credeam că am să încep să trăiesc
încă odată, mai senin, mai fericit decât îmi fusese dat mie, că n-am să mor cu
totul… Şi când colo, pleacă noaptea de lângă mine şi se tăvăleşte în braţele
bărbaţilor… N-am să mor decât pentru mine… doar pentru mine… pentru ceilalţi,
am murit de mult… Dumnezeule, Dumnezeule, niciodată n-am fost atât de singur…
Uneori, gheara se înfigea iar, ca apoi să-şi slăbească
strânsoarea. Dar cealaltă durere lovea în tâmple tot mai adânc; gândurile,
acele bucăţi de cremene, tari, necruţător de fierbinţi, ascuţite, îi
străpungeau fruntea; nu, nu voia să se gândească la nimic; orice, numai să nu
gândească! Bătrânul îşi descheiase haina şi vesta — pântecele mare, rotund,
tremura greoi şi diform sub cămaşa umflată. Cu grijă îşi apăsă mâna pe locul
dureros. Eu sunt numai durerea asta, simţea el, numai asta sunt, această bucată
de carne fierbinte… şi numai ceea ce scormoneşte înlăuntrul meu, numai asta îmi
mai aparţine, asta e boala mea, moartea mea… numai asta
sunt… asta nu se mai numeşte consilier de agentură şi comision şi nu are nici
nevastă, nici copil, nici bani, nici casă, nici firmă… numai asta există cu
adevărat, ceea ce pipăi acum cu degetele, trupul meu şi fierbinţeala dinăuntru
care doare… Restul e nerozie, nu mai are niciun sens… căci ceea ce doare aici,
mă doare numai pe mine… ceea ce mă îngrijorează, mă îngrijorează numai pe mine…
ele nu mă mai înţeleg şi nici eu pe ele… sunt singur cu mine, niciodată n-am
resimţit asta atât de tare. Acum însă ştiu, pe când stau aici întins şi simt
cum îmi creşte moartea sub piele, acum, prea târziu, în anul al şaizeci şi
cincilea, puţin înainte de a crăpa, acum, pe când ele dansează şi se plimbă ori
se fâţâie, muierile astea infame… acum ştiu că n-am trăit decât pentru ele,
care nu-mi sunt recunoscătoare, iar pentru mine niciodată — nici măcar un ceas.
Dar ce-mi mai pasă de ele?… Ce-mi mai pasă de ele?… De ce m-aş mai gândi la
ele, la ele, care niciodată nu se gândesc la mine?… Mai bine crăp, decât să
primesc mila lor… Ce-mi mai pasă de ele?…
Încetul cu încetul, pas cu pas, durerile îl slăbeau — mâna
aceea îndârjită nu se mai înfigea cu aceeaşi fierbinţeală, cu gheare tot atât
de ascuţite, în omul suferind. Totuşi, ceva înăbuşit mai stăruia, nu tocmai
durere, ci mai degrabă o senzaţie de ceva străin care apăsând şi împingând, îşi
croia drum spre măruntaie. Bătrânul sta culcat cu ochii închişi şi asculta
încordat cum îl smuceşte, cum îl roade, îi părea că forţa aceea străină,
necunoscută, scormonea în el mai întâi cu o unealtă ascuţită, apoi cu una mai
boantă, şi ceva se desface, se destramă în el, fibră cu fibră, ceva înlăuntrul
trupului său închis. Nu-l mai sfâşia atât de sălbatic. Nu-l mai durea — dar
ceva mocnea şi putrezea încet într-însul, ceva începea să moară. Tot ceea ce
trăise, tot ceea ce iubise, pierea încet în acea flacără mistuitoare, totul
ardea, negru şi mocnind, înainte de a cădea ca tăciune sfărâmicios în nămolul
încropit al indiferenţei. Ceva se întâmplă, o simţea nelămurit, ceva se întâmplă
pe când sta culcat aşa, reamintindu-şi cu patimă întreaga lui viaţă. Ceva se sfârşea.
Ce era? Asculta în sine, asculta mereu. Şi pe încetul, începu asfinţitul inimii
sale.
Sta culcat, cu ochii închişi, bătrânul în odaia amurgită.
