Dulcele sacrificiu

În anul 2000 a fost lansat filmul "Chocolat", cu Juliette Binoche şi Johnny Depp. Un filmuleţ plăcut, nu cine ştie ce născător de întrebări existenţiale, cu un scenariu construit după o schemă străveche: „singur împotriva tuturor”. În cazul asta, în schemă intră o doamna fără domn, dar cu o fetiţă, care se stabileşte într-un sătuc francez şi deschide o ciocolaterie. Comunitatea este oripilată, principiile morale ale sătenilor sunt puse la grea încercare, primarul e ostil etc. Apar nişte ţigani care călătoresc pe rîu şi dau spectacole de-ale lor din loc în loc, unul din ei are o mică îndrăgostire cu doamna fără domn, apoi pleacă. La sfârşitul filmului, pleacă şi doamna împreună cu fetiţa ei, către noi zări, către noi aventuri. Asta e tot.

Sigur că pe parcursul şederii în sătuc, doamna reuşeşte să creeze nişte breşe, unii dintre săteni trecând de partea ei. Printre aceştia, o cucoană mai bătrâioară, care se împrieteneşte cu fetiţa şi vine mereu pe la magazin ca să îi arate că poate să se bizuie pe ea, care nu e dintre cei care o ostracizează. La fiecare vizită, fetiţa îi da să mănânce bomboane, ciocolată etc. Ei bine, într-o bună zi vine şi fiica bătrânei şi-i povesteşte doamnei fără domn cum stau lucrurile. Maică-sa n-ar trebui să mănânce dulciuri, pentru că are diabet şi în cel mult un an ar putea să-şi piardă vederea etc. Drept dovadă, o pune pe bătrână să-şi ridice fusta şi spectatorii pot vedea îngroziţi cum picioarele ei sunt vinete de sus până jos din cauza injecţiilor. Ăsta e un moment plănuit a fi de vârf în filmul „Chocolat”. Un maxim local, ar zice un om care studiază funcţiile. Adică e un moment de vârf, dar nu cel mai de vârf - cam ca prin munţii Bucegi, unde sunt multe vârfuri - Caraiman, Dichiu, Coştila etc, dar cel mai înalt e Vârful Omu.
Dar ce mesaj este transmis oare în acest moment de vârf? Acela că pentru copii, oamenii mari trebuie să se sacrifice pe ei înşişi. Bătrâna cu diabet se apucă să mănânce bomboane şi ciocolată, numai ca să-i facă o bucurie celei mici - biata fetiţă pe care comunitatea sătenilor, cu copii cu tot, o ţine la distanţă. Înălţător, numai că eu suspectez că la mijloc e cu totul altceva. Cred că bătrâna abia aştepta un prilej ca acela, un moment în care, sub aparenţa unui superb sacrificiu de sine, să-şi poată satisface patima pentru dulciuri. Sigur, ar fi putut să înfulece pe ascuns şi înainte de a apărea ciocolateria în sat, dar conştiinţa ar fi mustrat-o: „Ce înseamnă asta, vrei să te sinucizi? Vrei să arzi în focul Gheenei?”. Aşa încât ce să facă, era obligată să se înfrâneze. Dar acum, ah, ce oportunitate! Asta nu mai e sinucidere, ci sacrificiu, că doar aşa scrie şi la Cartea Cărţilor: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan, 15:13). Drept pentru care, bătrâna cucoană s-a pus pe mâncat bunătăţi dulci, cu conştiinţa împăcată.