Era pe jumătate treaz, pe jumătate începuse să viseze. Şi aşa, între somn şi
trezie, cu simţurile amorţite, i se păru că de undeva — dintr-o rană care nu-l durea şi pe care n-o ştia —
ceva umed şi fierbinte se prelingea încet, spre măruntaiele sale; era ca şi
când sângele i s-ar fi scurs cu totul în propriul lui sânge. Nu-l durea acea şiroire
nevăzută. Nu curgea puternic, ci încet de tot, aşa cum se scurg lacrimile,
picurând încropit, aşa cădeau stropii, şi fiecare strop îl nimerea drept în
miezul inimii. Dar inima, întunecată, nu răspundea; sorbea într-însa, în
tăcere, valul străin. Sugea ca un burete, îngreunându-se din ce în ce; acum
crescuse şi se înghesuia în închisoarea strâmtă a pieptului. Pe încetul,
umplându-se cu totul şi apoi dând chiar pe dinafară, începu sub propria sa
povară să se lase uşor în jos, să destindă legăturile, să smucească de muşchii
încordaţi; tot mai mult apăsa şi împingea inima dureroasă, acum uriaşă, urmând
calea greutăţii sale. Dar iată — cât de tare îl durea! — iată că acea greutate
se desprindea din fibrele cărnii, încet de tot, nu ca o piatră, nici ca un
fruct în cădere; nu, ci asemeni unui burete, plin de umezeala suptă, se
scufunda mai adânc, tot mai adânc, într-un gol călduţ, undeva în jos, într-o
nefiinţă care se afla în afara lui — într-o noapte vastă, nemărginită. Şi
deodată se făcu o linişte de spaimă în locul unde până mai atunci fusese
această inimă caldă, gâlgâitoare — ceva se căsca acolo gol, înspăimântător,
rece. Nu mai bătea, nu mai picura, înăuntru era linişte desăvârşită, totul era
mort. Iar pieptul înfiorat se boltea, scorburos şi negru ca un sicriu, în jurul
acelui nimic mut şi neînţeles.
Atât de vie era starea lui de vis, atât de adâncă încâlceala,
încât bătrânul, când îşi mai veni în fire, îşi pipăi instinctiv pieptul, să
vadă dacă inima mai era într-însul. Da, slavă Domnului! Ceva mai palpita,
înăbuşit şi ritmic, sub degetele ce pipăiau, şi totuşi i se părea că astea nu
erau decât lovituri vane în gol şi că inima îi dispăruse din piept. Căci —
lucru curios! — tot trupul îi părea deodată departe de el. Nu-l mai smucea
nicio durere, nicio amintire nu mai tresărea cu nervi torturaţi, înlăuntrul său
totul era mut, înţepenit, împietrit. Cum e cu putinţă? se întreba el, abia
adineauri mă torturau atâtea, totul era încă fierbinte în mine şi prea
înghesuit, încă mai tresărea fiece fibră. Ce s-a întâmplat cu mine? Asculta în
el ca într-un vid, dacă ceea ce fusese înainte mai mişca. Dar era departe, acea
şiroire, acel freamăt, picurarea şi bătăile — asculta şi tot asculta — nimic,
nimic, nimic nu răsuna. Nimic nu-l mai chinuia, nimic nu se mai dilata, nu-l
mai durea nimic — înlăuntrul lui trebuie să fi fost ceva gol şi negru ca
scorbura unui trunchi ars. Şi, deodată, avu simţământul că murise sau că ceva
murise în el, atât de îngrozitor îi amuţise sângele. Rece ca un hoit, sta sub
el propriul lui trup, şi îi era frică să-l atingă cu mâna caldă.
Bătrânul trăgea cu urechea în sine: nu auzea că dinspre
lac clopotele îşi sunau mereu orele în odaia lui, fiecare bătaie învăluită tot
mai mult în amurg. În jurul lui creştea noaptea, întunericul estompa lucrurile
din încăperea ce părea că se destramă; până şi cerul mai deschis din dreptunghiul
ferestrei se stinse cu desăvârşire în întuneric. Bătrânul nu observa toate
astea, îşi aţintise privirea numai asupra beznei din el, asculta numai în golul
dinlăuntrul său, ca în propria lui moarte.
Într-un târziu, izbucniră în odaia vecină râsete şi
exuberanţă, alături se făcu lumină — o rază ţâşni pe uşa întredeschisă.
Bătrânul se sperie: nevasta lui, fata lui! Îl vor găsi aici, pe divan, şi au
să-l întrebe. În grabă, îşi încheie vesta şi haina — de ce să ştie şi ele
despre criza lui, ce le păsa lor de dânsul?
Dar cele două femei nu-l căutau. Desigur, se grăbeau,
gongul bătea furtunos a treia lui invitaţie la dineu. Pesemne se găteau; prin
uşa întredeschisă, bătrânul asculta orice mişcare. Acum deschideau sertarele,
acum aşezau zăngănind uşor inelele pe lavoar, acum se auzeau pantofii azvârliţi
pe podea. Şi între timp discutau. Fiecare cuvânt, fiecare silabă îi lovea
îngrozitor de lămurit auzul. Întâi vorbiră râzând despre cei trei domni, despre
mici întâmplări din timpul plimbării, flecăreli uşoare şi sprinţare în învălmăşeala
poticnită pe când se spălau, se aplecau, se aranjau. Deodată, conversaţia coti
spre dânsul.
— Dar unde-i tata? întrebă Erna, mirată că se gândea
atât de târziu la el.
— De unde să ştiu? Era vocea mamei, supărată pentru
că fata pomenise de el. Probabil, o fi aşteptând jos, în hol, şi citeşte pentru
a suta oară cursurile bursei în „Frankfurter Zeitung” — altceva nu-l
interesează. Crezi că s-a uitat măcar spre lac? Nu-i place aici, mi-a spus la
prânz. Ar vrea să plecăm chiar astăzi, aşa spunea.
— Să plecăm astăzi?… De ce?
Fusese iar vocea Ernei.
— Nu ştiu. Dar cine-l mai pricepe? Societatea noastră
nu-i convine, pesemne că domnii nu-i sunt pe plac, desigur simte şi el cât de
puţin se potriveşte cu dânşii. Curată ruşine cum umblă, cu hainele totdeauna
mototolite, cu gulerul descheiat… Ar trebui să-i atragi atenţia ca măcar seara
să se prezinte ceva mai îngrijit; pe tine te ascultă. Şi azi-dimineaţă… îmi
venea să intru în pământ de ruşine, cum l-a repezit pe tenente pentru brichetă…
— Da, mamă… Dar ce-a fost asta?… Voiam să te întreb
mai de mult… Ce-i cu tata?… Niciodată nu l-am văzut aşa… M-am speriat.
— Ei, era în toane rele, se vede că au scăzut
cursurile… Ori pentru că am vorbit franţuzeşte… Nu suportă să vadă pe alţii
bine dispuşi… Tu n-ai observat, în timp ce noi dansam, el stătea în uşă ca un
ucigaş în dosul unui copac… „Să plecăm! Să plecăm pe loc!” Numai pentru că aşa
i s-a năzărit dumnealui deodată… Dacă nu-i place aici, n-are decât, dar să nu
ne strice nouă plăcerea… Ei, nu mă sinchisesc eu de toanele lui, poate să spună
şi să facă ce-o vrea.
Conversaţia se opri. Probabil că în timp ce discutau,
sfârşiseră cu toaleta de seară. Da, uşa se deschise, acum ieşiră din odaie,
comutatorul pocni uşor, se stinse lumina.
Bătrânul sta liniştit de tot pe divan. Auzise fiecare
cuvânt. Dar, ciudat! Nu-l mai durea, nu-l mai durea de loc. Ceea ce înainte
ciocănise şi smucise, acel sălbatic mecanism de ceasornic, tăcuse cu totul în
pieptul lui – desigur, se frânsese. Nimic nu mai tresărea în urma acelei
atingeri tăioase. Nici mânie, nici ură… nimic… nimic… Calm, îşi încheie hainele,
coborî treptele bâjbâind cu grijă şi se aşeză la masa lor ca la masa unor
străini.
În seara aceea nu vorbi cu ele, niciuna însă nu observă
acea tăcere a pumnilor încleştaţi. Apoi, fără „bună seara”, se întoarse în
odaia lui, se culcă şi stinse lumina. Abia mult mai târziu se întoarse de la
conversaţia cea voioasă nevasta. Crezând că doarme, se dezbrăcă în întuneric.
Curând se auzi răsuflarea ei grea, nepăsătoare.
Singur cu dânsul, bătrânul fixa cu ochii deschişi golul
nemărginit al nopţii. Lângă el zăcea ceva în întuneric şi respira adânc; se
străduia să-şi aducă aminte că trupul acela, care se împărtăşea din acelaşi
aer, din aceeaşi odaie, nu era decât trupul pe care îl cunoscuse tânăr şi
învăpăiat, care îi dăruise un copil, un trup legat de viaţa lui prin cea mai
adâncă taină a sângelui. Se trudea într-una să gândească că acel ceva cald şi
moale de alături, pe care l-ar putea atinge cu mâna, fusese odinioară viaţă în
viaţa lui. Dar, ciudat, amintirea aceasta nu-i mai trezea niciun sentiment. Şi
respiraţia ei nu o auzea decât aşa cum, prin fereastra deschisă, auzea murmurul
valurilor mărunte care loveau şi plescăiau pe prundişul de pe mal. Totul era
departe şi fără fiinţă, doar un alături, un întâmplător, o înstrăinare — se
sfârşise, se sfârşise pentru totdeauna.
O dată mai tresări — dincolo foarte încet şi pe furiş se
deschisese uşa de la odaia fetei. Va să zică, astăzi din nou — mai simţi o
înţepătură mică, fierbinte în inima pe care o credea moartă. Ceva ca un nerv
mai zvâcni o clipă înainte de a muri. Apoi trecu şi asta. N-are decât! Să facă
ce-o pofti! Ce-mi mai pasă de ea?
Şi bătrânul se culcă iar în perne. De tâmplele dureroase
întunericul se lipea mai molatic; tot mai binefăcătoare îi picura acum în sânge
răcoarea albăstruie. Curând, o aromeală subţire îi adumbrea simţurile vlăguite.
Dimineaţa, când nevasta se trezi, îl văzu gata îmbrăcat,
cu pălărie şi pardesiu.
— Ce faci? îl întrebă, încă buimacă de somn.
Bătrânul nu-şi ridică ochii. Calm, înfunda în valiză
cămaşa de noapte.
— Doar ştii că mă întorc acasă. Iau doar strictul
necesar, restul puteţi să-mi expediaţi mai târziu.
Nevasta se sperie. Ce să fie? Nu-i auzise niciodată vocea
sunând în felul acesta — printre dinţi, fiecare cuvânt se strecura rece şi
ţeapăn. Sări cu amândouă picioarele din pat:
— Nu cumva vrei să pleci?… Aşteaptă… Venim şi noi…
i-am şi spus Ernei.
Dar el făcu doar un semn de refuz vehement.
— Nu… nu… nu vă deranjaţi.
Şi, fără a se întoarce, se îndreptă spre uşă. Ca să apese
clanţa, fu nevoit să pună jos pentru o clipă, valiza. În acea secundă de
încordare îşi aminti cum de mii de ori depusese în faţa unor uşi străine valize
cu mostre înainte de a ieşi de-a-ndărătelea, făcând o plecăciune şi recomandându-se,
servil, pentru comenzi viitoare. Aici însă nu mai avea nicio treabă. Încât se lipsi de orice
rămas-bun. Fără un cuvânt, fără o privire, ridică valiza şi trânti cu zgomot
uşa între el şi viaţa lui de odinioară.
Mama şi fiica nu pricepeau ce se întâmplase. Dar plecarea
lui surprinzătoare — hotărâtă şi bruscă — le neliniştea. Trimiseră neîntârziat
în Germania de sud, patria lor, bănuind vreo neînţelegere, scrisori lungi de
explicaţie aproape tandre, îl întrebau grijuliu cum călătorise, cum sosise; se
declarau de acord cu el şi oricând gata să-şi întrerupă şederea. El nu răspunse.
Scriseră cu mai multă insistenţă, telegrafiară: niciun răspuns. Numai de la
birou sosi suma pe care una din scrisori o menţionase ca fiindu-le necesară: un
mandat poştal cu ştampila firmei — fără niciun cuvânt din partea lui.
O situaţie atât de neînţeleasă şi de apăsătoare le grăbi
întoarcerea. Deşi se anunţaseră telegrafic, nimeni nu le aştepta la gară, nici
acasă nu era nimic pregătit. După cum afirmau servitorii, bătrânul, distrat,
lăsase telegrama pe masă şi plecase fără să le fi dat vreo dispoziţie. Seara,
pe când şedeau la masă, în sfârşit se auzi uşa de la intrare. Îi săriră
înainte. El le privea surprins — pesemne uitase de telegramă — dar chipul nu
exprima vreun simţământ deosebit, îmbrăţişarea fetei o răbdă cu indiferenţă,
răbdă să fie însoţit în sufragerie şi le lăsă să povestească. Însă nu punea
nicio întrebare, trăgea mut din ţigara de foi, uneori răspundea cu zgârcenie,
câteodată trecea peste întrebări şi interpelări — parcă ar fi dormit cu ochii
deschişi. Apoi se sculă greoi şi se duse în odaia lui.
Aşa continuară lucrurile şi în zilele următoare. Zadarnic
încercă nevasta, îngrijorată, o explicaţie; cu cât insista mai nervoasă, cu
atât se eschiva el mai mult. Ceva în el era baricadat, devenise inabordabil,
accesul era interzis. Încă mai lua masa cu ele. Chiar dacă erau invitaţi la
masă, şedea tăcut şi îngropat în sine. Nu mai participa la nimic şi când, în
mijlocul conversaţiei, oaspeţii întâlneau din întâmplare ochii lui, încercau un
sentiment penibil, căci în faţa lor se căsca o privire searbădă, stinsă,
moartă.
Ciudăţenia mereu crescândă a bătrânului o observau acum
până şi cei mai străini. Cunoştinţele îşi şi dădeau coate pe ascuns când îl
întâlneau pe stradă — bătrânul, unul dintre oamenii cei mai bogaţi din oraş, se
furişa de-a lungul zidurilor, ca un cerşetor; pălăria îi stătea strâmbă şi
turtită, haina, murdară de cenuşa trabucului; la fiecare pas se clătina ciudat
şi de cele mai multe ori murmura pentru sine în şoaptă. Dacă cineva îl saluta,
înălţa ochi speriaţi; dacă îi vorbea, îl privea cu o căutătură goală şi uita
să-i întindă mâna. La început, unii credeau că bătrânul surzise şi repetau
cuvintele mai tare. Dar nu era asta, totdeauna avea nevoie de un timp ca să se
smulgă din letargia lui lăuntrică şi, în toiul vorbirii, adesea cădea din nou
într-o ciudată uitare de sine. Atunci ochii i se stingeau subit, se întrerupea
cu grabă şi mergea mai departe cu pasul lui greoi, fără să observe cât de
surprins e celălalt. Părea totdeauna ca tulburat dintr-un vis confuz, dintr-o
stare înnourată în care se preocupa numai de sine. Pentru el — asta se vedea
lămurit — oamenii nu mai trăiau. Nu întreba de nimeni, nu observa în propria
lui casă disperarea înăbuşită a nevestei, nedumerirea fetei, nu citea ziare, nu
asculta nicio conversaţie; niciun cuvânt, nicio întrebare nu răzbea măcar o
clipă prin indiferenţa opacă, blindată, a făpturii sale. Până şi propria sa
lume îi devenise străină: afacerile lui. Uneori mai trecea posomorât pe la
birou, să semneze corespondenţa.
Dar când secretarul venea după o oră să ia semnăturile, îl
găsea pe bătrân întocmai cum îl lăsase, visând cu aceeaşi privire goală peste
scrisorile necitite. În cele din urmă, observase şi el inutilitatea prezenţei
sale şi nu mai venea la birou.
Însă lucrul cel mai curios, cel mai de mirare pentru
oraşul întreg fu când bătrânul, care niciodată nu făcuse parte dintre
credincioşii comunităţii, deveni pe neaşteptate cucernic… Indiferent faţă de
orice alt lucru şi nepunctual la masă ori la întâlniri, nu uita să se ducă la
ora cuvenită la templu. Acolo, stătea cu tichia de mătase neagră pe cap, cu
tales-ul de rugăciuni pe umeri, totdeauna în acelaşi loc unde altădată stătuse
şi tatăl lui şi legănându-şi capul obosit încoace şi încolo în timp ce
psalmodia. Acolo, în lăcaşul pe jumătate părăsit, unde vorbele răsunau în jur
străine şi întunecate, era mai singur cu sine ca oriunde; un fel de pace se
aşternea pe zăpăceala lui şi-i mângâia întunecimea din piept. Când însă se
citeau rugăciuni pentru morţi, iar el vedea cum rudele, copiii şi prietenii răposatului
— îndeplinindu-şi emoţionaţi datoria — implorau stăruitor, cu plecăciuni
repetate, mila lui Dumnezeu pentru cel dus dintre cei vii, ochii i se umpleau
uneori de o umezeală tulbure — el era ultimul, ştia. Pentru dânsul nimeni nu va
spune niciodată vreo rugăciune. Aşa că murmura împreună cu ceilalţi, plin de
evlavie, gândindu-se în acelaşi timp la sine ca la un mort.
O dată, seara târziu, pe când se întorcea dintr-o astfel
de hoinăreală fără rost, în drum îl apucă ploaia. Ca de obicei, îşi uitase umbrela.
În staţie aşteptau birje ieftine; portaluri şi intrări ofereau adăpost în faţa
norului care se prefăcu repede în şuvoaie, dar, sub aversă, omul ciudat se
legăna şi se clătina nepăsător. O băltoacă i se adună în pălăria turtită,
străpungând-o strop cu strop, din mâneci curgeau şiroaie peste propriii lui
paşi. El nu lua seama la nimic, umbla în neştire mai departe, aproape singur pe
strada pustie. Ud până la piele, semănând mai degrabă cu un vagabond decât cu
stăpânul vilei elegante care îl aştepta, ajunse la intrarea locuinţei sale
tocmai în clipa când un automobil cu o revărsare largă de lumină se opri chiar
lângă el. Frânând, îl stropi pe pietonul neatent cu noroi umed. Portiera fu
deschisă repede, din cupeul luminat electric coborî grăbită nevasta; în urma
ei, apărând-o cu umbrela, vreun musafir distins şi încă un domn; în prag se
pomeniră faţă în faţă. Nevasta îl recunoscu şi se sperie văzându-l în halul acela: ud leoarcă,
murat, ca o boccea scoasă din apă. Fără voie, îşi întoarse privirea. Bătrânul
înţelese numaidecât: se ruşina în faţa oaspeţilor ei. Şi, ca s-o cruţe de
neplăcerea unei prezentări, făcu — fără nicio supărare, fără amărăciune, ca un
străin — cei câţiva paşi până la scara de serviciu. Acolo, umil, intră.
Din ziua aceea, bătrânul nu mai folosea în casa lui decât
scara de serviciu; acolo era sigur că n-are să întâlnească pe nimeni. Acolo nu
era deranjat şi nici el nu deranja pe nimeni. Nici la masă nu mai venea — o
slujnică bătrână îi aducea mâncarea în odaie. Dacă vreodată nevasta sau fata
încercau să intre la dânsul, le ţinea piept, îndârjit, mârâind jenat, dar cu o
împotrivire de neînvins. În cele din urmă, îl lăsară singur, se obişnuiră să nu
se mai intereseze de dânsul, şi nici el nu se interesa de nimic. Adesea auzea —
răzbătând prin pereţi din celelalte odăi, acum atât de străine pentru el —
râsete şi muzică, auzea cum soseau automobilele şi cum plecau duduind, până
târziu în noapte. Dar toate îi erau acum atât de indiferente, încât nici nu se
mai uita pe fereastră. Ce-l priveau
pe el astea? Numai câinele mai venea uneori sus şi se culca în faţa patului, la
căpătâiul acestui om uitat de toată lumea.
În inima împietrită, nimic nu mai durea. Dar în trupul
lui, cârtiţa cea neagră scormonea mai departe şi sfâşia la sânge carnea vie.
Crizele deveneau tot mai dese, săptămână de săptămână: în fine, omul chinuit
cedă insistenţelor medicului, care cerea un consult special. Profesorul privea
încruntat, cu menajamente, se pronunţă pentru necesitatea de neînlăturat a unei
operaţii. Bătrânul însă nu se sperie, ci zâmbi amar: slavă Domnului, acum se
apropia sfârşitul. Se va sfârşi cu agonia lentă, acum venea binele — moartea.
Interzise doctorului să sufle vreun cuvânt către ai lui, îl rugă să-i fixeze
ziua şi se pregăti. Pentru ultima oară se mai duse la birou — unde nu-l mai aştepta nimeni şi toţi
se uitau la dânsul ca la un străin — încă odată se aşeză pe vechiul lui fotoliu
de piele neagră, în care se cufundase, zi de zi, timp de treizeci de ani —
întreaga lui viaţă — ceru un carnet de cecuri şi completă o foaie. Pe aceasta i-o duse preşedintelui
comunităţii, care aproape se sperie de importanţa sumei. Era destinată
binefacerilor şi mormântului său. Ca să evite orice cuvânt de mulţumire, ieşi
în pripă cu pasul lui poticnit, pierzându-şi din grabă pălăria, dar nici nu se
mai aplecă s-o ridice. Şi aşa, cu capul gol, cu privirea tulbure în obrazul
brăzdat şi gălbejit de boală, se târî până la cimitir, la mormântul părinţilor
săi — iar pe drum oamenii întorceau capul, minunându-se. Acolo îl cercetară din
ochi câţiva oameni şi se minunară şi ei. Bătrânul vorbea cu lespezile pe
jumătate măcinate de vreme, vorbea tare şi îndelung, aşa cum vorbeşti cu
oamenii. Oare îşi anunţa sosirea ori le cerea binecuvântarea? Nimeni nu-i auzea
cuvintele — doar buzele i se mişcau mute, şi tot mai adânc se pleca,
legănându-şi în rugăciune, capul. La ieşire, tăbărâră pe el cerşetorii, care îl
cunoşteau bine. Scotoci repede după monede şi hârtii; când isprăvi totul, se
mai apropie şchiopătând, întârziată şi scâncind,
o bătrânică veştedă. Zăpăcit, căută pretutindeni — nu mai găsi nimic. Numai pe
degetul lui apăsa încă un obiect străin şi greu — verigheta de aur. I se năluci
o amintire — repede scoase inelul şi îl dărui femeii uimite.
Astfel, cu totul sărac, golit cu totul şi singur, bătrânul
se întinse sub cuţit.
Când se mai trezi o dată din narcoză, medicii, dându-şi seama de gravitatea stării lui,
chemară înăuntru pe nevastă şi pe fată, care fuseseră înştiinţate între timp.
Foarte anevoie, străpunse privirea prin pleoapele albastre, cernite.
Unde sunt? întrebau ochii, căscându-se în albul şi
străinul unei încăperi necunoscute.
Fata, ca să-l alinte, se plecă peste bietul obraz
dărăpănat. Deodată îi tresări în pupila care bâjbâia oarbă, un fel de
recunoaştere. O lumină, o lumină mică i se ridică în ochi — iat-o, era cu el,
copila iubită nespus era cu el, Erna, copila lui frumoasă şi gingaşă! Încet,
foarte încet, se destindeau buzele amare pe gura care se dezvăţase demult a mai
zâmbi, începu discret să se înfiripe un zâmbet, un zâmbet abia schiţat. Şi,
zguduită de această bucurie trudită, fata se plecă să sărute obrazul fără sânge
al tatălui.
Atunci — să fi fost parfumul dulceag care-i trezea ceva
din trecut ori creierul, pe jumătate amorţit îşi reaminti de o clipă uitată? —
o schimbare grozavă se petrecu subit pe trăsăturile până în clipa aceea
fericite. Buzele decolorate se strânseră brusc, împotrivindu-se înverşunat; sub
cuvertură, mâna se străduia din răsputeri să iasă ca pentru a goni ceva
respingător, tot trupul rănit tremura de agitaţie.
— Pleacă!… Pleacă!… îngânară nearticulat, totuşi
limpede, buzele livide.
Şi atât de înspăimântător se desena sila pe chipul
contorsionat al prizonierului, încât medicul, îngrijorat, dădu la o parte
femeile.
— Aiurează, şopti el, e mai bine să-l lăsaţi singur.
Abia plecaseră ele, că trăsăturile schimonosite se destinseră
iar într-o somnolenţă pustie. Încă se mai auzea răsuflarea înăbuşită — tot mai
din adânc horcăia pieptul în lupta sa pentru aerul greu al vieţii. Dar curând
fu prea obosit să mai soarbă într-însul această amară hrană omenească. Şi când
medicul îi cercetă inima, ea încetase să-l mai doară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu